joi, 13 decembrie 2012

Nasul arcimboldesc

Prin anii  60 - 70, Andrei Plesu, care la acea vreme inca nu era supranumit "Capcaunul Cumsecade", a calatorit in Spania. In jurnalul pe care-l tinea, el descrie, printre altele, intalnirea cu orasul Bilbao. Mi se pare pur si simplu fabulos. Ia uite:
Bilbao. Regret enorm că n‑am un aparat de foto­grafiat. Aş fi avut şansa unică de a imortaliza oribilul.
Fluviul oraşului e un şuvoi de putoare. Pe unul din maluri - un remorcher eşuat stă într‑o rână, înfipt pe jumătate în nisip, ca un craniu abia dezgropat.
Un infirm vinde bilete de loterie, purtând, pe partea de sus a feţei, o mască neagră: se vede doar o fostă gură, iar masca mi se pare mai sinistră decât ar fi, probabil, desfigurarea nudă. Căci îndărătul ei îţi poţi închipui infernul. Alt vânzător de loterie exhibă un picior a cărui labă ajunge doar până la genun­chiul celuilalt. Într‑o barcă de la marginea râului, surâde strâmb un tip cu nas arcimboldesc, apoca­liptic, tumoral. La ferestrele faţadelor descompuse apar, ici‑colo, siluete feminine care par împăiate.

Trec pe lângă o doamnă dichisită, atârnând tan­dru la braţul unui domn, dar când mă uit mai atent văd că e un bărbat fără vârstă, cu părul legat la spate. Bisericile, gotice sau baroce, par cioburile unor clădiri evacuate. Totul e igrasios. Strada abundă de şchiopi, orbi, arşi, neputincioşi de toate soiurile. O sumedenie de femei cu anatomii obo­site trec pe lângă mine, lăsându‑mi impresia că abdomenul lor e un coş pentru transportat sânii.
Pe ziduri - o mulţime de afişe, cu capete de clovni.
S-ar zice că trec printr‑o parodie ieftină după Fellini.
Brusc se aude muzică. Trei clarinetişti (cu tobe atâr­nate de gât) traversează oraşul, intonând, cu chi­puri de o solemnitate improvizată, un fel de marş absurd. (E 8 decembrie, sărbătoarea Imaculatei Con­cepţii). Toată lumea citeşte acelaşi ziar. Peste între­gul oraş, tronează o singură clădire abuziv „modernă": Banca Vizcaya. Ca un dinte de aur strident într‑o gură ştirbă. Încet‑încet, simt că mă dizolv în abcesul din jur. Mă simt burtos, neras, ciufulit, zdrenţăros, mur­dar. Mă rinocerizez, nu fără o tulbure voluptate.
Sunt într‑o rezervaţie a degenerării. Într‑o masă de bălegar, în care colcăie metafore. Aici, la Bilbao, s‑a născut Unamuno.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

După mine!