Fluturele cel mare
Gâştele zburau de-a lungul insulei, care se zărea desluşit sub ele. Năpârstoc era voios şi-şi simţea inima uşoară. Era tot atât de mulţumit pe cât fusese de trist şi de necăjit în ajun, când cutreierase insula în căutarea gâscanului.
De sus, băiatul vedea acum că interiorul insulei era de fapt un tăpşan sterp, cu o cunună lată de pământ bun şi roditor de-a lungul coastelor, şi începu să priceapă rostul anumitor lucruri pe care le auzise în seara din ajun.
Gâştele coborâseră să facă un popas, iar Năpârstoc se odihnea la una din numeroasele mori de vânt de pe tăpşan, când văzu apropiindu-se doi ciobani, însoţiţi de dulăii lor. În urma acestora păşea agale o turmă mare de oi. Băiatului nu-i era teamă deloc, căci se pitise bine sub scara morii. S-a brodit însă ca ciobanii să se aşeze tocmai acolo, aşa că prichindelul nu mai avea încotro şi trebuia să stea liniştit.
Unul din ciobani era tânăr şi părea om ca toţi oamenii. Peste celălalt însă trecuseră ani, nu glumă, şi avea o înfăţişare ciudată. Trupul îi era mare şi ciolănos, dar capul îi era mic, iar trăsăturile feţei mobile şi blânde. Trupul şi capul păreau a nu se potrivi defel unul cu altul.
Câtva timp stătu liniştit, citind în ceaţă cu o privire nespus de obosită. După aceea căută să intre în vorbă cu tovarăşul său. Acesta tocmai îşi scosese din traistă pâine şi brânză şi se pregătea să cineze. De răspuns nu-i răspundea mai deloc. Îl asculta însă cu multă răbdare, ca şi cum ar fi vrut să zică: „Uite că-ţi fac plăcerea şi te las să trăncăneşti în voie!”...
— O să-ţi spun acum ceva, Erik, grăi ciobanul cel bătrân. Eu, cu mintea mea proastă, m-am gândit că-n vremea de demult, când oamenii şi dobitoacele erau mult mai mari decât sunt azi, trebuie că şi fluturii erau straşnic de mari. Cică a fost odată un fluture lung, de multe zeci de kilograme şi cu aripi late cât marea. Avea aripile albastre, sclipitoare ca argintul şi aşa de frumoase că de câte ori zbura fluturele, celelalte dobitoace se opreau şi se uitau la el ca la o minune. Avea însă un cusur: era din cale-afară de mare. Aripile abia îl duceau. Cu toate astea, treaba ar fi mers cum ar fi mers, dacă fluturele ar fi avut destulă minte şi ar fi rămas pe uscat. Numai că n-a avut minte şi i-a venit chef să zboare peste Marea Baltică. A pornit-o el la drum, dar n-a trecut mult că s-a dezlănţuit o furtună grozavă şi a început să-i reteze aripile. Îţi poţi închipui, măi dragă Erik, ce s-a întâmplat când o vijelie din Marea Baltică şi-a încercat puterile cu nişte aripi plăpânde de fluture. Le-a făcut harcea-parcea şi le-a împrăştiat în toate părţile, aşa că bietul fluture s-a prăbuşit în mare. La început s-a zvârcolit el cât s-a zvârcolit în luptă cu valurile, dar pe urmă a fost aruncat pe nişte stânci din faţa provinciei Smoland, aşa mare şi lung cum era. Eu acum zic, măi dragă Erik, că dacă fluturele ar fi rămas acolo pe stânci aşa cum era, ar fi putrezit repede şi s-ar fi făcut fărâme fărâmiţe. Dar după ce a căzut în mare, a intrat var în el şi l-a împietrit. Tu ştii bine, doar, că şi noi am găsit pe ţărm pietre care nu erau altceva decât viermi împietriţi. De-aia socot că la fel s-a întâmplat şi cu fluturele. Cred că s-a prefăcut într-o stâncă lungă şi îngustă, care a rămas aici în Marea Baltică. Nu crezi şi tu la fel?
Se opri să aştepte răspuns. Celălalt dădu din cap de câteva ori, spunându-i în cele din urmă:
— Zi-i moşule, zi-i înainte, să văd unde vrei s-ajungi!
— Ia seama, Erik dragă, că insula asta Öland pe care trăim noi, nu-i altceva decât fluturele despre care ţi-am vorbit. Gândeşte-te numai puţin şi-o să vezi că insula e un fluture. Spre miazănoapte se vedea partea îngustă, din faţă, a trupului şi capul rotund, iar spre miazăzi partea dinapoi, care întâi se lărgeşte, pe urmă se îngustează într-un vârf ascuţit.
Se opri apoi din nou şi se uită la tovarăşul său, aşteptând să vadă ce zice. Ciobanul cel tânăr dumica însă mai departe foarte liniştit şi-i făcu semn să-şi urmeze povestirea.
— După ce fluturele a fost prefăcut într-o stâncă văroasă, reluă ciobanul cel bătrân, vântul a cărat acolo seminţele de la tot felul de buruieni şi de copaci ca să prindă rădăcini şi s-o împodobească cu straiul lor verde. Seminţele încolţeau însă tare anevoie pe muntele cel neted şi sterp. Abia după multă vreme a început să crească pe el nişte rogoz. Pe urmă au venit la rând fetuca, floarea-soarelui şi scaieţii. Nici în ziua de azi nu e vegetaţie pe Alvar, care să-l acopere bine. Nu se vede decât pe ici, pe colo. De arat cine să-l are, când scoarţa pământului e aşa de subţire? Dacă stai şi te gândeşti însă că Alvarul şi terasele care-l înconjoară au ieşit dintr-un trup de fluture, ai tot dreptul să-ţi pui întrebarea de unde a venit pământul care se află dincolo de terase.
— Da, da, aşa-i! zise ciobanul cel tânăr, îmbucând de zor şi cu poftă. Asta aş vrea şi eu s-o ştiu!...
— Apăi vezi? Nu uita că insula Öland a stat în mare ani fără număr de-a rândul. Cu vremea, tot ce aruncă valurile la ţărm – iarbă de mare, nisip şi scoici – s-a strâns în jurul insulei şi a rămas pe ea. Mai pune că s-au prăvălit pietre, mai mari ori mai mici, de pe amândouă terasele, şi la apus, şi la răsărit. Insula a căpătat astfel ţărmuri largi pe care pot să crească grâne, flori şi copaci. Aici sus, pe spinarea fluturelui, n-o să vezi decât oi, vaci şi cai mărunţi; iar dinspre păsări, numai nagâţi şi corle. Clădiri nu se pomenesc, în afară de morile de vânt şi de câteva şoproane cu ziduri de piatră în care ne adăpostim noi, ciobanii. Devale, însă, pe ţărm, sunt sate cuprinse, pescării, ba chiar şi un oraş.
Ciobanul cel bătrân se uita întrebător la tovarăşul lui. Acesta tocmai isprăvise de mâncat şi îşi lega traista la loc.
— Nu-nţeleg unde vrei s-ajungi cu toată povestea asta!... spuse el.
— Păi eu numai un lucru aş vrea să ştiu, mai zise ciobanul cel bătrân, cu glas mai domol, de parcă şoptea acuma, privind ceaţa cu ochii săi mici, care păreau obosiţi căutând mereu ceva ce nu mai era. Aş vrea numai să ştiu dacă ţăranii care locuiesc în case împrejmuite acolo jos, sub terase, sau pescarii care scot scrumbii din mare, sau neguţătorii din Borgholm, sau cei care vin acolo la băi în fiecare vară, sau călătorii care vizitează ruinele castelului de lângă Borgholm, sau vânătorii care poposesc toamna acolo şi cutreieră coclaurile să vâneze potârnichi, sau pictorii care urcă pe Alvar să picteze oile şi morile de vânt – aş vrea să ştiu dacă vreunul din toţi aceştia au habar că insula a fost cândva un fluture care zbura prin meleagurile noastre cu aripi mari, strălucitoare.
— Ehe – făcu deodată ciobanul cel tânăr – celor care au stat într-o seară pe marginea terasei, ca să asculte cântecul privighetorii din lunca din vale şi s-au desfătat cu priveliştea strâmtorii Kalmarsund, nu-i cu putinţă să nu le fi trecut prin gând că insula noastră n-a venit pe lumea asta ca toate celelalte!...
— Aş vrea să-i întreb – zise mai departe ciobanul cel bătrân – dacă măcar unul din ei a avut vreodată dorinţa să dea morilor de vânt aripi aşa de mari, încât să ajungă până la cer, aşa de mari, încât să fie în stare să ridice toată insula din mijlocul valurilor şi s-o facă să zboare ca un fluture uriaş...
— Se prea poate să fie cam cum spui dumneata, moşule – zise ciobanul cel tânăr – căci în nopţile de vară, când cerul îşi deschide bolta deasupra insulei, de multe ori mi s-a părut şi mie că ea caută să se ridice din mare şi să-şi ia zborul...
Bătrânul însă, după ce izbuti să-l scoată pe ciobanul cel tânăr din muţenia lui, nu prea dădu ascultare spuselor lui.
— Aş vrea să ştiu – sfârşi el, cu glas şi mai încet – dacă îşi poate lămuri cineva de ce aici, pe Alvar, e atâta dor. Dorul ăsta l-am simţit zi de zi, în toată viaţa mea, şi cred că-l are în suflet oricine umblă prin meleagurile astea. Aş vrea să ştiu dacă şi-a dat seama cineva, până azi, că una singură e pricina: toată insula e un fluture şi fluturelui i s-a făcut dor de aripile pe care le-a pierdut!...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu