Poveste de iubire (20)

Când am apărut, Phil Cavilleri era în salonul convalescenţilor, fumând a nu ştiu câta ţigară.

- Phil? i-am zis încet.

- Da.

M-a privit şi cred că ştia.

Suferea în mod evident de lipsa unei mângâieri fizice. M-am dus lângă el şi i-am pus o mână pe umăr. Mi-era teamă c-o să înceapă să plângă. Eu unul eram sigur că n-o să plâng. Nu puteam. Vreau să spun că trecusem demult de toate astea.

  Mi-a luat mâna în mâna lui.

- Nu ştii, începu el să bâiguie, nu ştii ce rău îmi pare că...

Făcu aici o pauză; l-am aşteptat. În definitiv mai era vreo grabă?

- ... că i-am promis lui Jenny să fiu tare pentru tine.

Totuşi, ca să-şi onoreze cuvântul dat, mă mângâie foarte uşor pe mână.

Simţeam însă nevoia să fiu singur. Să ies la aer. Poate să mă plimb.

În holul de jos domnea o linişte mormântală. Proprii mei paşi doar, răsunând înăbuşit pe linoleum.

- Oliver.

M-am oprit.

Tata. În spatele ghişeului, la internări, mai era doar o soră; numai noi singuri. De fapt, ne număram printre puţinii oameni din New York treji la ora aceea.

Nu l-am putut privi în faţă. M-am îndreptat glonţ spre uşile turnante. Dar într-o clipă era lângă mine, în stradă.

- Oliver, mi se adresă el, ar fi trebuit să-mi spui...

Era foarte frig, ceea ce, într-un sens, era foarte bine, căci eram amorţit, simţeam nevoia să simt ceva. Tata continua să-mi vorbească în timp ce stăteam nemişcat, în bătaia vântului îngheţat.

- Cum am aflat, am sărit în maşină...

Îmi uitasem paltonul; gerul începuse să muşte. Bine. Era bine.

- Oliver, a stăruit el, doresc să-ţi fiu de folos...

- Jenny a murit, i-am spus.

- Nu ştii ce rău îmi pare, se scuză el în şoaptă, năucit.

Nu ştiu pentru ce, am repetat atunci ceea ce învăţasem demult de la frumoasa fată ce murise:

- Când iubeşti, nu-i nevoie nici măcar de scuze, pentru nimic, niciodată...

  Atunci mi s-a întâmplat un lucru pe care nu-l făcusem niciodată în prezenţa lui; cu atât mai puţin în braţele lui. Am plâns.