Mai sus de marginea fustei

Şi dacă?

El era dictatorul şi, de câteva minute, în Sala Supre­mului Konzern, se terminase raportul Congresului Universal al Înfrăţirii, la sfârşitul căruia moţiunea adversarilor săi fusese înlăturată cu o majoritate zdrobitoare; datorită cărui fapt, el era Personajul Cel Mai Puternic Din Ţară Şi Tot Ceea Ce Se Referea La El De Acum Înainte Va Fi Scris Sau Spus Cu Litere Mari, Asta Ca Un Tribut De Onoare.

Ajunsese deci pe culmea cea mai de sus a vieţii şi nu mai putea dori nimic mai mult care să fie cu putinţă. La patruzeci şi cinci de ani, Stăpânirea Pământului! Şi nu ajunsese aici prin violenţă, cum se obişnuieşte, ci prin muncă, fidelitate, aus­teritate, renunţare la bucurii, la râsete, la plăcerile fizice şi la sirenele moderne. Era palid şi purta ochelari, dar cu toate astea nimeni nu-i era superior. Se simţea chiar puţin obosit. Dar fericit.

O sălbatică fericire că reuşise, pe cât de intensă, pe atât de dureroasă, îl cuprindea pornindu-i din adâncul făpturii sale, în vreme ce străbătea pe jos, democratic, străzile oraşului, medi­tând asupra propriului succes.

El era Marele Muzician care, cu puţin înainte, la Teatrul Imperial de Operă auzise notele capodoperelor sale înălţându-se şi difuzându-se în sufletul publicului vrăjit, cucerind triumful; şi încă îi mai răsunau în cap asurzitoarele cascade de aplauze punctate cu strigăte delirante, cum nu mai auzise niciodată, nici pentru alţii, nici pentru sine; şi în care se vădeau extazul, plânsul, devotamentul.

El era Marele Chirurg care, cu un ceas mai înainte, în faţa unui corp uman înghiţit deja de tenebre, spre uimirea ajutoa­relor care-l crezuseră apucat de nebunie, îndrăznise ceea ce nimeni n-ar fi putut vreodată nici măcar să-şi imagineze, scoţând cu magicile sale mâini supravieţuitorul grăunte de lumină din adîncurile de necunoscut ale creierului, acolo unde ultima pâlpâire de viaţă se cuibărise ca un căţeluş muribund care se trage în singurătatea pădurii pentru ca nimeni să nu asiste la ruşinoasa lui umilinţă finală. Şi el eliberase acea microscopică flăcăruie din strânsoarea ei de moarte, recreând-o aproape. Aşa încât defunctul redeschisese ochii şi zâmbise.

EI era Marele Bancher abia scăpat dintr-o catastrofală împletitură de manevre care trebuiau să-l strivească, şi-n schimb lovitura lui genială se întorsese numaidecât împotriva duş­manilor, făcându-i să se prăbuşească. Din care cauză, în fre­neticul crescendo al telefoanelor înnebunite, al calculatoarelor şi al teleînregistratoarelor electronice, masa creditorilor săi se mărise enorm de la o capitală la alta ca un uriaş nor de aur; deasupra căruia el trona acum victorios.

El era Marele Om de Ştiinţă care, într-o izbucnire de inspiraţie divină, în spaţiul îngust al biroului său, intuise puţin mai înainte sublima formulă a puterii absolute; datorită căreia giganticele eforturi mintale ale sutelor de colegi înţelepţi răs­pândiţi prin lume deveneau brusc, în comparaţie cu noua lui putere, nişte bâlbâieli ridicole şi fără sens; şi de aceea el gusta din beatitudinea spirituală de a ţine strâns în mână ultimul Adevăr, ca pe-o dulce şi irezistibilă creaţie a sa

El era Generalissimul care, înconjurat de armate ce ame­ninţau să se reverse asupra lui, îşi transformase cu înţelepciune şi autoritate armata sa consumată şi nesigură într-o hoardă de titani dezlănţuiţi; iar cercul de fier şi de foc care-l sufoca se sfărâmase în puţine ore, cetele duşmane risipindu-se în pâlcuri îngrozite.

El era Marele Industriaş, Marele Explorator, Marele Poet, omul care a învins în cele din urmă, după lungi ani de trudă, de obscuritate, de economii, de eforturi nesfârşite ale căror semne sunt, vai, pentru totdeauna întipărite pe chipul său obosit, altminteri plin de bucurie şi de lumină.

Era o nemaipomenită dimineaţă însorită, era un crepuscul furtunos, era o liniştită noapte cu lună, era o îngheţată după-amiază viforoasă, erau nişte zori diafane, de cristal, era numai ceasul rar şi miraculos al victoriei pe care puţini oameni îl cunosc. Şi el umbla pierdut în această exaltare de nespus, în timp ce palatele se ridicau în jurul lui în poziţii convenabile unei evidente intenţii de a-l omagia. Şi dacă nu se frângeau din mijloc ca să se încline, era numai fiindcă erau făcute din piatră, fier, ciment şi cărămizi; de unde o anumită rigiditate. Şi chiar norii de pe cer, fericite fantasme, se înşirau în cerc, în fâşii suprapuse, formând un fel de coroană.

Dar, deodată - tocmai străbătea grădinile Amiralităţii - ochii săi căzură din întâmplare asupra unei tinere femei. În acest loc, de-o parte a bulevardului, se întindea, supra­etajată, un fel de terasă, înconjurată de o balustradă de fier forjat. Fata şedea sprijinită cu coatele de balustradă şi privea distrată în jos. Să fi avut vreo douăzeci de ani, palidă, cu buzele strânse leneş într-o expresie de moale şi apăsătoare apatie. Părul foarte negru, îl purta pieptănat în sus şi strâns într-un coc bogat, ca să facă - aripă de corb puiandru - umbră frunţii. Şi ea era în umbră din pricina unui nor. Foarte frumoasă.

Purta un pulover, simplu, de culoare gri şi o fustă neagră, foarte strânsă pe talie. Greutatea corpului lăsându-se pe balus­tradă, şoldurile alunecau leneşe într-o parte, relaxate şi anima­lice. Putea fi o studentă aparţinând boemei de avangardă, una din acela care din neglijenţă şi din impertinenţă reuşesc să-şi facă o eleganţă aproape ofensivă. Purta nişte ochelari mari, albaştri. Îl uimi, pe paloarea feţei, roşul crud al buzelor, uşor întredeschise.

De jos în sus - fu însă într-o fulgerătoare fracţiune de secundă - el întrezări prin gratiile balustradei, picioarele, o mică porţiune doar, pentru ca erau ascunse de marginea terasei, iar fusta era mai degrabă lungă. Ochii săi însă percepură linia îndrăzneaţă a pulpelor care, de la gleznele subţiri se amplificau în acea emoţionantă bogăţie carnală pe care o ştie toată lumea, numaidecât ascunsă de marginea fustei. În plin soare, părul ei bătea în roşu. Putea fi o fată de familie bună, putea fi o femeie de teatru, putea fi o biată nenorocită. Sau o femeie pierdută?

Când trecu prin faţa fetei distanţa dintre ei să fi fost de doi metri şi jumătate, ori de trei. Dură o clipă, dar putu s-o vadă foarte bine.

Nu cu interes, ci chiar cu o indiferenţă deplină - abandonată cu totul plictisului, nepreocupându-se nici măcar să-şi contro­leze privirile - fata îl privi.

După ce-o zărise fugitiv, el îşi aţintise ochii înaintea lui, cu prefăcătorie, cu atât mai mult cu cât secretarul şi doi alţi acoliţi de-ai săi îl urmau. Dar nu putu rezista, şi cu cea mai mare grabă cu putinţă întoarse din nou capul, s-o vadă

Fata îl privi din nou. Îi păru chiar - dar trebuie să fi fost doar sugestia - că palidele şi voluptuoasele buze ar fi avut un freamăt, de parcă ar fi vrut să vorbească.

Atât. Mai mult n-ar fi putut să rişte în mod decent. N-avea s-o mai revadă niciodată. Sub ropotul de ploaie băgă de seamă să nu calce în băltoacele bulevardului. I se păru că simte o uşoară căldură în ceafă, ca o răsuflare care îl gâdila. Poate, poate că ea îl mai privea încă. Grăbi pasul.

Dar chiar în clipa aceasta îşj dădu seama că îi lipsea ceva. Ceva esenţial, foarte important. Începu să gâfâie. Îşi dădu seama cu spaimă că fericirea de mai înainte, sentimentul acela de satisfacţie şi de victorie încetase de-a mai exista. Corpul îi era o tristă povară şi o mulţime de necazuri îl aşteptau.

De ce? Ce se întâmplase? Nu era el Stăpânul, Marele Artist, Geniul? De ce nu mai izbutea sa fie fericit?

Umbla. Acum grădina Amiralităţi se afla în spatele lui. Cine ştie unde era, la ora asta, fata.

Ce absurditate, ce neghiobie. Fiindcă văzuse o femeie, îndrăgostit? Aşa, dintr-o dată? Nu, nu era pentru el aşa ceva. O fată necunoscută, poate chiar o femeie uşoară. Şi totuşi.

Şi totuşi acolo unde, cu câteva clipe înainte, vibra o nestă­pânită mulţumire, acum se întindea un deşert arid.

N-avea s-o mai vadă niciodată. N-avea s-o cunoască nicio­dată. N-avea să vorbească niciodată, nici cu ea, nici cu cele asemenea ei. Avea să îmbătrânească fără să le adreseze un cuvânt. Să îmbătrânească înconjurat de glorie, e drept, dar fără gura aceea, fără ochii aceia plini de sfâşietoare apatie, fără trupul acela misterios.

Şi dacă el, fără să ştie, făcuse totul pentru ea? Pentru ea şi pentru femeile ca ea, necunoscutele, periculoasele creaturi pe care nu le atinsese niciodată? Dacă nesfârşiţii ani de claustrare, de încăpăţânări, de asprime, de sărăcie, de disciplină, de renun­ţări, ar fi avut acel unic scop, dacă în adâncul adevăratelor lui mortificări stătuse la pândă dorinţa aceea cumplită? Dacă în spatele dorinţei de celebritate şi de putere, după aceste paravane de nimic, îl împinsese numai dragostea?

Dar el nu o înţelesese niciodată, nu o bănuise niciodată, nici măcar în glumă. Numai gândul şi i s-ar fi părut o scandaloasă nebunie.

Astfel anii trecuseră zadarnic. Şi acum era prea târziu.

Dino Buzzati