Vijelia
Gâştele sălbatice petrecuseră noaptea pe capul de nord al insulei Öland şi erau acum în drum spre ţărmul suedez al provinciei Kalmar. În strâmtoarea Kalmarsund bătea un vânt puternic dinspre miazăzi, astfel că păsările fuseseră împinse către nord. Ele zburau totuşi destul de bine spre uscat. Când se apropiară însă de primele stânci de lângă ţărm, auziră un zgomot puternic, ca şi cum ar fi venit în zbor un stol de păsări cu aripi de fier, iar apa de sub ele se înnegri deodată. Akka încetă în clipa aceea să mai dea din aripi şi parcă plutea prin văzduh. Apoi se lăsă în jos, până la suprafaţa mării. Nu ajunseseră gâştele să atingă bine apa, că se şi pomeniră cu o vijelie dinspre apus. După ce mânase valvârtej nori de praf, munţi de spumă sărată şi tot felul de păsărele, vijelia se năpusti acum asupra gâştelor sălbatice, le dădu peste cap şi le împinse înapoi spre mare.
Se stârnise o vijelie cumplită. Gâştele încercară de câteva ori să se întoarcă, spre uscat, dar nu fură în stare. Erau duse mereu spre Marea Baltică. Se şi aflau acum dincolo de insula Öland. Marea se întindea pustie în faţa lor. N-aveau încotro, trebuiau să meargă înainte.
Văzând că nu e chip să se întoarcă, Akka se gândi că n-avea rost să se lase purtate de vijelie pe toată Marea Baltică. Coborî deci pe apă şi întregul stol făcu la fel. Marea era frământată şi se umfla mereu. Talazurile verzi cu creste spumegânde se încălecau, unul mai înalt ca altul. Parcă se luau la întrecere care să se urce mai sus şi să spumege mai furios. Gâştele sălbatice nu se speriau totuşi de rostogolirea valurilor. Dimpotrivă, simţeau parcă o deosebită plăcere. Nu-şi dădeau nicio silinţă să înoate, ci se lăsau duse pe creste şi cufundate apoi, bucurându-se ca nişte copii daţi în leagăn. Singura lor grijă era să nu fie împrăştiate. Sărmanele păsări călătoare, care se luptau în văzduh cu vijelia, strigau la ele invidioase:
— Ce vă pasă vouă, care ştiţi să înotaţi, că aici sus e sfârşitul sfârşiturilor!...
Gâştele sălbatice nu erau totuşi la adăpost de orice primejdie. În primul rând, legănatul pe valuri le trăgea la somn. Mereu le venea să-şi întoarcă îndărăt capul, să-şi bage pliscul sub aripă şi să doarmă. Nimic nu poate fi mai periculos decât să dormi în această situaţie, aşa că Akka striga la ele neîncetat:
— Nu adormiţi, gâştelor! Care din voi adoarme e în primejdie să se despartă de stol! Care din voi se desparte de stol e pierdută!
Cu toate încercările de a rezista somnului, gâştele adormiră una după alta. Până şi Akka era cât pe ce să aţipească, când văzu înaintea-ei, pe creasta unui val, ceva rotund şi negru.
— Focile! Focile! strigă ea tare, cu glas pătrunzător, bătând din aripi şi înălţându-se în văzduh.
Asta se petrecu în ultima clipă. Când ieşi din apă gâsca de la coada stolului, focile erau aşa de aproape, încât o ciupiră de picioare.
Şi astfel gâştele sălbatice se găsiră din nou la cheremul vijeliei, duse tot mai departe de uscat. Vijelia nu voia nici să înceteze, nici să le dea răgaz de odihnă. Pământ nu se vedea nicăieri, ci numai marea pustie şi întinsă.
Coborâră iarăşi pe apă, de îndată ce putură să facă acest lucru. După ce se legănară câtva timp pe valuri, adormiră însă din nou. Pe când dormeau, focile se apropiată iarăşi înot. Dacă Akka n-ar fi stat de veghe, niciuna din ele n-ar fi scăpat cu viaţă.
Vijelia ţinu toată ziua, pricinuind pierderi îngrozitoare în rândul puzderiei de păsări care călătoreau pe acea vreme a anului. Unele din ele fură abătute din cale spre ţărmuri îndepărtate sau pieriră de foame. Altele obosiseră într-atât, încât picau în mare şi se înecau. Multe din ele erau zdrobite de pereţii stâncilor, în timp ce altele cădeau pradă gurilor hulpave ale focilor.
Vijelia nu se domoli nicio clipă în tot timpul zilei. În cele din urmă, Akka începu să se teamă că o paşte o mare nenorocire şi că va pieri împreună cu tot stolul ei. Gâştele sălbatice erau moarte de oboseală şi nu vedeau nicăieri un loc unde să se poată odihni. Spre seară, Akka nu mai avu curajul să coboare în clocotul valurilor, întrucât marea începuse deodată să se umple de sloiuri care se izbeau unele de altele şi gâştele s-ar fi găsit oricând în primejdie de a fi prinse şi strivite între bucăţile de gheaţă. Totuşi, fiindcă nu găseau altă scăpare, ele încercară de mai multe ori să se aşeze pe sloiuri. Dar vijelia sălbatică le prăvăli în apă. Nu trecu mult şi focile haine începură a le da din nou târcoale. Ele se furişară pe gheaţă spre gâşte, cu gând să le vină de hac.
La apusul soarelui, gâştele se aflau iarăşi în văzduh. Zburau drept înainte, temându-se de întunericul nopţii. În acea seară plină de tot felul de primejdii, negurile nopţii se lăsau parcă mai devreme ca de obicei.
Ceea ce le îngrozea peste măsură era faptul că nu zăreau încă nicăieri ivindu-se o limbă de pământ. Ce avea să se întâmple cu ele, dacă ar fi fost nevoite să zboare toată noaptea deasupra mării? Ori să fie zdrobite între sloiurile de gheaţă, ori să fie înghiţite de foci, ori să fie împrăştiate de furtună...
Cerul era învăluit de nori, luna ascunsă parcă în zăbranic, iar întunericul se lăsa repede. În acelaşi timp, întreaga fire era cuprinsă de ceva sinistru, care înfiora şi pe cea mai cutezătoare fiinţă. Strigătele de deznădejde ale păsărilor călătoare făcuseră să răsune văzduhul toată ziua. Acum însă, când nu se mai putea vedea cine le scotea, sunetele păreau mult mai lugubre şi mai fioroase. Pe mare, sloiurile de gheaţă se izbeau cu duduituri puternice. Focile îşi intonau cântecele sălbatice de vânătoare, aşteptând să se ivească prada. Se cutremurau parcă cerul şi pământul, gata să se prăbuşească.
Năpârstoc se uitase câtva timp jos, înspre clocotul valurilor. Deodată i se păru că marea vuia mai tare ca înainte. Atunci îşi ridică ochii şi rămase înmărmurit. Drept în faţa lui, la o depărtare, de numai câţiva metri, se înălţa peretele aspru şi gol al unui munte. Jos, la poalele muntelui, valurile se izbeau de el, spumegând cu furie. Gâştele zburară într-un suflet spre stânca aceea, şi băiatul era sigur că vor fi strivite. În sinea lui se mira că Akka nu văzuse primejdia la vreme şi nu luase toate măsurile de siguranţă. Gâştele coborâră totuşi, fără să păţească nimic.
Năpârstoc băgă de seamă că înaintea lor se deschidea gura rotundă a unei peşteri. Păsările intrară înăuntru şi în câteva clipe se aflară în siguranţă.
Cel dintâi gând al călătoarelor, înainte de a se bucura de salvarea lor, fu să constate dacă stolul era intact. Se aflau în peşteră Akka, Yksi, Kolme, Neljä, Viisi, Kuusi, toţi cei şase boboci, gâscanul, Dunfin şi Năpârstoc, dar Kaksi de la Nuolja, prima gâscă din stânga, dispăruse şi nimeni nu ştia de soarta ei.
Văzând că lipsea numai Kaksi, gâştele se liniştiră. Kaksi era bătrână şi înţeleaptă. Cunoscând toate drumurile şi obiceiurile, nu se putea să nu-şi găsească suratele. Păsările începură apoi să cerceteze interiorul peşterii. Fiind însă tare întunecoasă, nu puteau să-şi dea seama cât e de adâncă şi de largă. Erau totuşi bucuroase că descoperiseră un adăpost de noapte atât de minunat. Deodată una din ele zări nişte puncte verzi licărind într-un ungher întunecos.
— Ăştia-s ochi! strigă atunci Akka. Cine ştie ce dihănii or mai fi şi în peştera asta...
Gâştele sălbatice dădură buzna spre intrare. Năpârstoc însă, care vedea noaptea mai bine decât ele, le chemă înapoi:
— N-aveţi de ce fugi! le linişti el. Nu-s decât nişte oi care stau rezemate de peretele peşterii.
După ce se obişnuiră cu lumina slabă din peşteră, gâştele putură să vadă oile foarte bine. Cele mari erau cam în acelaşi număr ca şi ele. Lângă oi se mai aflau însă şi nişte mieluşei. Căpetenia lor părea să fie un berbec mare, cu coarne lungi şi răsucite. Gâştele se apropiară cu multe plecăciuni:
— Bine v-am găsit în pustia asta!
Berbecul stătea însă liniştit, fără să răspundă la salut. Gâştele crezură atunci că oile erau nemulţumite că veniseră peste ele în peşteră.
— Poate vă stingherim cu prezenţa noastră, zise Akka, dar am fost nevoite să intrăm aici din cauza furtunii. Am zburat toată ziua în bătaia vântului şi ne-am gândit c-ar fi bine să ne odihnim aici la noapte.
Trecu apoi o bucată bună de vreme până ce una dintre oi răspunse ceva. Se auzea însă desluşit că unele din ele oftau adânc. Akka ştia bine că oile sunt totdeauna sfioase şi ciudate, dar cele din peşteră se pare că nu ştiau cum să se poarte...
În cele din urmă, o oaie bătrână, cu faţa lunguiaţă şi mohorâtă, zise cu glas tânguitor:
— Nimeni din noi nu se împotriveşte să staţi aici, dar vă aflaţi într-o casă necăjită şi nu suntem în măsură să primim oaspeţi cum îi primeam altădată.
— De asta să nu vă îngrijiţi, zise Akka. Dacă aţi şti prin ce primejdii am trecut noi azi, v-aţi da seama că suntem mulţumite să avem un locşor sigur unde să ne putem odihni.
Auzind aceste vorbe, oaia cea bătrână se ridică în capul oaselor şi grăi:
— După mine, e mai sănătos să zburaţi pe furtuna cea mai cumplită, decât să staţi aici. Înainte de plecare însă, dorim să vă ospătăm cu ce avem şi noi în peştera asta.
Oaia arătă apoi gâştelor o groapă plină cu apă. Lângă ea se afla un morman de pleavă şi de paie. Gazda pofti gâştele la masă.
— Anul ăsta am avut o iarnă grea, cu vifor cumplit, zise ea. Ţăranii, stăpânii noştri, ne-au adus fân şi paie de ovăz, ca să nu murim de foame. Ce vedeţi aici e tot ce a rămas din ospăţul nostru.
Gâştele se îmbulziră la mâncare. Li se părea că nimeriseră bine acolo şi erau foarte voioase. Observară însă că oile erau înfricoşate, dar ştiau ce repede se sperie vietăţile astea şi nu credeau că aveau a se teme şi ele de vreo primejdie. După ce se ospătară, voiră să se ducă la culcare, ca de obicei. Atunci veni la ele berbecul cel mare. Gâştele nu văzuseră încă o oaie cu coarne aşa de mari. Berbecul avea şi alte semne caracteristice: frunte înaltă şi bombată, ochi ageri şi o înfăţişare arătoasă, ca şi cum ar fi fost un animal ţanţoş şi bărbătos.
— Nu-mi pot lua răspunderea să vă las să dormiţi aici, unde nu sunteţi în siguranţă! zise el. Astfel stau lucrurile că nu putem primi oaspeţi peste noapte.
Akka îşi dădu în sfârşit seama că chestiunea eră serioasă.
— Vom pleca, dacă aşa vă e dorinţa! zise ea. Spuneţi-ne şi nouă de ce vă temeţi. Noi nu vedem nicio primejdie. Nu-i vorbă, că nici măcar nu ştim unde ne aflăm...
— Aici e insula Carol cea mică, o lămuri berbecul. E dincoace de insula Gotland şi nu locuiesc pe ea decât oi şi păsări de mare.
— Sunteţi oi sălbatice? întrebă Akka.
— Mai că da, răspunse berbecul. Nu avem deloc de-a face cu oamenii. E o veche învoială între noi şi ţăranii de la o fermă din Gotland, să ne aprovizioneze cu nutreţ când e iarnă grea. În schimb, au voie să ia dintre noi oile care sunt de prisos. Insula e mică, aşa că nu poate hrăni prea multe oi. Încolo, ne ajutăm şi noi cum putem peste an, iar de locuit nu locuim în case cu uşi şi cu încuietori, ci în peşteri ca asta.
— Staţi şi iarna aici? întrebă Akka, mirată.
— Da, stăm şi iarna, răspunse berbecul! Avem tot anul păşune bună pe munte.
— Mi se pare ca o duceţi mai bine decât oile de prin alte locuri, zise Akka. Dar ce nenorocire a dat peste voi, de sunteţi aşa de mâhnite?
— Astă-iarnă a fost un ger straşnic. Marea a îngheţat şi pe podişca de gheaţă au venit pe insulă trei vulpi, care n-au mai plecat înapoi. Încolo nu se află aici la noi nicio altă fiară sălbatică.
— Şi vulpile vă aţin calea şi vă atacă?
— În timpul zilei nu, că ziua mă pot apăra şi apăr şi oile care-s cu mine, zise berbecul, dând din coarne. Vin însă noaptea pe furiş, când dormim în peşteri. Nu-i vorbă, ne silim din răsputeri să nu închidem ochii, dar uneori ne prinde somnul şi atunci dau năvală peste noi, pe neaşteptate. În celelalte peşteri au făcut prăpăd mare, de n-a mai rămas în viaţă nicio surată de-a noastră. Şi doar acolo erau turme mai mari decât asta a mea...
— Nu ne e plăcut să vă spunem că suntem atât de necăjite, interveni oaia cea bătrână. Dar asta-i situaţia: nu ne putem apăra mai bine ca oile domestice.
— Şi crezi c-or să vină la noapte? întrebă Akka.
— Fără doar şi poate, răspunse oaia. Au venit şi ieri noapte şi ne-au furat un miel. Cât o fi una din noi în viaţă, or să vină mereu. Aşa au făcut şi-n alte părţi.
— Dacă e aşa, or să vă stârpească pe toate, zise Akka.
— Da, da! în scurtă vreme n-o să mai rămână nici picior de oaie pe insula asta, răspunse oaia cea bătrână.
Akka rămase pe gânduri. După cum nu era plăcut pentru gâştele ei să se expună iarăşi la urgia furtunii, tot aşa de neplăcut era să se odihnească într-un loc unde dintr-o clipă într-alta puteau să se ivească astfel de musafiri. Stătu puţin la chibzuială, apoi se adresă lui Năpârstoc:
— Ce zici? O să ne poţi scoate din impas, după cum ai făcut de atâtea ori până acum? îl întrebă Akka.
Băiatul răspunse că e gata să le vină într-ajutor.
— Îmi pare rău de tine că n-o să poţi dormi, zise Akka. Dacă o să fii treaz când vin vulpile, să ne trezeşti şi pe noi, ca să putem fugi.
Băiatul fu bucuros. Era mai bine aşa decât să înfrunte iar vijelia. Făgădui deci că nu va închide ochii nicidecum.
Se duse la deschizătura peşterii, se piti după un bolovan, ca să fie la adăpost de furtună, şi râmase acolo de veghe.
După câtva timp, furtuna se mai potoli puţin. Cerul era senin şi razele lunii se răsfrângeau în valuri. Năpârstoc ieşi din ascunzătoare să vadă ce era afară. Peştera se afla sus de tot pe munte. La ea se putea ajunge pe o potecă îngustă şi prăpăstioasă. Năpârstoc se gândi că pe poteca aceea era bine să aştepte vulpile.
Dar oricât cercetă cu privirea, nu zări nici picior de vulpe, în schimb văzu ceva care, în primul moment, îl înfricoşă mai mult decât vulpile. Pe fâşia îngustă de ţărm de la poalele muntelui erau nişte uriaşi sau nişte fantome de piatră, de n-or fi fost cumva chiar oameni... La început i se păru că visase, dar acum era sigur că nu adormise deloc. Chipurile pe care le vedea erau atât de desluşite, încât era exclusă orice închipuire. Unde stăteau pe ţărm, iar altele erau chiar lângă peretele muntelui, de parcă voiau să se caţere pe el. Unele aveau capete mari şi groase, altele n-aveau cap de loc. Unele erau ciunge, altele aveau cocoaşe şi pe spate, şi în faţă. Aşa ceva nu-i mai văzuseră ochii niciodată.
Speriat de acele stafii, băiatul mai că uitase de vulpi. Dar deodată auzi o gheară zgrepţânind o piatră şi văzu trei vulpi urcându-se pe potecă. Încredinţat că nu avea în faţa lui nişte năluci, ci nişte jivine în carne şi oase, rămase liniştit, fără să dea niciun semn de spaimă, îşi zicea doar că era păcat să trezească gâştele şi să lase oile în voia sorţii. Băiatului îi veni în minte un plan mai isteţ.
Fugi repede în peşteră şi zgâlţâi berbecul de coarne. Acesta se deşteptă, iar Năpârstoc îi sări în spate.
— Scoală-te, moşule, să băgăm niţel vulpile în sperieţi! îl îndemnă el.
Se silise să facă toată treaba asta în cea mai mare tăcere. Vulpile auziseră, pesemne, totuşi un oarecare zgomot. Când ajunseră la deschizătura peşterii, statură o clipă la gânduri.
— S-a mişcat cineva înăuntru, zise una din ele. Te pomeneşti c-or fi treze oile...
— Intră tu! îndemnă alta. De păţit n-o să păţim nimic.
Pătrunzând în peşteră câţiva paşi, începură să adulmece.
— Pe care s-o luăm în seara asta? şopti vulpea care mergea în frunte.
— Să-l luăm pe berbec, zise cea care era la urmă de tot. Pe urmă o să fie treaba mai uşoară cu restul.
Năpârstoc şedea pe spinarea berbecului, să vadă cum se furişau vulpile.
— Împunge acuma drept în faţă! şopti el. Berbecul făcu întocmai şi vulpea din faţă fu dată peste cap, de ajunse până la deschizătura peşterii.
— Acuma împunge la stânga! îndemnă Năpârstoc, îndreptând căpăţâna cea mare a berbecului într-acolo.
Berbecul dădu o lovitură puternică, izbind vulpea cu putere. Jivina se rostogoli de câteva ori, după care se ridică şi o luă la fugă. Băiatul ar fi dorit ca nici cea de a treia să nu scape, dar hoţomana îşi luase tălpăşiţa
— Cred că şi-au primit porţia pentru noaptea asta! fu de părere Năpârstoc.
— Aşa socot şi eu! răspunse berbecul Şi acum fă-ţi culcuş în blana mea! Să te bucuri şi tu de căldurică după ce ai trecut printr-o asemenea vijelie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu