Din povestile lui O. Henry (13)

Calliope se reformează

Calliope Catesby era iarăşi prost dispus. Se plictisea. Promontoriul ăsta arătos, zis pămînt — şi mai ales porţiu­nea din el cunoscută drept Quicksand — i se părea o masă pestilenţială de vapori. Copleşit de urît, filozoful îşi poate găsi consolare în solilocvii; doamnele pot găsi alinare în lacrimi; locuitorul de pe coasta Atlanticului, cam vlăguit, ocăreşte notele de plată de la modistă făcute de persoanele de sex feminin din familie. Dar asemenea refugii erau insu­ficiente pentru locuitorii Quicksand-ului. Mai ales Calliope, era deprins să-şi exprime plictiseala în felul lui propriu.

     Încă decuseară, Calliope dăduse semne de apropierea stării de proastă dispoziţie. Îi trăsese un şut cîinelui în pragul hotelului Occidental şi refuzase să-şi ceară scuze. Devenise capricios şi sîcîitor în conversaţie. Cînd ieşise la o scurtă plimbare, se întinsese nu odată după rămurele de mesquite şi le mestecase frunzele cu furie. Ăsta era întotdeauna un semn de rău augur. Un alt simptom alar­mant pentru cei care cunoşteau diversele lui stadii de deprimare era politeţea tot mai accentuată şi tendinţa de a folosi expresii convenţionale. Tărăgăneala obişnuită din voce era urmată de o fîrnîială răguşită. O curtoazie peri­culoasă îi marca manierele. Mai tîrziu zîmbetul i se crispa, colţul stîng al buzelor se ridica oblic, iar Quicksand-ul se pregătea de atac.

     La acest stadiu, Calliope începea de obicei să bea. Pe urmă, pe la miezul nopţii, era văzut îndreptîndu-se spre casă, salutîndu-i pe cei pe care-i întîlnea cu o politeţe exa­gerată dar inofensivă. Melancolia lui Calliope nu ajunsese încă la punctul periculos. Se aşeza la fereastra camerei pe care o ocupa deasupra salonului de frizerie al lui Silvester, şi îngîna pînă în zori balade lugubre şi lipsite de armonie, acompaniind cîntecele cu o zdrăngăneală apro­ximativă la o ghitară. Mai generos ea Nero, dădea în felul asta un avertisment muzical despre apropiatul tămbălău municipal pe care era programat să-l îndure Quicksand-ul.

În alte ocazii, Calliope Catesby era un om liniştit şi binevoitor, liniştit pînă la indolenţă şi binevoitor pînă la devalorizare. În cazul cel mai bun era un taie-frunză la cîini şi o pacoste: în cel mai rău, devenea Teroarea din Quicksland. Ocupaţia vădită era o slujbă de mîna a doua la o agenţie funciară; îi conducea pe locuitorii încîntaţi de pe coasta Atlanticului în trăsurici, ca să le arate loturile şi fermele. De origine dintr-un sat de lîngă Golf, era un bărbat înalt de şase picioare, cu un accent greu de sesizat şi cu cîteva expresii de prin părţile de unde se trăgea.

Şi totuşi, după ce se adaptă la apucăturile din vest, scoverga asta molatecă, posmagul ăsta lălîu, pierde-vară ăsta de la umbra cîmpurilor de bumbac şi a dealurilor cu sumac din sud îşi făcu o reputaţie de om rău printre cei care se ocupă o viaţă întreagă cu fărădelegile.

A doua zi, la nouă, Calliope era gata. Inspirat de pro­priile melodii sălbatice şi de conţinutul carafei, se pregătea să culeagă lauri proaspeţi de pe fruntea bănuitoare a Quicksand-ului. Înconjurat si căptuşit cu cartuşe, împo­dobit din plin cu pistoale şi băut zdravăn, îşi făcea apariţia pe strada principală a Quicksand-ului. Prea cavaler din fire pentru a surprinde şi captura un oraş pe tăcute, se oprea la colţul cel mai apropiat şi dădea glas lozincii pre­ferate — urletul sinistru, răsunător, care amintea de instrumentul muzical cu acelaşi nume ce-i devenise pore­clă, în detrimentul propriului nume căpătat la botez. Ime­diat după strigare, răsunau trei împuşcături trase din pis­toalele de calibru 43 pe care le ridica cu dibăcie ca să-şi pună la încercare calitatea de bun ţintaş Un cîine galben, proprietatea personală a colonelului Swazey, ce stăpînea hotelul Occident se lungi cu picioarele în sus, în praf, cu un schelaiăit de adio. Un mexican care traversa strada dinspre băcănia Blue Front, ducînd în mînă o sti­clă cu petrol lampant, fu stimulat să-şi mărească brusc viteza la maximum, fără să dea drumul sticlei care tre­mura. Noua rozetă de vînt aurită, de pe locuinţa vopsită în galben şi ultramarin a judecătorului Riley, se clătină, păcăni şi rămase agăţată într-o aşchie, în voia vînturilor răzleţe.

Artileria era pe poziţie. Mîna lui Calliope era sigură. Simţea extazul calm şi îmbătător al luptei, deşi uşor um­brit de tristeţea, pe care a resimţit-o probabil şi Alexandru, că toate cuceririle sale se reduceau la micul univers al Quicksand-ului.

Calliope porni în josul străzii, trăgînd în dreapta şi-n stînga. Ţăndările zburau ca grindina; cîinii spălau putina; puii se zburătăceau, piuind; voci ascuţite de femei se auzeau, îngrijorate în special pentru progenituri; vacar­mul era depăşit din cînd în cînd de staccato-ul pistoalelor Teroarei; şi, la anumite intervale, era acoperit de chiuitu­rile stridente şi neruşinate pe care Quicksand-ul le cunoş­tea atît de bine. Proasta dispoziţie a lui Calliope era socotită sărbătoare legală în Quicksand. Pe toată strada principală, pe măsură ce el înainta, funcţionarii trăgeau obloanele şi închideau uşile. Afacerile se opreau pentru un timp. Calliope avea prioritate asupra drumului şi, tot mer gînd şi sesizînd numărul redus al opozanţilor şi insuficienţa ocaziilor de distracţie, plictiseala îi sporea vizibil.

La vreo patru case mai departe, însă, se făceau pregă­tiri în vederea satisfacerii pasiunii domnului Catesby pen­tru schimburi confidenţiale şi răspunsuri de duh. Cu o noapte înainte, numeroşi mesageri se grăbiseră să-i dea de ştire lui Buck Patterson, şeriful oraşului, despre imi­nenta explozie a lui Calliope. Răbdarea autorităţii, dese­ori întinsă la maximum prin îngăduinţa faţă de faptele nedemne ale acestui scandalagiu, ajunsese la capăt. În Quicksand se practica o oarecare indulgenţă faţă de izbuc­nirile naturii umane. Dacă nu se iroseau vieţile unor ce­tăţeni mai destoinici sau dacă nu se nimicea inutil prea multă proprietate, comunitatea înclina să nu se aplice prea sever legea. Dar Calliope ajunsese la limită. Izbucni­rile lui fuseseră prea frecvente şi prea violente ca să mai fie încadrate în relaxarea normală şi higienică a spiritului.

Buck Patterson aşteptase în biroul său micuţ de zece pe doisprezece urletul preliminar care anunţa că domnului Calliope nu-i erau toţi boii acasă. Cînd sosi semnalul, şe­riful se ridică în picioare şi se încinse cu pistoalele. Două ajutoare şi trei cetăţeni care-şi dovediseră destoinicia şi in caz de incendiu se ridicară şi ei, gata să riposteze la glu­mele plumbuite ale lui Calliope.

— Aduceţi-l aici pe individ, spuse Buck Patterson, deschizînd campania. Nu parlamentaţi, ci trageţi îndată ce se îngroaşă gluma. Staţi la adăpost şi doborîţi-l. Nu merită milă, e un mizerabil. Cred că i-a venit rîndul s-o întindă pe lumea ailaltă. Duceţi-vă după el, băieţi, cît mai răsfi­raţi. Şi trageţi cu băgare de seamă, că el nimereşte tot ce ţinteşte.

Buck Pattreson, înalt, musculos şi cu chipul aspru, cu insigna lucioasă de „Şeriful Oraşului" sclipindu-i pe că­maşa albastră de bumbac, dădu în continuare ordine poterei cum să-l prindă pe Calliope. Planul era ca atacul asupra Teroarei din Quicksand să izbîndească fără pier­deri din partea grupului, dacă era posibil.

Calliope, plin de plictis, total inconştient de planurile de pedepsire, îşi tăia mai departe cale, bombardînd într-o parte şi-n alta, cînd brusc văzu în faţă apărînd alte bombar­diere. Şeriful oraşului şi unul dintre ajutoare se ridicaseră din spatele unor cutii de confecţii, pe la mijlocul unei case, şi deschiseseră focul. În acelaşi timp, restul poterei, îm­părţită, trăgea din două părţi, după ce executaseră cu pre­cauţie o manevră de încercuire.

Primul voleu sparse piedica unuia dintre pistoalele lui Calliope, îl răni uşor sub urechea stingă şi făcu să-i expiri deze un cartuş în bandulieră, scrijelindu-i coastele. Simţindu-se înviorat de acest tonic venit pe neaşteptate la depresiunea sa spirituală, Calliope execută un fortissimo în registrul înalt şi întoarse focul în ecou. Apărătorii legii săriră în lături, dar puţin cam tîrziu, căci unul dintre aju­toare primi glonţul deasupra cotului şi şeriful se alese cu sînge pe obraz de la o aşchie pe care glonţul o smulsese dintr-o ladă, pe după care se ascunsese.

Şi acum, Calliope răspunse la tactica duşmanului cu aceeaşi monedă. Zărind de unde veniseră gloanţele cele mai puţine şi mai ineficiente, se năpusti într-acolo în goană, abandonînd mijlocul neprotejat al străzii principale. Cu o viclenie de zile mari, forţa potrivnică din acea direcţie - adică un ajutor şi doi voluntari de nădejde - aştep­tară, ascunşi în spatele unor butoaie de bere, pînă cînd Calliope trecu de ei şi pe urmă îl atacară de la spate. Intr-o clipă li se alăturară şeriful şi ceilalţi oameni, iar Calliope simţi că, dacă vroia să mai prelungească desfătă­rile controversei, trebuia să găsească o cale să reducă han­dicapul numeric. Ochii îi căzură pe o clădire care părea plină de promisiuni, în cazul în care ar fi ajuns acolo.

Nu departe era o gară mică, o clădire de lemn solidă, zece pe douăzeci de picioare, aşezată pe o platformă de patru picioare deasupra pămîntului. Avea geamuri pe toţi pereţii. Putea uşor să folosească drept fort unui om în­colţit atît de rău prin superioritate numerică.

Calliope se avîntă alergînd cu îndrăzneală, în timp ce trupa şerifului îl „fumega“ de la spate. Ajunse la liman fără probleme, funcţionarul de la gară părăsind clădirea printr-o fereastră, asemeni unei veveriţe zburătoare, în timp ce garnizoana intra pe uşă.

Patterson şi suporterii săi se opriră, protejaţi de o stivă de lemne, şi se consultară. În gară se afla un sce­lerat agresiv care era trăgător de elită şi avea muniţie serioasă. De-o parte şi de alta a asediatului, se afla cîte o porţiune de treizeci de iarzi de teren deschis. Era limpede că cel care se aventura să intre în acea suprafaţă nepro­tejată urma să fie oprit de unul din gloanţele lui Calliope.

Şeriful oraşului ştia ce are de făcut. Hotărîse că pe viitor Calliope Catesby nu va mai stîrni ecourile Quicksland-ului cu chiotele lui stridente. O anunţase public. Se simţea obligat, şi oficial şi personal, să apese pe surdina acestui instrument dezacordat. Cînta fals.

Lîngă ei se afla un vagonet manual cu care se mane­vrau mărfurile uşoare. Era lîngă un şopron plin cu saci de lînă, expediaţi probabil de una din fermele cu oi. Pe vagonet, şeriful şi oamenii lui îngrămădiră trei saci grei. Aplecîndu-se mult, Buck Patterson porni spre fortul lui Calliope, împingind uşor înainte vagonetul în­cărcat, pentru protecţie. Potera, răspîndită mult, era gata să-l înşface pe asediat, în caz că s-ar fi arătat pentru a para forţa implacabilă a justiţiei ce se tîra spre el. O sin­gură dată făcu Calliope o demonstraţie. Trase de la fe­reastră, şi nişte smocuri de lînă zburară din fortăreaţa demnă de încredere a şerifului. Împuşcăturile de răspuns ale poterei răpăiră pe rama ferestrei fortului. Nu se sem­nală nicio pierdere de ambele părţi.

Şeriful era prea preocupat să-şi conducă nava protec­toare, ca să mai sesizeze apropierea trenului de dimineaţă, pînă cînd ajunse la ciţiva paşi de peron. Trenul venea din partea cealaltă. Stătea în Quicksand doar un minut. Ce ocazie i se oferea lui Calliope! N-avea decît sa iasă pe uşa cealaltă, să se urce în tren şi p-aci ţi-e drumul.

Părăsindu-si platoşa, Buck se năpusti cu puşca pregătită pe trepte, deschizind uşa cu greutatea umărului. Mem­brii poterei auziră un singur glonţ tras, şi pe urmă se aşternu tăcerea.

*

In cele din urmă rănitul deschise ochii. După o pe­rioadă de totală inconştienţă, putea din nou să vadă, să simtă şi să gîndească. Îşi roti ochii prin cameră şi-şi dădu seama că stă întins pe o bancă de lemn. Un bărbat înalt, cu înfăţişare buimacă, cu o insignă mare pe care era gravat „Şeriful Oraşului”, stătea aplecat asupra lui. O bătrînă mărunţică, îmbrăcată în negru, cu chipul zbîrcit şi ochii vii îi ţinea la tîmplă o batistă umedă. Încercă să pună fap­tele cap la cap în mintea sa .şi să le lege de evenimentele anterioare, cînd deodată bătrînica începu să vorbească:

—     Ei, bravo, bărbat zdravăn şi voinic ce eşti! Nici nu te-a atins glonţul! Te-a răzuit numai pe la tîmplă şi pentru o vreme ai amorţit. Am mai auzit eu de-alde astea - îi zice comoţie. Abel Wadkins omora aşa veveriţele — le zgîria doar, aşa zicea Abe. Doar te-a zgîriat, domnule, dar o să te faci bine într-o clipă. Parcă te şi simţi mai bine, nu-i aşa? Ia să stai încă puţin liniştit şi să mă laşi să-ţi şterg tîmpla. Cred că nu ştii cine sunt şi nici nu mă miră. Eram în trenul din Alabama şi venisem să-mi văd băiatul. Cogeamite flăcăul, nu? Doamne, n-ai crede că fost vreo­dată prunc, nu? Asta mi-e flăcăul, domnule.

Se întoarse pe jumătate să privească la bărbatul în picioare, cu chipul luminat de un zîmbet mîndru şi plăcut, întinse o mînă noduroasă şi bătătorită ca s-o apuce pe cea a fiului ei. Pe urmă, zimbind veselă la omul care zăcea întins, continuă să înmoaie batista în micuţa chiuvetă din camera de aşteptare şi să-i preseze uşor tîmpla cu ea. Avea vorbăria binevoitoare a bătrîneţii.

—   Nu l-am mai văzut pe fiu-meu de opt ani. Unul din nepoţi, Elkanah Price, e controlor pe tren şi mi-a dat bilet să vin aici. Pot să rămîn o săptămînă şi pe urmă mă întorc. Nici nu-ţi vine sa crezi că băieţelul ăsta al meu este şeriful unui oraş întreg. E ceva cam ca un poliţist, nu? Habar n-am avut că e poliţist; n-a scris nimic în scrisori. O fi crezut că maică-sa o să se teamă că e în primejdie. Dar, Doamne, iartă-mă! N-apuc eu să mă sperii. Nu-s d-alea. Aud eu foc de armă cînd mă dau jos din tren, şi văd fumul care iese din depou, dar nu mă las şi-mi văd de drum. Pe urmă îl văd pe fi-meu cum se uită pe fereastră. L-am recunoscut dintr-o dată. Şi acolo erai şi dumneata; zăceai ca mort şi m-am aplecat să văd dacă pot să te ajut să te ridici.

—    Cred că acum pot, răspunse pacientul confuz. Mă simt mult mai bine.

Se aşeză cam slăbit în capul oaselor, sprijinit de perete. Era un bărbat solid, drept, cu oasele mari. Privirea ageră şi pătrunzătoare păru că zăboveşte pe chipul omului aple­cat deasupra lui. Ochii i se plimbară de la chipul lui spre insigna de pe piept.

—   Da, da, ai să te faci bine, spuse bătrînica, bătîndu-l pe braţ, dacă nu te apuci iar de crime şi oamenii vor tre­bui să te împuşte. Mi-a povestit fiu-meu cînd zăceai fără simţire pe duşumea. Să nu mi-o iei în nume de rău că o femeie bătrînă ca mine, cu un fiu cît dumneata de mare, se amestecă în asemenea treburi. Şi nici nu trebuie să-i păstrezi rîcă lui fiu-meu pentru că a tras în dumneata. Poliţiştii trebuie să apere legea; asta le e datoria — şi cei care fac rele şi trăiesc certaţi cu legea trebuie să sufere. Să nu-l învinuieşti cîtuşi de puţin pe băiatul meu, dom­nule, că n-are nicio vină. A fost întotdeauna un băiat de ispravă şi, cînd s-a făcut mare, a rămas tot bun şi ascul­tător şi bine-crescut. Ascultă-mi sfatul, domnule, şi să nu mai faci prostii! Fii om în rîndul oamenilor şi lasă-te de băutură şi trăieşte în pace şi cu frica lui Dumnezeu. Nu te mai înhăita cu oameni răi, munceşte cinstit şi o să dormi neîntors.

Mîna cu mănuşa neagră a bătrînei predicatoare atinse uşor pieptul omului căruia i se adresase. Chipul ei tras părea foarte cinstit şi pur. Stătea, în rochia ei neagră ve­che, cu pălăria demodată, acum la capătul unei vieţi în­delungate, şi-i oferea rezumatul unei experienţe lumeşti. Omul căruia îi vorbea, însă, privea peste capul ei, fixîndu-l pe fiul tăcut al bătrînei mame.

—  Ce zice şeriful? întrebă el. Crede că sfatul e bun? Ce-ar fi să vorbească şi şeriful şi să ne spună părerea lui?

Bărbatul cel înalt se foi stînjenit. Privi o clipă insigna de la piept, apoi înconjură bătrînica cu braţul şi o trase uşor spre el. Ea schiţă zîmbetul mamei care nu se schimbă nici după şase decenii, şi-i mîngîie mîna mare, arsă de soare, cu degetele noduroase, vîrîte în mănuşi.

—   Eu zic, spuse el, privindu-l pe celălalt direct în ochi, că dacă aş fi în locul tău, i-as urma sfatul. Dacă aş fi un răufăcător beţiv, fără ruşine sau speranţă, aş urma sfatul ăsta. Dacă aş fi în locul tău, aş zice: Şerifule, sunt gata să jur că, dacă-mi dai o şansă, mă fac băiat de treabă. Aş lăsa naibii băutura şi joaca cu pistoalele şi n-aş mai face pe nebunul. M-aş face cetăţean de ispravă şi m-aş duce la lucru şi aş lăsa baltă prostiile. Aşa să-mi ajute cel de sus! Aşa aş zice dacă aş fi în locul tău şi tu ai fi şerif.

—   Ia aminte la vorbele fiului meu, spuse bătrînica blînd. Ia aminte, domnule. Promite că te schimbi şi n-o să-ţi facă nimic. De patruzeci şi unu de ani bate inima asta lîngă a mea şi n-a minţit niciodată.

Celălalt bărbat se ridică în picioare, pipăindu-şi mă­dularele şi întinzindu-şi muşchii.

—    Deci, spuse el, dacă ai fi în locul meu şi ai spune toate astea, şi eu aş fi şeriful, aş spune: Eşti liber să pleci şi să te ţii de cuvînt.

—   Doamne iartă-mă! exclamă bătrîna, agitîndu-se brusc. Am uitat cu totul de cufăr! L-am văzut cum mi-l coborau pe peron şi în clipa aceea l-am zărit pe fiu-meu la fereastră şi mi-a ieşit cu totul din cap. Şi am înăuntru opt borcane cu gem de gutui pe care l-am făcut cu mîna mea. Tare m-aş necăji să ştiu că s-a spart vreunul.

Se grăbi spre uşă, nerăbdătoare şi sprintenă, şi pe urmă Calliope Catesby i se adresă lui Buck Patterson:

—  N-am avut ce să fac, Buck. Am văzut-o la geam. Nu are idee de apucăturile mele. Şi nici n-am avut inima s-o las să afle că sunt un nenorocit, urmărit de toată co­munitatea. Tu stăteai întins unde te găsise glonţul meu, aşa că ţi-am luat insigna şi mi-am pus-o în piept şi ţi-am adoptat reputaţia. I-am explicat că sunt şeriful şi că tu eşti Teroarea ţinutului. Poftim înapoi insigna, Buck.

Cu degetele tremurătoare, Calliope începu să desfacă discul de metal de pe cămaşă.

—    Stai aşa! zise Buck Patterson. Ţine-ţi insigna, Cal­liope Calesby! Să nu îndrăzneşti s-o scoţi cît o să stea maică-ta în oraşul ăsta. Ai să fii şeriful Quicksand-ului cît timp e şi ea aici. După ce dau o raită prin oraş şi-i lă­muresc, îţi garantez că nimeni n-o să te dea de gol. Şi ascultă aici, fiu bătut în cap, zurbagiu şi nemernic, să nu cumva să nu-i urmezi sfaturile pe care mi le-a dat mie. Şi eu o să-i urmez cîteva!

—    Buck! spuse Calliope cu însufleţire, pot să sper că...

—    Gura! făcu Buck. Vine!