O povestire foarte scurta de-a lui Tudor Octavian

Jumătatea de neamţ

În martie 1990, un sculptor român, stabilit de mai bine de două decenii în Germania, a aterizat la Bucureşti ca să-şi revadă prietenii şi să se intereseze de soarta unor lucrări de-ale sale, instalate cu mulţi ani în urmă în cîteva oraşe din ţară.

La Galaţi, în faţa unui grup statuar mare, care fusese gîndit să se înfăţişeze privirilor de pe Dunăre, crescuse un copac rămuros. Din larg, nimeni nu-şi dădea seama că în spatele copacului se găsea o operă de artă. Iar de aproape, nici atît, deoarece frunzişul său des îmbrăca părţi întregi din ansamblu care-l făceau de neînţeles. 

Cîteva zile de-a rîndul, sculptorul a bătut drumurile pe la autorităţi ca să le explice acest lucru. Că trebuia tăiat copacul, să se înţeleagă că era şi o sculptură acolo, nu numai un vălmăşag de crengi, de verdeaţă şi de vrăbii.

Toţi ziceau „Mda!” şi „Trebuie, într-adevăr, să facem ceva!”, după care întrebau: „Cît mai staţi pe la noi?”. Iar cînd sculptorul îi invita să vină cu el pe faleză ca să realizeze absurdul situaţiei, se codeau şi-i explicau că problema nu privea un om sau altul, ci o comisie. Şi că ea se întrunea o dată pe an.

În cei douăzeci de ani de cînd trăia printre străini, artistul devenise mai neamţ ca toţi nemţii. Şi, chiar în bulibăşeala din martie 1990, el socotea că trebuie să-i dea şi copacului o şansă. Că n-avea, săracul, nici o vină fiindcă crescuse unde nu trebuia. Şi, dacă era să fie tăiat, operaţiunea trebuia să se desfăşoare conform legii, asemenea unui ritual civilizat.

Cu cît mai nehotărîţi, mai indiferenţi sau mai nevolnici se arătau funcţionarii la uşile cărora bătea, cu atît mai hotărît era sculptorul să rezolve situaţia, nemţeşte, în temeiul unei legi ori al unei hîrtii emanînd de la o autoritate.

„E destulă vraişte în România - îşi spunea el, cînd se aduna de pe drumuri în odaia murdară de la hotel – ca să mă port şi eu cum mă taie capul. Dacă nici noi, cei care trăim de atîta vreme într-o ţară unde e ordine şi oamenii respectă legile, nu ne purtăm cum trebuie, atunci cine o s-o facă?!!”

Cu astfel de gînduri, românul cu educaţie de neamţ s-a învîrtit încă vreo trei zile pe la autorităţi, pînă ce a simţit că trebuie musai să ia o decizie, dacă nu voia să se ţicnească de atîta indolenţă şi lipsă de autoritate, cîtă afla zilnic prin toate locurile pe care le călca. Asta îi cerea neamţul din el. Şi poate că ar fi lăsat totul baltă, dacă jumătatea cealaltă, românească, nu l-ar fi îndemnat să nu se pripească, fiindcă nu există situaţie fără soluţie.

Soluţia s-a ivit de la sine, chiar în dimineaţa în care, voind totuşi să plece acasă, sculptorul s-a dus să-şi mai vadă o dată lucrarea. Sub statuie, ori mai bine zis sub copac, odihnea un om cu o drujbă de pădurar alături. De ce se găsea omul acela cu drujba lui acolo, sculptorul nu s-a întrebat. Ce rost are să iei la întrebări întîmplarea?

A scos din buzunar 50 de mărci, omul cu drujba a tăiat copacul şi, în numai un ceas, statuia a putut fi admirată iarăşi de toţi călătorii de pe Dunăre.

E clar că, în România, jumătatea românească din om, oricît de mică ar fi ea, e mai mare tot timpul decît oricare altă jumătate de-a sa, fie ea de neamţ sau de chinez.