Poveste de iubire(3)

În meciul cu Cornell am fost rănit. Din vina mea, fără discuţie. La o fază de joc, când eram cu toţii extrem de înfierbântaţi, am avut nefericita inspiraţie să mă refer la centrul atacant advers numindu-l "franţuz împuţit". Greşeala mea constă din trecerea cu vederea a faptului că patru din coechipierii lor erau canadieni - şi, aşa cum avea să se adeverească ulterior - foarte patrioţi, foarte vânjoşi în plus, şi, pe lângă toate astea, aflaţi cu toţii în raza de auz a vorbitorului, adică a mea. Colac peste pupăză, la insultă s-a adăugat injuria, căci în cele ce au urmat am fost penalizat pe loc. Şi nu cu penalty obişnuit: ci cu 5 minute pe tuşă pentru faultare gravă. 

  Ar fi trebuit să fiţi acolo să vedeţi ce galerie de huiduituri m-a salutat în clipa când s-a anunţat decizia! Deşi era în joc titlul diviziei, puţini dintre suporterii Harvardului făcuseră deplasarea tocmai la dracu'n praznic până la Ithaca, statul New York. 5 minute! Pe când mă cocoţam pe bancă, antrenorul nostru îşi smulgea părul din cap. Jackie Felt se repezi îndată la mine. Abia în clipa aceea mi-am dat seama că partea dreaptă a obrazului mi-era făcută ferfeniţă. "Doamne Iisuse Hristoase" nu înceta el să exclame în timp ce încerca să-mi oprească hemoragia cu un creion astringent. "Doamne Dumnezeule, Ollie, ce naiba te-a apucat!"

Stăteam acum împăcat, privind în gol. Mi-era ruşine să privesc pe teren, unde temerile mele cele mai negre începeau să se adeverească; Cornell ridică intr-adevăr foarte curând scorul. Chibiţii "roşiilor" urlau, mugeau, fluierau. Era momentul crucial. Cornell avea acum toate atuurile şi se pregătea să câştige partida şi, o dată cu ea, titlul. Îmi venea să urlu de ciudă: şi nu trecuseră nici jumătate din minutele mele.

În tribuna de vis-â-vis, micul contingent al universităţii Harvard încremenise în încruntare şi tăcere. Galeriile - a noastră şi a lor - uitară imediat de mine. Un singur spectator continua să-şi aţintească privirile asupra băncii de penalizare. Da, într-adevăr, era acolo. "Dacă şedinţa de consiliu se termină la timp, încerc să ajung la Cornell." Printre suporterii universităţii Cornell - desigur însă fără ca să facă galerie - se afla, pe locul lui, Oliver Barrett III.

De dincolo de hăul îngheţat, "Old Stonyface" ( Bătrânul Obraz de Piatră), cu faţa lui fără expresie, contempla taciturn cum ultimele şiroiri de sânge de pe falca fiului său unic erau acum oprite cu bucăţi de leucoplast. Ce credeţi că spunea în sinea lui? Ţţţ! Ţţţ! Ţţţ! - sau alte vorbe în acelaşi stil?

"Oliver, din moment ce-ţi place atât de mult să te baţi, de ce nu te înscrii la box?"

"Exeter n-are echipă de box, tată."

"Da; bine, poate că n-ar trebui să mai asist la meciurile tale de hochei."

"Doar nu-ţi imaginezi că mă bat de dragul tău, tată?"

"Bine, - de dragul, parcă n-aş spune."

Fireşte însă că nimeni n-ar fi putut spune exact la ce gândea Oliver Barrett III. În felul lui era un Mount Rushmore ambulant, câteodată vorbitor. "Stonyface". Îi mai spuneam şi "Old Stony" - babac de piatră; pe de altă parte, nu era deloc exclus ca, în acele clipe, dumnealui să savureze obisnuitele-i plăceri orgolioase. De pildă: "Priviţi-mă; extrem de puţini spectatori au venit de la Harvard pentru acest meci, dar eu unul mă număr printre ei. Eu, Oliver Barrett III, persoană importantă şi copleşită de multe alte obligaţii - având în subordinea mea bănci, şi aşa mai departe. - Eu mi-am permis să fac deplasarea la Cornell pentru acest fleac: o partidă de hochei. Ce minunat." (Pentru cine?)

Tribunele urlau din nou, de astă dată dezlănţuite. Cornell ridicase iarăşi scorul. Conduceau detaşat. Şi eu mai aveam 2 minute de stat pe tuşă. Davey Johnston venea furios spre centrul terenului, roşu la faţă şi îmbufnat. Trecând pe dinaintea mea, nu mi-a aruncat nici măcar o privire. Mi s-a părut, sau am zărit chiar lacrimi în ochii lui? Nu zic nu; titlul era într-adevăr în joc; dar Doamne Dumnezeule - lacrimi? Dă-o-ncolo! Adevărat că Davey, căpitanul nostru, avusese bafta de necrezut să nu joace în 7 ani un singur meci de partea învinşilor. Era, într-un sens, mica lui legendă. El, căpitanul echipei... Acesta a fost de altfel ultimul nostru meci "tare".

Pierdut cu scorul de 3 la 6.

Imediat după meci, examenul radioscopic a arătat că osul scăpase teafăr; în continuare, 12 copci mi-au fost cusute în falcă şi obraz de Dr. Richard Selzer. Între timp, Jackie Felt se afla în jurul scaunului de operaţie, istorisind medicului de la Cornell cum refuzam să mă alimentez corect şi cum totul s-ar fi putut evita dacă alimentaţia mea ar fi conţinut mai mult NaCl. Selzer nu-i dădea lui Jack nicio atenţie şi mă avertiză pe un ton foarte serios în legătură cu ceea ce - în termeni medicali - denumea traumatizarea gravă a "fosei orbitale", recomandându-mi şi proba de maximă înţelepciune: să mă abţin de la joc timp de o săptămână. I-am mulţumit. A ieşit apoi din cabinet, în timp ce Felt se ţinea mai departe de coada lui spre a conversa mai pe larg despre nutriţie şi malnutriţie. Eram bucuros să fiu în sfârşit singur.

M-am duşat cu milă, grijuliu să nu-mi ud pansamentele şi obrazul contuzionat. Efectul novocainei începuse să treacă, dar într-un sens eram fericit să simt pe viu durerea. La urma urmei, o făcusem chiar lată. Adio titlu, adio glorie ( seniorii noştri nu fuseseră niciodată înfrânţi ) - şi pentru noi ca echipă, şi pentru Davey Johnston, invincibilul căpitan. Poate că oprobriul nu era de aruncat pe de-a-ntregul pe umerii mei - dar mie, în clipa aceea, aşa mi se părea.

La vestiare nu mai rămăsese nimeni. Probabil toată lumea era la motel. Aveam impresia că toţi mă evitau, că nimeni nu mai vrea să schimbe o vorbă cu mine. În gură cu gustul amar al înfrângerii - curios, eram atât de stânjenit încât mi se părea că-l simt efectiv pe cerul gurii - mi-am făcut sacul si- am ieşit. Nu se vedeau cine ştie ce suporteri de-ai noştri prin jur în suflarea tăioasă a vântului new- yorkez de miazănoapte ...

- Cum te simţi cu falca, Barrett?

- Ok, mulţumesc, Mr. Jencks.

- Am impresia că se impune o friptură în sânge, se auzi de alături o altă voce familiară. Era Oliver Barrett III în persoană. Ce tipic din partea lui să-mi vină cu leacuri dintr-astea băbeşti, bune doar de vindecat o vânătaie.

- Mulţumesc, tată, am răspuns. A avut grijă doctorul. Şi-am arătat cu mâna spre pansamentul acoperind acum cele 12 copci cusute de Selzer.

- Bine, bine, dar eu mă refeream la stomac, băiete.

La masă a avut loc a nu ştiu câtă ediţie a serialului nostru de non-conversaţii: începând cu inevitabila întrebare: "Cum a fost?" şi încheiată cu: "Crezi că-ţi pot fi de vreun folos?"

- Ei, cum a fost?

- Foarte bine.

- Te doare?

- Nu, e-n ordine.

Începuse să mă doară al naibii.

- N-ar fi rău să te vadă luni şi Wells.

- Nu cred că-i cazul, tată.

- Dar e vorba de-un specialist.

- N-am impresia că medicul de-aici e veterinar, am răspuns eu, în speranţa să mai retez din inveteratul sau entuziasm snob faţă de "specialişti", "experţi", şi alte figuri "de primă mână".

- Păcat, făcu Oliver Barrett III, pe un ton care părea să prevestească un efort de-a fi spiritual; fără exagerare, să ştii că te-ai ales cu nişte răni bestiale.

- Deh, asta e, i-am răspuns. ( El s-o fi aşteptat să-i rânjesc?)

M-am întrebat apoi dacă aşa-zisele "observaţii spirituale" ale tatălui meu nu urmăreau implicit să condamne comportamentul meu de pe teren :

- Sau poate vrei să insinuezi că m-am purtat animalic?

Fizionomia lui sugera o relativă satisfacţie, provocată probabil de faptul că pusesem această întrebare. Mi-a răspuns simplu:

- Tu spuneai nu ştiu ce de doctorul veterinar, eu n-am zis nimic.

În faţa acestei situaţii, am luat hotărârea să studiez Meniul.

Când ni se aduseră fripturile, Old Stony era lansat în una din cunoscutele lui prelegeri simpliste - dacă nu mă înşel cu privire la victorie şi înfrângere. Făcu observaţia că pierdusem titlul ( remarcă plină de sagacitate, tată) - dar că, la urma urmelor, în sport, ceea ce contează în primul rând e nu victoria ci jocul. Observaţiile lui aduceau supărător de mult cu o parafrază a motto-ului olimpic, şi am avut impresia că pregătea în acest fel o introducere la un nou capitol, cu titlul: "Nu crezi c-ar fi cazul să te laşi de competiţii atât de puţin semnificative ca aceste campionate studenţeşti?" Dar n-aveam niciun chef să intru cu el în tocmeli şi taclale despre regulamentele olimpice, aşa că i-am servit din nou o scurtă porţie de "da", şi am tăcut.

Am conversat în gama obişnuită, concentraţi asupra unui non-subiect caracteristic: care sunt planurile tale?

- Spune-mi, Oliver, ai mai primit vreo veste din partea şcolii superioare de Drept?

- Dar, tată, nu-s de loc decis să urmez cursurile şcolii de Drept.

- Nu te-am întrebat asta; te-am întrebat dacă ei nu s-au decis cumva cu privire la tine.

Ce mai era şi asta: încă un spirit de-al lui? Te pomeneşti că trebuia să mai şi râd de această nostimadă retorică a părintelui meu.

- Nu, tată; n-am primit încă nicio scrisoare.

- Aş putea eventual să-l sun pe Price Zimmermann...

- Nu! l-am întrerupt eu în virtutea unui reflex spontan. Te rog mult, nu.

- Nu ţin de loc să influenţez, reluă O.B. III înţepat - vreau doar să mă interesez.

- Tată, n-am nimic împotrivă dacă primesc scrisoare de acceptare - ca oricine altul. Zău aşa ...

- Bun. Desigur. E-n ordine.

- Mersi, tată.

- De-altfel, e aproape sigur că te vor, adăugă el.

Nu ştiu cum se face, dar O.B. III are o specialitate: să mă ia peste picior chiar atunci când din gură îmi adresează elogii.

- Nu-i nicio scofală, am răspuns eu. Să nu uităm că n-au echipă de hochei.

Mă întreb de ce ţineam cu tot dinadinsul să mă expun în acest fel. Poate pur şi simplu pentru că tata se află pe poziţia adversă.

- Bine, dar eşti înzestrat şi cu alte calităţi, spuse Oliver Barrett III. Refuză însă să finalizeze. ( Mă îndoiesc c-ar fi putut.)

Masa a fost la fel de idioată ca şi conversaţia, cu singura diferenţă că aici am putut prevedea în legătură cu chiflele că aveau să fie reci (cum au şi fost), în timp ce în legătură cu tata nu poţi niciodată prevedea ce temă de discuţie o să-ţi scoată mieros pe tapet.

- Şi mai este, nu, "Detaşamentul Păcii" zise el dintr-o dată, ca nuca-n perete.

- Poftim? am întrebat eu, neînţelegând de loc dacă fusese vorba de o afirmaţie sau de o întrebare.

- Eu unul cred că-i treabă foarte pozitivă, "Detaşamentul Păcii"; tu nu?

- Mda, am răspuns eu. Cu siguranţă mai bună decât "Detaşamentul Războiului".

Eram chit. Nu înţelesesem exact unde voia să bată, şi viceversa. La punctul "temă de discuţie" socoteam aşadar partidă remiză. Ce-ar fi putut urma mai departe: rubrica afaceri curente? programul guvernamental de dezvoltare? Nu. Uitasem că, de fapt, chintesenţa tuturor temelor rămânea imuabilă: care sunt planurile tale?

- Personal, n-aş avea absolut nimic de obiectat, Oliver, dacă ai hotărî să te angajezi în "Departamentul Păcii".

- E reciproc, am răspuns, îngânându-i generozitatea de spirit. Eram oricum convins că Old Stony nu ascultă nimic din ceea ce-i spun: nu m-a surprins deci lipsa de reacţie la nevinovatul meu sarcasm.

- Dar spune-mi, printre colegi, care-i atmosfera?

- Poftim?

- "Detaşamentul Păcii" are vreo semnificaţie pentru viaţa lor?

Cred că pentru tata răspunsurile afirmative sunt la fel de necesare ca pentru peşti mediul lichid.

- Desigur, tată.

La urmă, şi plăcinta cu mere era veche.

Pe la 23:30 l-am condus către maşină.

- Îţi pot fi de vreun folos, băiete?

- Nu, mulţumesc, tată. Totu-i în ordine. Noapte bună!

Şi maşina demară.

Da. Există curse aeriene regulate între Boston şi Ithaca, statul New York, dar Oliver Barrett III, preferase să vină cu maşina. Şi asta nu datorită faptului că ceasurile de drum la volan ar fi putut fi interpretate ca un gest părintesc simbolic. Tatei pur şi simplu îi place să conducă. Şi să conducă repede. La miezul nopţii, la volanul unui Aston Martin DBS, poţi goni mâncând pământul. Nu mă îndoiam că O.B. III îşi pusese în gând să doboare în acea noapte propriul său record personal de viteză pe distanţa Ithaca - Boston, stabilit cu un an înaintea primei noastre cupe, când bătusem Cornell-ul preluând trofeul. Am această convingere pentru că l-am surprins consultându-şi cronometrul.

M-am întors la motel s-o sun pe Jenny.

A fost singura realizare pentru seara aceea. I-am povestit totul de-a fir a păr în legătură cu bătaia ( fără să menţionez însă natura precisă a acelui casus belli ), şi aş putea spune că i-a plăcut. Printre snobii şi melomanii pe care-i frecventa, puţini erau capabili să încaseze sau să dea asemenea lovituri.

- Dar cel puţin l-ai bătut măr pe tipul care te-a cotonogit? s-a interesat ea.

- Şi încă cum! L-am făcut zob. Harcea-parcea.

- Vai, cât de mult mi-ar fi plăcut să văd şi eu! Poate mai repeţi figura cu altă huiduma în meciul cu Yale, ei?

- Mda, sigur.

Am surâs. Cât de mult îi plăceau lucrurile simple ale vieţii...