Tarzan of the apes (1)

1. ÎN LARGUL MĂRII

Povestea ce urmează mi-a fost istorisită de o persoană care nu avea vreun motiv anume să mi-o spună mie sau oricui altcuiva. Faptul că a pornit s-o depene, poate fi pus pe seama influenţei pline de ispite pe care a avut-o asupra povestitorului un cules de vii, ca din bătrîni, iar continuarea pînă la capăt a acestei ciudate poveşti se datoreşte scepticei incredulităţi cu care am întîmpinat-o eu în zilele ce-au urmat. Cînd vorbăreţul meu oaspete şi-a dat seama cît de mult înaintase în miezul povestirii şi că eu înclinam să nu-l cred, s-a lăsat aţîţat de o nesocotită trufie, care a dus mai departe la îndeplinire ceea ce culesul de vii stîrnise doar, aşa încît s-a apucat să dezgroape mărturii scrise, sub forma unor hîrţoage mucegăite sau a unor documente îngălbenite de vreme ale Biroului Colonial Britanic, menite să confirme unele dintre episoadele mai izbitoare ale povestirii sale atît de ieşite din obişnuit. Eu, unul, nu susţin că povestea este adevărată, întrucît nu am fost martor al întîmplărilor pe care le descrie, dar faptul că asumîndu-mi misiunea de a o repovesti în faţa dumneavoastră, am folosit nume fictive pentru personajele principale, constituie o suficientă dovada a sincerităţii convingerii mele că s-ar putea să fie adevărată. 

Filele veştede, mucegăite ale jurnalului unui om de mult dus dintre cei vii şi documentele Biroului Colonial se potrivesc la perfecţie cu cele istorisite de oaspetele meu vorbăreţ, încît sînt în măsură să vă redau povestea aşa cum am închegat-o cu mult sîrg din aceste mai multe şi felurite izvoare. Dacă o veţi socoti neverosimilă, veţi fi cel puţin de acord cu mine că e o poveste unică, deosebită şi interesantă.

Din documentele Biroului Colonial şi din jurnalul răposatului aflăm că un oarecare tînăr nobil englez, pe care îl vom numi John Clayton - Lord Greystoke, a primit însărcinarea de a întreprinde o foarte delicată cercetare într-una din coloniile britanice de pe coasta de vest a Africii: se aflase că o anumită putere europeană recruta din rîndurile populaţiei băştinaşe, primitive, a acestei colonii, ostaşi pentru propriile-i trupe de băştinaşi, pe care le folosea la colectarea forţată a cauciucului şi a fildeşului de de la triburile sălbatice de pe malurile fluviului Congo şi de pe afluentul lui, Aruwimi. Băştinaşii din colonia britanică se plîngeau că mulţi dintre feciorii lor erau ademeniţi, prin făgăduieli trandafirii şi strălucitoare, să plece, dar că puţini dintre ei se mai reîntorceau vreodată la familiile lor. Englezii din Africa mergeau chiar şi mai departe, afirmînd că acei sărmani negri erau ţinuţi într-o stare de adevărată sclavie, căci, după ce le expira stagiul de înrolare, ofiţerii albi profitau de ignoranţa lor, spunîndu-le că mai au de îndeplinit cîţiva ani de serviciu militar. Prin urmare, Biroul Colonial l-a numit pe John Clayton într-o funcţie în Africa de Vest Britanică, dîndu-i instrucţiuni confidenţiale cu privire la o temeinică investigaţie a felului nedrept în care erau trataţi supuşii britanici de către o putere europeană prietenă. De ce anume a fost trimis el, este lipsit de importanţă pentru povestirea noastră, deoarece oricum nu şi-a întreprins investigaţia, întrucît nu a ajuns niciodată la destinaţie. Clayton era tipul de englez pe care te-ai fi simţit tentat să-l asociezi cu monumentele nobile ce comemorează istorica împlinire a o mie de bătălii victorioase — un bărbat viril, puternic - din punct de vedere spiritual, moral şi fizic. Ca statură, depăşea înălţimea obişnuită; ochii îi erau cenuşii, trăsăturile regulate şi precise; avea acea ţinută pe care ţi-o dă o sănătate desăvîrşită, robustă, influenţată de anii de instrucţie militară. Ambiţiile politice îl îndemnaseră să ceară transferul din armată la Biroul Colonial, ceea ce ne face să-l aflăm, deşi încă foarte tînăr, însărcinat cu o importantă misiune în serviciul reginei. Cînd primi numirea menţionată, John Clayton fu entuziasmat şi îngrozit în acelaşi timp. Avansarea îi apărea drept o binemeritată răsplată pentru un serviciu sîrguincios şi destoinic şi ca o trambulină spre alte funcţii de mai mare importanţă şi responsabilitate; dar, pe de altă parte, numai cu trei luni în urmă luase în căsătorie pe onorabila Alice Rutherford, iar gîndul de a transplanta această tînără şi frumoasă fată în primejdiile şi singurătatea Africii tropicale îl îngrozea. De dragul ei, Clayton era gata să refuze numirea, însă Alice nici nu voia să audă de aşa ceva. Dimpotrivă, stărui s-o accepte şi s-o ia cu el în călătorie.

De bună seamă, au existat şi mame, fraţi şi surori şi mătuşi şi verişoare care şi-au exprimat felurite păreri asupra problemei în cauză, dar ce sfat anume a dat fiecare în parte, istoria nu pomeneşte. Ştim numai că într-o dimineaţă senină din luna mai a anului 1888, John Clayton, Lord Greystoke şi Lady Alice s-au îmbarcat la Dover, pentru Africa. O lună mai tîrziu, sosiră la Freetown, unde închiriară un mic vas, Fuwalda, care urma să-i transporte la destinaţie. Şi de pe acest vas, John Clayton-Lord Greystoke şi Lady Alice, soţia sa, s-au făcut nevăzuţi şi neauziţi pentru ochii şi urechile oamenilor. Două luni după ce vaporul ridicase ancora şi ieşise din rada portului Freetown, o jumătate de duzină de nave de război britanice străbăteau Atlanticul de sud căutînd urmele pasagerilor sau ale micului vas şi numai după ce epava fu descoperită pe ţărmul insulei Sfînta Elena, lumea s-a convins, în sfîrşit, că Fuwalda s-a scufundat cu toţi cei de pe bord, drept care cercetările abia începute fură oprite; totuşi speranţa pîlpîi încă multă vreme în inimile însîngerate de dor. Fuwalda, o ambarcaţiune de vreo sută de tone, era un vas de tipul celor ades întîlnite în comerţul de coastă din Atlanticul de sud, vase al căror echipaj este alcătuit din drojdia mărilor: criminali scăpaţi de sub ştreang si cuţitari de toate rasele si naţionalităţile. Fuwalda nu făcea excepţie de la regulă. Ofiţerii săi, nişte brute cu feţe tuciurii, urau şi erau urîţi de întregul echipaj. Căpitanul, deşi marinar încercat, îşi trata oamenii cu cruzime. În relaţiile sale cu echipajul nu cunoştea, sau cel puţin nu se slujea decît de două argumente: un par ascuţit şi un pistol — ceea ce nu înseamnă că adunătura pestriţă peste care stăpînea ar fi înţeles şi de altele. Aşa se face că în a doua zi de la ieşirea din Freetown, John Clayton şi tînăra sa soţie fură martorii unor scene, pe puntea navei Fuwalda, despre care nu şi-ar fi închipuit că se pot petrece şi altfel decît în povestirile marinăreşti. În dimineaţa celei de-a doua zi le-a fost făurită prima verigă din ceea ce avea să fie un lanţ de împrejurări ale unei vieţi — aparţinînd cuiva care la vremea aceea încă nu văzuse lumina soarelui — o viaţă cum nu a mai existat o a doua în istoria omului. Doi marinari spălau puntea vasului Fuwalda, secundul era de gardă, iar căpitanul se oprise să schimbe o vorbă cu John Clayton şi cu Lady Alice. Cei doi mateloţi se trăgeau de-a-ndăratelea spre micul grup, care stătea cu spatele spre marinari. Se apropiau din ce în ce, pînă cînd unul dintre ei ajunse drept în spatele căpitanului. Încă o clipă şi ar fi trecut de el, iar această ciudată povestire nu s-ar fi înfiripat niciodată. Însă chiar în acel moment, căpitanul, dorind să se despartă de Lordul şi de Lady Greystoke, se răsuci pe călcîie, se împiedică de marinar şi se întinse cît era de lung pe punte, răsturnînd şi găleata omului, astfel încît apa soioasă îl scaldă din cap pînă-n picioare.

O clipă, scena păru caraghioasă, dar numai o clipă. Cu o rafală de înjurături cumplite, cu faţa năpădită de valul purpuriu al furiei şi al ofensei, căpitanul îşi redobîndi echilibrul şi repezindu-i o lovitură crîncenă, îl doborî pe marinar.

Omul era mărunt şi mai în vîrstă, fapt care dădu gestului un caracter şi mai brutal. Celălalt matelot însă nu era nici bătrîn, nici mărunt — o namilă de bărbat, vînjos ca un urs, cu nişte mustăţi negre, fioroase şi un grumaz de taur bine înfipt între doi omoplaţi masivi. Cînd îşi văzu tovarăşul prăbuşindu-se, se ghemui pe vine şi cu un mîrîit gros, se năpusti asupra căpitanului, făcîndu-l, dintr-un singur pumn zdravăn, să cadă în genunchi. Din roşu-vînăt, chipul ofiţerului deveni alb ca varul pentru că asta însemna răzmeriţă; or, de răzmeriţe mai avusese el parte în brutala sa carieră şi se pricepuse să le înăbuşe. Fără să se ridice măcar în picioare, înşfacă pistolul din buzunar şi trase direct în matahala musculoasă care se înălţa în faţă-i, dar oricît ar fi fost el de iute, John Clayton îl întrecu, astfel încît glonţul menit să străpungă inima marinarului nimeri în piciorul acestuia, pentru că Lordul Greystoke, de îndată ce văzuse arma scînteind în soare, izbise cu putere în braţul căpitanului. Un schimb de cuvinte avu loc între Clayton şi căpitan, cel dintîi arătîndu-se făţiş dezgustat de brutalitatea cu care era tratat echipajul şi declarînd că nu va mai admite asemenea purtări atîta timp cît el şi Lady Greystoke vor fi pasagerii vasului. Căpitanul fu pe punctul de a da un răspuns usturător, dar se răzgîndi şi întorcînd spatele, se îndreptă spre pupa, negru la faţă şi bombănind de mama focului. Nu avea de gînd să înfrunte un înalt funcţionar britanic, căci puternicul braţ al reginei mînuia un instrument de pedeapsă pe care el era în măsură să-l aprecieze şi de care se temea — flota engleză, care ştia să-şi atingă ţinta.

Cei doi mateloţi se ridicară anevoie în picioare, cel mai bătrîn ajutîndu-şi camaradul rănit să se scoale de jos. Mătăhălosul, căruia i se zicea Michael cel Negru, îşi încercă piciorul cu gingăşie şi constatînd că-i putea duce greutatea, se întoarse către Clayton, cu cîteva cuvinte de morocănoasă mulţumire. Deşi rostite pe un ton ursuz, se vedea că vorbele lui erau binevoitoare. Cum îşi termină micul discurs, se răsuci pe călcîie şi se îndreptă şchiopătînd spre prora, cu intenţia vădită de a zădărnici orice încercare de discuţie. Cîteva zile, soţii Clayton nu-l mai văzură deloc, iar căpitanul, ori de cîte ori era obligat să le vorbească, nu le acorda decît un mormăit posac. Luau masa în cabina căpitanului, aşa cum procedaseră şi înainte de nefericita întîmplare. Dar căpitanul avea grijă ca îndatoririle lui să nu-i îngăduie să mănînce la aceleaşi ore cu ei. Ceilalţi ofiţeri erau nişte indivizi neciopliţi, analfabeţi, cu foarte puţin mai presus de nivelul echipajului de netrebnici pe care-i terorizau, aşa încît se simţeau bucuroşi să poată evita relaţiile sociale cu un distins nobil englez şi cu soţia sa; prin urmare, familia Clayton era foarte izolată. Acest lucru se potrivea de fapt cu propriile lor dorinţe, dar în acelaşi timp îi depărta de viaţa micului vas, astfel încît le lipsea posibilitatea de a fi la curent cu întîmplările zilnice, care aveau să culmineze în curînd cu o sîngeroasă tragedie. În întreaga atmosferă a navei plutea acel ceva nedefinit care prevesteşte dezastrul. Aparent, atît cît îşi putea da seama Clayton, pe micul vas totul se desfăşura întocmai ca şi înainte; dar se simţea un curent subteran care îi purta pe amîndoi spre o neştiută ameninţare, deşi nu rosteau un cuvînt despre acest fapt unul faţă de celălalt. A doua zi după rănirea lui Michael cel Negru, Clayton ieşi pe punte la timp pentru a zări patru mateloţi cărînd pe braţe trupul unui camarad în nesimţire, în timp ce secundul, ţinînd un par greu în mînă, se zgîia ameninţător la micul grup de marinari întărîtaţi. Clayton nu puse nici o întrebare — de altfel, nici nu era nevoie — dar a doua zi, cînd silueta masivă a unei nave britanice de război se profila la orizont, fu aproape gata să ceară transferarea lui şi a Lady-ei Alice pe acel vas, fiind prada unor temeri crescînde că la bordul degradantei şi mohorîtei Fuwalda n-ar fi avut parte decît de necazuri. Către ora prînzului se aflau la distanţa de la care se puteau face auziţi de nava britanică, dar cînd Clayton se găsi pe punctul de a-i cere căpitanului trecerea pe celălalt vas, fu izbit de ridicolul unei astfel de pretenţii. Ce motiv ar fi trebuit să invoce faţă de comandantul navei regale pentru a solicita întoarcerea în direcţia din care abia venise? Şi ce dac-o să le spună că doi marinari răzvrătiţi au fost trataţi cu asprime de către ofiţerii lor? Or să rîdă pe sub mustaţă şi n-or să atribuie dorinţa lui de a părăsi nava decît unui singur motiv: laşitatea. John Clayton, Lord Greystoke, nu ceru să fie transferat pe vasul de război. Tîrziu, în acea după-amiază, îi contemplă catargele topindu-se departe la orizont, dar nu mai înainte de a fi aflat ceea ce-i confirmă temerile cele mai negre şi-l făcu să se blesteme singur pentru falsa mîndrie care-l împiedicase cu cîteva ore mai înainte să-şi pună tînăra soţie la adăpost, în siguranţă — atunci cînd siguranţa era încă posibilă şi nu ca acum, spulberată pe veci.

Pe la mijlocul după-amiezii, matelotul cel vîrstnic si scund care fusese doborît de căpitan cu cîteva zile în urmă se înfiinţă pe punte, la parapetul unde Clayton şi soţia sa urmăreau silueta masivului vas de război mistuindu-se în zare. Bătrînelul freca de zor barele de alamă şi se apropia încetul cu încetul, pînă cînd, ajuns în dreptul lui Clayton, îi spuse cu glas scăzut:

— O să fie un iad pe vasul ăsta, Sir, luaţi aminte la vorbele mele, o să fie iadul pe vas.

— Ce vrei să spui, omule? întrebă Clayton.

— Cum, n-aţi văzut ce se întîmplă? N-aţi auzit cum prăsila de diavol, care-i căpitanu' şi cu ciracii lui au snopit în bătaie juma' din echipaj? Numa' ieri două capete crăpate şi trei azi. Da' Michael cel Negru-i om de inimă şi nu-i el tipu' care să rabde aşa ceva, nu-i el omul. Luaţi aminte la vorbele mele, Sir...

— Vrei să spui, om bun, că echipajul are de gînd să facă răzmeriţă? întrebă Clayton.

— Răzmeriţă! exclamă bătrînelul. Răzmeriţă! Au de gînd să facă moarte de om, Sir, luaţi aminte la vorbele mele, Sir.

— Cînd?

— Se apropie, Sir, se apropie lovitura, nu spun cînd, că şi-aşa am vorbit prea mult, dar v-aţi arătat inimos acu' cîteva zile şi m-am gîndit că se face să vă dau de veste. Da' să vă ţineţi gura, Sir şi cînd oţi auzi împuşcături, să coborîţi în cabină şi acolo să staţi. Asta-i tot, numa' să vă ţineţi gura, că dacă nu, vă treziţi c-un plumb în coaste, luaţi aminte la vorbele mele, Sir. Şi bătrînul îşi văzu înainte de lustruit, îndepărtîndu-se de locul unde se aflau Claytonii.

— A naibii de veselă perspectivă, Alice! zise Clayton.

— John, trebuie să-l previi de îndată pe căpitan. Poate că tulburările mai pot fi înlăturate.

— Bănuiesc că aşa ar trebui să fac şi totuşi, din motive pur egoiste, îmi vine să-mi ţin gura. Orice-ar avea de gînd să facă, pe noi doi ne vor cruţa din recunoştinţă că am luat partea individului ăluia Michael cel Negru, dar dac-or să-şi dea seama că i-am trădat, n-or să ne-arate pic de îndurare, Alice.

— John, datoria ta este una şi bună şi ea e da partea autorităţii investite. Dacă nu-l avertizezi pe căpitan, vei fi la fel de vinovat de cele ce vor urma ca şi cînd ai fi luat parte la urzirea complotului si ai fi ajutat cu mintea şi cu mîinile tale la înfăptuirea lui.

— Draga mea, văd că nu înţelegi, stărui Clayton. Eu nu mă gîndesc decît la tine; prima mea datorie e faţă de tine. Căpitanul şi-a atras singur toată pacostea asta pe cap, aşa încît de ce să risc eu să-mi supun soţia la cine ştie ce orori de neconceput, într-o încercare, zadarnică probabil, de a-l salva de propria-i nebunie barbară? Nici nu-ţi poţi imagina, scumpa mea, ce s-ar întîmpla dacă şleahta asta de ucigaşi ar pune mîna pe Fuwalda!

— John, datoria-i datorie şi niciun fel de speculaţii verbale n-o pot schimba. N-aş fi vrednică să mă numesc soţia unui lord englez dacă mi-aş lua răspunderea de a-l încuraja să se sustragă de la o datorie limpede. Îmi dau seama de primejdia ce ar putea surveni, dar o voi înfrunta alături de tine.

— Facă-se voia ta, Alice, răspunse Clayton, zîmbind. Poate că ne născocim singuri primejdiile. Deşi nu-mi place cum arată lucrurile pe puntea acestui vapor, s-ar putea totuşi ca dracul să nu fie chiar atît de negru; poate că bătrînul marinar exprima doar gîndul bătrînei lui inimi ticăloase şi nu vorbea despre fapte reale. O revoltă pe vas era un lucru obişnuit cu vreo sută de ani în urmă, dar ne aflăm în anul 1888, aşa încît n-ar fi o întîmplare prea plauzibilă. Uite-l pe căpitan îndreptîndu-se spre cabina lui. Dacă tot trebuie să-l previn, aş putea îndeplini chiar acum acesta treabă dezgustătoare, pentru că n-am nici cel mai mic chef să stau de vorbă cu bruta asta. Cu aceste vorbe se îndepărtă nepăsător în direcţia scării pe care coborîse căpitanul şi o clipă mai tîrziu, îi ciocănea la uşă.

— Intră, se auzi mormăitul gros al bicisnicului ofiţer. Şi după ce Clayton intră şi închise uşa în urmă-i, căpitanul adăugă: Ei?

— Am venit să vă raportez în esenţă o discuţie pe care am avut-o azi, căci, deşi s-ar putea ca totul să fie doar o simplă scorneală, e mai bine totuşi să fiţi prevenit. Pe scurt, oamenii au de gînd să pornească o răscoală şi să ucidă.

— I-o minciună! mugi căpitanul. Şi dacă ai zădărnicit din nou disciplina de pe acest vas sau te-ai băgat iar în treburi care nu te privesc, n-ai decît să suporţi consecinţele şi să te duci dracului. Nu-mi pasă că eşti sau nu lord englez. Pe vasul ăsta eu sînt comandant şi de acum înainte te poftesc să nu-ţi mai vîri nasul unde nu-ţi fierbe oala! Căpitanul se montase singur într-o asemenea dezlănţuire de furie, încît îi năvăli tot sîngele în obraji, iar ultimele cuvinte le răcni în gura mare, subliniindu-şi spusele cu o zdravănă izbitură în masă a pumnului său uriaş, în timp ce-şi agita celălalt pumn în faţa ochilor lui Clayton. Lordul Greystoke nu clinti, stătu locului contemplînd, cu o privire calmă, pe omul turbat.

— Căpitane Billings, rosti ei în cele din urmă, iartă-mi sinceritatea, dar dă-mi voie să-ţi spun că eşti un măgar. După care îi întoarse spatele şi ieşi cu obişnuita-i indiferenţă degajată, menită mai curînd să stîrnească mînia unui om de teapa lui Billings decît un puhoi de înjurături.

Deşi căpitanul putea fi cu uşurinţă determinat să-şi regrete cuvintele pripite dacă Lord Greystoke s-ar fi ostenit să-l îmbuneze, acum se încrîncenă irevocabil în furia în care-l părăsise Clayton şi ultima şansă a conlucrării lor pentru binele comun se spulberă în vînt.

— Ei, Alice, spuse Clayton cînd veni din nou lîngă soţia sa, aş fi putut să-mi cruţ osteneala. Individul a fost mai mult decît nerecunoscător. Numai că nu mi-a sărit în beregată, ca un cîine turbat. N-are decît să fie spînzurat cu corabia lui cu tot şi, pînă cînd o să scăpăm teferi din toată beleaua asta, singurul lucru de care mă sinchisesc e binele nostru. Şi cred că primul pas pe care trebuie să-l facem în vederea acestui scop ar fi să coborîm în cabină şi să-mi revizuiesc pistoalele. Îmi pare rău acum că puştile şi muniţiile le-am împachetat în lada din cală. Îşi găsiră cabina complet răvăşită. Hainele smulse din lăzile şi valizele deschise şedeau împrăştiate pe jos, pînă şi paturile fuseseră făcute bucăţi.

— Evident, s-a găsit cineva mai grijuliu faţă de bunurile noastre decît am fost noi înşine, observă Clayton. Hai, Alice, s-aruncăm o privire să vedem ce lipseşte. O cercetare minuţioasă dădu la iveală faptul că nu lipsea nimic altceva decît cele două pistoale ale lui Clayton şi mica provizie de gloanţe pusă deoparte pentru ele.

— Exact lucrurile pe care aş fi dorit cel mai mult să mi le fi lăsat, spuse Clayton şi faptul că au ţinut să le aibă pentru ei şi numai pentru ei, e cît se poate de înfricoşător.

— Ce-i de făcut, John? întrebă soţia lui. Poate că ai avut dreptate cînd ai afirmat că unica noastră şansă este aceea de a ne menţine într-o poziţie neutră. Dacă ofiţerii vor fi în stare să împiedice revolta, atunci n-avem de ce ne teme, iar dacă răzvrătiţii vor fi biruitori, singura noastră firavă speranţă ar consta în faptul de a nu le fi dejucat planurile şi de a nu ne fi împotrivit lor.

— Ai dreptate, Alice, vom urma calea de mijloc. Cînd începură să facă ordine în cabină, Clayton şi soţia lui zăriră amîndoi în acelaşi timp un petic de hîrtie vîrît pe sub uşă. Dar în clipa cînd Clayton se aplecă să-l ridice, observă cu uimire că hîrtia înainta singură spre interiorul cabinei; îşi dădu seama că era împinsă înăuntru de cineva dinafară. Iute şi fără zgomot, se îndreptă spre uşă şi dădu să apese pe clanţă ca s-o deschidă, dar soţia sa îl pucă de încheietura mîinii.

— Nu, John, îi şopti ea, ei nu doresc să fie văzuţi, aşa că nu ne putem îngădui să-i vedem. Nu, doar am hotărît să urmăm calea de mijloc. Clayton surîse şi-şi lăsă mîna în jos. Stătură amîndoi locului, urmărind înaintarea peticului de hîrtie albă, pînă cînd, în sfîrşit, acesta se opri pe podea, dincolo de uşă. Clayton se aplecă din nou şi-l ridică. Era o foaie e hîrtie albă, soioasă, împăturită stîngaci într-un pătrat zdrenţuit. Cînd o despăturiră, dădură peste mesaj simplist, aproape ilizibil, trădînd o mînă neînvăţată cu meşteşugul scrisului. Tălmăcit, era un mesaj de avertisment către Clayton cerîndu-i-se să nu raporteze lipsa pistoalelor şi să nu cumva să repete ceea ce-i mărturisise bătrînul marinar, căci altfel îl pîndeşte moartea.

— Cred că va trebui să fim cuminţi, rosti Clayton, un zîmbet jalnic. Tot ce putem face este să stăm nemişcaţi şi să aşteptăm orice-ar fi să vină.