Destinul unui compozitor (10)

MĂRTURIA SOŢIEI AUTORULUI

   MAI ERAU CÎŢIVA MARTORI care trebuiau sa completeze detaliile şi, prin depoziţiile lor, să con­tribuie la elucidarea sfîrşitului compozitorului Foltyn. Din păcate autorul nu a mai putut sa îi audieze pe toţi şi nici sa le solicite materiale.

   Au rămas numai cîteva însemnări uitate pe o bucată de hîrtie, liniştite şi mute ca moartea. Cî­teva rînduri notate de un scris foarte familiar, care e mai mult decît chipul sau vocea omului dis­părut. Un neiniţiat ar fi putut cu greu să desci­freze sfîrşitul povestirii în acele rînduri, dacă nu ar fi fost şansa tragică a acelor seri nu prea îndepărtate, cînd două fiinţe sub acelaşi acoperămînt, discutau încă despre munca lor.

   Pentru Karel Capek personajul despre care scria era mai mult decît o fiinţă vie; el, cel taciturn, putea să povestească despre acesta ore în şir, cu ochii arzatori, cu o anume expresie ce-i înfrumu­seţa chipul, atunci cînd vorbea despre artă. De aceea, ştiu atîtea lucruri despre compozitorul Foltyn şi îndrăznesc să completez mărturiile an­terioare fără să adaug amănunte, pentru că mă gîndesc că nu-şi au loc multe cuvinte străine după punctele de suspensie pe care le-a făcut moartea. 

   Ştiu ca autorul a vrut să-l lase în final să pună cap la cap Judita sa: operă făcută din plagiat, imitaţii şi furturi artistice, tristă monstruozitate muzicală ratată care a fost ani de zile mania sa. El nu i-a dat nimic propriu decît ambiţia morbidă de a fi artist, el care a fost întotdeauna incapabil de cea mai mică manifestare personală, la şcoală, în dragoste, în tot.

   — Era poate posedat, mi-a spus Karel Capek odată, în amurg, cînd nu ne mai puteam privi în ochi, dar l-a ucis făţărnicia. Bietul de el, a intrat în lumea înşelătoriei vitale şi n-a mai putut ieşi din ea niciodată. Era numai fantezie dobîndită prin minciună şi nicidecum realitate autentică; rupsese orice legătură morală cu ea, ştii — şi apoi, cum şi din ce vroia să creeze acest naiv nenorocit ?

   Bineînţeles că nimeni nu i-a acceptat opera, nici chiar atunci cînd, ca om cu stare, a încercat să înlăture obs­tacolele şi nedreptăţile cu bani. Dar la sfîrşit, cînd era deja o ruină, şi-a găsit „oa­menii“care l-au ajutat să scoată Judita la lu­mina zilei.

   Iată cum s-au petrecut lucrurile: Beda Foltyn , pe atunci deja ruinat şi decăzut, colinda localurile în căutarea noilor şi vechilor săi amici. Plîngea, se umfla în pene, perora, bea şi vorbea oricui des­pre opera sa. Apoi se tîra acasă cu capul gol, aruncîndu-şi pe spate pletele sale superbe, de ar­tist, uimind ici şi colo prin monologul rostit cu voce tare, vreun trecător întîrziat. Adesea se oprea să se sprijine de zidul rece al vreunei case şi îşi apăsa mîna pe inimă cu afectare; vaga­bonzii şi imbecilii care treceau din întîmplare pe acolo, îşi băteau puţin joc de el, fiindcă nimeni nu putea să-şi închipuie cît de rău îl înăbuşe şi îl doare inima.

   Apoi o bandă de cheflii a hotărît să le joace lui Foltyn şi Juditei sale o festă. Îi vor inscena ne­bunului o comedie straşnică şi vor face mare haz.

   — Trebuie reparată această nedreptate, Foltyn! Datorită nouă, veţi cunoaşte gloria, Maestre!

   Începu să alerge ca un nebun şi să invite toţi vechii săi cunoscuţi, în special pe cei care nu cre­zuseră niciodată în Judita. 

   Unul dintre aceşti buni amici a procurat o sală pentru perfida reprezentaţie, un fel de studio de cinema unde se prezentau filme even­tualilor cumpărători; se afla acolo o mică scenă, în spatele unui ecran, cu o suprafaţă de cîţiva metri pătraţi. În tot cazul, nu existau bani pentru a plăti un număr prea mare de corişti. Foltyn a recrutat el însuşi orchestra şi cîntăreţii dintre artiştii şomeri şi debutanţi. Alerga la repe­tiţii, îşi punea mîna pe inimă şi ardea de entu­ziasm. A venit la seara sa, îmbrăcat într-un frac închiriat şi-şi aruncă de cîteva ori pletele pe spate, într-un gest de recunoştinţă spre primele rînduri unde şedeau prietenii care îl ajutaseră pentru marele eveniment. Nu ştia că nimeni nu îl mai consideră demult un om normal, că a căzut întro cursă oribilă, că timpul făcuse din el un nebun, un bufon, un caraghios, un palavragiu, un min­cinos, un impostor şi un mizerabil; căci faţa fiecăruia din noi sfîrşeşte întotdeauna prin a fi descoperită, chiar dacă foarte mult timp fost ascunsă în spatele unor fraze mari şi al unui machiaj intelectual.

Bineînţeles, opera a repurtat un succes triumfal; în faţa publicului invitat, aplauzele şi strigătele l-au obligat pe Beda Foltyn , roşu şi beat de fericire, să apară în faţa cortinei, unde mulţumea, aruncîndu-şi pletele pe spate şi simulînd epuizarea nervoasă cerută de tensiunea creatoare. Arunca o privire plină de o generoasă recunoştinţă spre rîndurile celor ce îi montaseră acest triumf şi mai departe, spre rîndurile publicului care vocifera — dar roşeaţa gloriei şi a succesului lăsă locul unei palori de moarte pe chipul său scăldat de sudoare. Căci Beda Foltyn  văzu deodată pentru prima oară universul său, clar, fără minciună şi fără iluzii, aşa cum arată el în realitate de aici, de la rampă, sute de chipuri familiare pe care le cunoştea de la ceaiurile şi seratele sale muzicale, sute de oameni pe care îi iniţiase în munca lui simulată şi murdară, feţele critice pe care încercase zadarnc să le mituiască prin umilinţa sa  şi morga sa simulată de artist.

Maxilarul său fără bărbie începuse să i se descleşteze ciudat şi nu mai avea putere să-şi ţină gura închisă aşa cum s-ar fi cuvenit în asemenea momente solemne, căci vedea clar şi distinct că toată această mulţime care aplauda nu făcea decît să-şi bată joc de el. Obişnuiţii cafenelei, care îşi procuraseră o distracţie ceva mai costisitoare, foştii prieteni care primiseră invitaţia ca să-şi bată joc pe săturate de acest sărit, spectatorii săi, îi jucau aceaşi comedie ca şi el lor. Îi vedea de aici, el, acest mincinos şi nenorocit zdrobit şi demascat, cum se încurajează reciproc să mărească vacarmul şi entuziasmul, cum îşi dau coate, vedea şirurile de feţe deformate de bat­jocură, legănîndu-se dintr-o parte într-alta, de parcă mica scenă ar fi fost puntea unui vapor în fur­tună.

S-a refugiat în culise. Împleticindu-se de groază, ruşine şi disperare, inima i se strîngea ca un cîine călcat în picioare şi respira greu, foarte greu. În sală aplauzele batjocoritoare deveneau mai pu­ternice, cîţiva spectatori tropăiau neruşinat din picioare, iar voci vulgare şi ironice îi strigau numele.

Beda Foltyn  se ruşinează să leşine şi nu are putere să fugă, de fapt nu mai are unde să fugă, culisele mici sînt blocate de interpreţi ale căror trupuri formează un zid moale şi de netrecut care îl reţine.

—  Vă cheamă, domnule compozitor!

—  Ieşiţi să mulţumiţi, Maestre!

—  Arătaţi-vă publicului, Beda Foltyn !

— Arătaţi-vă publicului, Beda Foltyn , strigau- glasurile anemice ale sărmanilor muzicanţi care se pretaseră la această comedie pentru cîteva sute de coroane — arătaţi-vă, îl provocau ochii lor batjocoritori — arătaţi-vă acestei haite ce urlă în bănci, care a venit să vă asigure succesul, fiindcă, toată viaţa n-ai rîvnit la nimic altceva, nenorocitule! Arătaţi-va ca să vă vadă în sfîrşit cum sînteţi, să profite de spectacol ca şi noi, cei pentru care sînteţi la fel de ridicol!

L-au mai împins de cîteva ori in faţa cortinei şi s-a reîntors de cîteva ori către feţele batjocori­toare ale interpreţilor. Nimic nu mai rămăsese din el, din Beda Foltyn  de altădată, ţinuta şi felul de a-şi ţine capul au dispărut, părul îi cade pe faţa lividă altfel decît pe vremea cînd îşi stăpînea gîtul său lung, sudoarea îi curge şiroaie pe reverele fracului ponosit, iar genunchii i se în­moaie comic. E o mare, mare distracţie pentru mulţimea care aplaudă şi hohotele se înteţesc cînd îşi apasă amîndouă mîinile pe inimă, căci pînă azi această paiaţă nu a făcut decît să simuleze totul, iar acum continuă să joace comedia geniu­lui epuizat, copleşit de glorie.

Cum e posibil, se gîndeşte Foltyn, pe care inima şi gulerul îl înăbuşă, în timp ce podeaua scenei îi fuge perfid şi neruşinat de sub picioare. Ce s-a întîmplat cu ochii săi şi cu ochii lor care dintr-o dată îi face să se arate ceea ce sînt. Ce mulţime rea, crudă şi ostilă e publicul ale cărui strigăte şi aplauze îl fac să simtă un un nod în gît şi în inimă. Îi vine să plîngă ca un copil, cu o mînă se sprijină de umărul fagotistului, iar cu cealaltă, în care ţine o batistă murdară îşi şterge sudoarea. Se întreabă cui să-i ceară îndurare ca să scape de acestă hoardă josnică şi rea care tropăie în sală.

Fagotistul susţine răbdător trupul asudat şi slăbit. Beda Foltyn mai are cîteva secunde pentru Dumnezeu. Toată viaţa m-am zbătut, m-am chinuit, m-am distrus şi^: am plătit ca să trăiesc această zi! Toată viaţa am slujit ceva ce am considerat că e menirea mea! Credea că se smiorcăie, dar, cînd — colo, hohoteşte. Inima, ca un cîine călcat în picioare, i se strînge în piept de o durere cumplită. — Doamne, e posibil să mă coste o viaţă întreagă, tot timpul ăsta nenorocit şi zadarnic pe care mi l-ai dat?

In seara aceea Judiţa n-a fost jucată pînă la capăt pentru că Beda Foltyn  a înnebunit, ceea ce desigur nu doreau cei din sală, care îl considerau demult nebun. Sărmanul a fost transportat la Bohnice, aşa cum era, în fracul său închiriat, iar directorul azilului,  penultimul martor conform listei stabilite de autor, trebuia să depună mărturia fi­nală. Nu pot să spun decît ceea ce ştiu de la autor şi din depoziţia doamnei Foltynova: Bedrich Foltyn a murit acolo, două zile mai tîrziu.

— Va avea o înmormîntare frumoasă, mi-a spus Karel Capek în ultimul amurg al vieţii noas­tre în doi. Multe din cunoştinţele lui vor veni la înmormîntare cu un fel de emoţie condescen­dentă. Ştiu, viaţa trebuie să-şi aibă, la urma ur­melor, sărmanii săi nebuni, iar moartea este aproa­pe ultima instituţie divină care inspiră, încă, un pic de respect. Doamna Foltynova era totuşi o femeie bună la suflet şi i-a făcut o înmormîntare frumoasă, aşa cum se cuvine bunului renume al familiei ei. În timpul incinerării, un cunoscut profesor de la conservator a cîntat la orgă Largo de Haendel, iar la sfîrşit, cel mai bun cvartet al nostru de coarde a cîntat Beethoven. Ştii, sunt lucruri care nu se întîmplă oricui!

Te gîndeşti desigur că îi voi întreba pe toţi cum şi de ce ştiu dinainte ce îmi vor răspunde: bineînţeles că nu a fost un artist, dar la urma urme­lor s-a mistuit pentru muzică. Aşa oricine dintre noi poate să-şi asume sarcini peste puterile lui şi asta se termina întotdeauna printr-o tragedie. Şi cineva desigur îmi va spune: ştiţi, cu Foltyn s-a petrecut ceva ciudat. Era un nenoro­cit, un plagiator, un cabotin, dar avea totuşi o sclipire. E adevărat, domnule, că pentru o viaţă întreagă e puţin, jalnic de puţin, dar în ziua Ju­decăţii de Apoi nu trebuie să se piardă nici măcar un grăunte de aur. Şi ştiţi, Foltyn, nu se dezminte, ne-a lăsat două asemenea nestemate în Judita lui inaptă şi haotică. Există în ea un pasaj pe un text foarte comic „Ce jale! Ce jale!" şi pe urmă, motivul tinerei fete — muzică pură şi lim­pede ca apa de izvor. Am reflectat mult, dom­nule, Dumnezeu ştie de unde a luat-o!

   — Trebuie să fie acel Fatty care a compus-o pentru el, ştii -  cel pe care l-ai lăsat să moară de boala lui Parkinson!

   — Da, el e. Vezi, nimeni n-a vrut niciodată să admită că băiatul acela avea talent, dar a rămas totuşi ceva de la el şi acesta e lucrul cel mai im­portant. Oricum, datorită lui, nebunul de Fol­tyn a avut o înmormîntare de artist.