duminică, 27 ianuarie 2013

Nils Holgersson (29)

De la Taberg la Huskvarna  
Băiatul stătu de veghe mai toată noaptea, dar spre ziuă îl fură somnul şi adormi. Iar în somn îşi visă părinţii. Abia îi mai recunoştea. Amândoi încărunţiseră, având chipurile îmbătrânite şi pline de zbârcituri. Întrebându-i de ce ajunseseră aşa, ei îi răspunseră că îmbătrâniseră de dorul lui. Băiatul rămase mişcat şi uimit, căci fusese tot timpul încredinţat că părinţi săi erau bucuroşi că scăpaseră de el.
Când se trezi dimineaţa, era o vreme frumoasă şi senină. După ce mâncă o bucăţică de pâine pe care o găsise prin casă, dădu de mâncare gâştelor şi vacii şi lăsă deschisă uşa de la grajd, pentru ca vaca să se poată duce la o fermă din apropiere. Văzând-o venind singură, vecinii or să priceapă că s-a întâmplat ceva stăpânei ei.
Cum se ridicară în văzduh, gâştele şi Năpârstoc văzură un munte înalt, cu pereţii aproape verticali şi cu vârful prăpăstios. Imediat îşi dădură seama că era vorba de Taberg. Pe culmea muntelui se afla Akka, însoţită de Yksi, de Kaksi, de Kolme, de Neljä, de Viisi, de Kuusi şi de cei şase boboci care îi aşteptau. Nu trebuie să vă mai spun, că vă închipuiţi şi dumneavoastră ce gâgâială se stârni deodată şi ce bucurie a fost când văzură că gâscanul cel alb şi Dunfin izbutiseră să-l afle pe Năpârstoc...
Versantele muntelui Taberg erau acoperite cu păduri destul de înalte, însă culmea era pleşuvă şi de pe ea se putea vedea hăt departe, de jur împrejur. Spre răsărit, spre miazăzi ori spre apus nu se zărea altceva decât un platou sărăcăcios cu păduri întunecoase de brad, cu turbării negre, cu lacuri îngheţate şi cu lanţuri de munţi plumburii. Dar spre miazănoapte era cu totul altceva. Pământul părea a fi fost lucrat acolo cu cea mai mare dragoste şi îngrijire. În acea parte se zăreau numai munţi frumoşi, şi râuri şerpuind până la marele lac Vättern, care nu era îngheţat şi strălucea ca şi cum n-ar fi fost plin cu apă, ci cu lumină albastră.
La drept vorbind, lacul Vättern făcea tot atât de frumoasă întreaga privelişte, împrăştiind reflexe albastre şi pe ţărmuri. Boschetele, înălţimile, acoperişurile şi turlele oraşului Jönköping, care se zăreau pe malul lacului, erau învăluite într-o lumină albastră care încânta privirea. Băiatul îşi zicea că dacă s-ar afla ţări şi în cer, ele ar trebui să fie tot atât de albastre.
Urmându-şi zborul, gâştele se aflau acum deasupra acelei văi albastre. Erau foarte vioaie şi făceau multă larmă, astfel că oricine avea urechi nu putea să le ignore prezenţa.
Prin partea locului părea a fi într-adevăr prima zi frumoasă de primăvară. Până acum, primăvara fusese ploioasă şi ursuză. Vremea devenind însă deodată frumoasă, oamenii începură să dorească atât de mult căldura verii şi pădurile verzi, că le venea greu să-şi mai vadă de treburile lor.
Când gâştele sălbatice trecură slobode şi voioase pe deasupra văii, nu mai era jos nicio fiinţă care să nu se oprească de la lucru, ca să se uite după ele.
Cei dintâi le văzură minerii de la Taberg, care scoteau minereul chiar de la suprafaţă. Auzindu-le gâgâind, opriră lucrul, iar unul din ei le strigă:
— Încotro mergeţi? Încotro mergeţi?
Gâştele nu înţeleseră ce spusese minerul, dar băiatul auzi întrebarea şi, aplecându-se pe spinarea gâscanului, răspunse în locul lor:
— Ne ducem unde nu sunt nici târnăcoape, nici ciocane.
Auzind aceste cuvinte, minerii crezură că gâştele îşi schimbaseră gâgâitul cu glasul omenesc, ca să exprime însăşi dorinţa lor.
— Mergem şi noi! Mergem şi noi! strigară minerii.
— Nu anul ăsta! răspunse băiatul. Nu anul ăsta!
Gâştele sălbatice o luară apoi de-a lungul râului Taberg spre lacul Munk, stârnind în toate părţile aceeaşi zarvă. Pe fâşia îngustă de pământ ce desparte lacurile Munk şi Vättern se înalţă oraşul Jönköping, cu marile lui instalaţii industriale. Gâştele zburară mai întâi pe deasupra fabricii de hârtie „Lacul Munk”. Tocmai se dăduse pauza de la amiază şi pâlcuri lungi de muncitori se scurgeau pe poarta fabricii. Auzind gâgâitul gâştelor sălbatice, se opriră o clipă să le asculte.
— Încotro mergeţi? Încotro mergeţi? strigă un lucrător.
Gâştele nu înţeleseseră ce spunea, dar băiatul răspunse în locul lor:
— Ne ducem unde nu-s maşini, nici cazane cu aburi.
Auzind acest răspuns muncitorii crezură că gâştele îşi schimbaseră gâgâitul cu glasul omenesc, ca să exprime însăşi dorinţa lor.
— Mergem şi noi! strigară o mulţime dintre ei. Mergem şi noi!
— Nu anul ăsta! răspunse băiatul. Nu anul ăsta!
Gâştele sălbatice zburară apoi pe deasupra vestitei fabrici de chibrituri de pe malul lacului Vättern, mare cât o cetate, care îşi înălţa spre cer coşurile ei uriaşe. Prin curţi nu se vedea nici ţipenie, de om, dar într-o sală întinsă trebăluiau lucrătoarele tinere, care umpleau cutii cu chibrituri. De dragul vremii frumoase de afară deschiseseră o fereastră. Şi aşa se făcu că prin fereastra aceea pătrunseră până la ele strigătele gâştelor... Cea care era mai aproape de fereastră se aplecă în afară cu o cutie de chibrituri în mână şi strigă:
— Încotro mergeţi? Încotro mergeţi?
— Ne ducem în ţara în care nu-i nevoie nici de lumină, nici de chibrituri, zise băiatul.
Fata crezu că ceea ce auzise era gâgâitul de gâşte, dar pe urmă, părându-i-se că desluşise câteva cuvinte, strigă:
— Merg şi eu! Merg şi eu!
— Nu anul ăsta! răspunse băiatul. Nu anul ăsta!
În partea răsăriteană a fabricii se înalţă oraşul Jönköping, pe una din cele mai frumoase poziţii. Îngustul lac Vättern are ţărmurile înalte şi abrupte, de nisip, atât pe partea răsăriteană, cât şi pe cea apuseană. La miazăzi însă, pereţii de nisip se şubrezesc şi se cască, spre a face parcă loc unei porţi mari prin care se poate ajunge la lac. Iar la mijlocul porţii, cu munţii la dreapta şi la stângă şi cu Vättern în faţă, e situat oraşul Jönköping.
Gâştele zburară pe deasupra oraşului lung şi îngust, făcând aceeaşi larmă ca şi în restul ţinutului. În oraş nu le răspunse însă nimeni. Nici nu era de aşteptat ca orăşenii să se oprească în stradă şi să strige la ele.
Mai zburară gâştele ce mai zburară şi numai ce ajunseră deasupra orăşelului Huskvarna, situat într-o vale, înconjurat de munţi frumoşi şi abrupţi. De pe înălţimea unui munte se prăvălea într-o cascadă lungă şi îngustă un râu. La poalele munţilor se înălţau ateliere şi fabrici, iar pe mijlocul văii erau clădite locuinţe muncitoreşti înconjurate de livezi. În mijlocul văii se afla şcoala.
Când treceau în zbor gâştele sălbatice tocmai sunase clopoţelul şi o droaie de copii ieşiră pe uşă în rânduri strânse. Erau aşa de mulţi, încât umplură toată curtea şcolii.
— Încotro mergeţi? Încotro mergeţi? strigară copiii, auzind larma gâştelor.
— Unde nu-s cărţi, nici lecţii, răspunse băiatul.
— Luaţi-ne şi pe noi! strigară copiii.
— Nu anul ăsta, ci la anul! răspunse băiatul. Nu anul ăsta, ci la anul!


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

După mine!