Ultima poveste a lui Buzzati

Uciderea balaurului

În mai l902, un ţăran de pe moşia contelui Gerol, un oarecare Giosue Longo, care mergea des la vânătoare prin munţi, povesti că a văzut în valea Secca o fiară imensă, ce părea un balaur. La Palissano, ultimul sat din vale, circula de secole legenda că prin strungile sterpe mai trăia un astfel de monstru, dar nimeni n-o luase vreodată în serios. Acum însă seriozitatea lui Longo, pre­cizia povestirii, amănuntele aventurii, repetate de mai multe ori fără cea mai mică variaţie, con­vinseră că ceva adevărat trebuia să fie, şi contele Martino Gerol hotărî să meargă şi să vadă. Desigur, el nu se gândea la un balaur; putea fi un şarpe mai mare, o specie rară care trăia prin pustietăţile acelea.

Îi fură tovarăşi de expediţie guvernatorul pro­vinciei, Quinto Andronico, cu frumoasa şi cutezătoarea lui soţie, Maria, profesorul naturalist Inghirami şi colegul său Fusti, specialist în arta îmbălsămatului. Firavul şi scepticul guvernator observase de ceva timp că soţia lui nutrea pentru Gerol o mare simpatie, dar nu-şi făcea gânduri din acest motiv. Consimţi chiar bucuros, când Maria îi propuse să meargă cu contele la vânarea balaurului. El nu simţea faţă de Martino niciun pic de gelozie şi nici nu-l invidia, deşi Gerol era mult mai tânăr, mai frumos, mai puternic, mai îndrăzneţ şi mai bogat decât el.

Două trăsuri plecară puţin după miezul nopţii din oraş, cu o escortă de opt vânători călare şi ajunseră în jur de şase dimineaţa în satul Palissano. Gerol, frumoasa Maria şi cei doi naturalişti dor­meau; doar Andronico era treaz şi opri trăsura în faţa casei unei vechi cunoştinţe, doctorul Taddei. Puţin după aceea, anunţat de unul dintre vizitii, doctorul, adormit, cu scufia de noapte pe cap, apăru la o fereastră de la primul etaj. Coborând, Andronico îl salută jovial şi-i explică scopul expediţiei. Se aştepta ca celălalt să se amuze auzindu-l că vor­beşte despre balaur. Taddei însă a dat din cap a dezaprobare.

— Eu nu m-aş duce, dacă aş fi în locul domniei tale, spuse sigur de el.

— De ce? Crezi că nu există? Că toate astea sunt scorneli?

— Nu ştiu, răspunse doctorul. Personal, cred că balaurul există, deşi nu l-am văzut, dar nu m-aş băga în încurcătura asta. E de rău augur.

— De rău augur? Vrei să spui, Taddei, că dum­neata crezi într-adevăr în existenţa lui?

— Sunt bătrân, dragă domnule guvernator, spuse celălalt, şi am văzut atâtea. Poate fi doar o poveste, dar ar putea fi şi adevărat; dacă aş fi în locul dumitale, nu m-aş pune cu el. Ascultă-mă, drumul este greu de găsit printre munţii stră­bătuţi de surpături. E de-ajuns o pală de vânt ca să provoace o nenorocire, şi nici un strop de apă nu e. Dă-l încolo, domnule guvernator, du-te mai bine acolo sus, pe Crocetta (şi îi arătă un munte rotund, înierbat, ce străjuia satul), acolo găseşti iepuri câţi vrei. Tăcu un moment şi adăugă: eu nu m-aş duce nici în ruptul capului. Odată am auzit spunându-se, dar e în zadar, o să râzi...

— De ce-ar trebui să râd? întrebă Andronico. Hai spune, spune.

— Bine, unii spun că balaurul scoate fum, că fumul ăsta e otrăvitor, un rotocol e suficient ca să te omoare.

Contrar promisiunii, Andronico râse cu poftă:

— Am ştiut întotdeauna că eşti un reacţionar, a precizat, trăsnit şi reacţionar. Dar acum te-ai întrecut pe tine însuţi. Eşti un romantic, dragul meu Taddei. La revedere, pe diseară, şi cu capul balaurului.

Îl salută, urcă din nou în trăsură, dădu ordin să pornească la drum. Giosue Longo, care făcea parte dintre vânători şi cunoştea drumul, trecu în fruntea convoiului.

— De ce dădea din cap bătrânul? întrebă fru­moasa Maria, care între timp se trezise.

— Aşa, răspunse Andronico, era bunul Taddei, care în timpul liber face pe veterinarul. Vorbeam despre afta epizootică.

— Şi despre balaur? întrebă contele Gerol, care stătea în faţă. L-ai întrebat dacă ştie ceva despre balaur?

— Nu, drept să-ţi spun, continuă guvernatorul, nu voiam să râdă de mine. I-am spus că ne-am aventurat până aici ca să vânăm, nu i-am spus altceva.

O dată cu răsăritul soarelui dispăru şi somnolenţa călătorilor, caii iuţiră pasul, iar vizitiii se puseră pe cântat.

— Taddei era medicul familiei noastre. Pe vre­muri, povestea guvernatorul, avea o clientelă magnifică. Într-o bună zi, din pricina unei deza­măgiri în dragoste, s-a retras la ţară. Apoi se pare că a trecut printr-o altă nenorocire şi s-a ascuns în vizuina asta. Încă o nenorocire şi cine ştie unde va ajunge, se va transforma şi el într-un soi de balaur.

— Ce prostii! spuse Maria, oarecum indispusă. Iarăşi povestea asta cu balaurul, începe să devină cam plictisitor refrenul, n-aţi vorbit despre alt­ceva de când am plecat.

— Dar tu ai fost cea care a vrut să venim, a replicat cu ironică tandreţe soţul. Şi cum ai putut auzi discuţia noastră, dacă ai dormit? Sau te-ai prefăcut?

Maria nu răspunse; se uita neliniştită afară prin fereastră. Cerceta munţii, care erau tot mai înalţi, mai abrupţi şi mai golaşi. La capătul văii se vedea o înşiruire haotică de vârfuri, cele mai multe de formă conică, văduvite de păduri şi pajişti, de culoare gălbuie, de o tristeţe fără asemănare. În bătaia soarelui, străluceau cu o lumină neclintită şi puternică.

Era în jur de ora nouă când trăsurile se opriră, pentru că ajunseseră la capătul drumului. Vână­torii, după ce coborâră din trăsură, îşi dădură seama că se aflau în inima acelor munţi siniştri. Văzuţi de aproape, păreau făcuţi din roci sfărâ­micioase şi gata să se prăbuşească, parcă erau din pământ, o surpătură de sus până jos.

— Uite, aici începe poteca, spuse Longo, indi­când urmele unor paşi de om ce duceau la gura unei văi.

Mergând tot înainte, în trei sferturi de oră se ajungea la Burei, unde fusese văzut balaurul.

— Aţi luat apă cu voi? îi întrebă Andronico pe vânători.

— Am luat patru ploşti, şi încă două cu vin, excelenţă, răspunse unul dintre vânători. Ne ajunge, cred...

Ciudat. Acum, că se aflau departe de oraş, prinşi între munţi, ideea balaurului începea să pară mai puţin absurdă. Călătorii priveau în jurul lor, fără a descoperi lucruri liniştitoare. Creste gălbui pe unde nu trecuse suflet de om, văi ce se adânceau, versanţi care nu-şi trădau meandrele - o imensă pustietate.

Se aşternură la drum fără un cuvânt. În faţă - vânătorii cu puştile, culevrinele şi celelalte unelte de vânătoare, apoi venea Maria, iar la urmă cei doi naturalişti. Din fericire, poteca era încă în umbră; pe pământul galben, soarele ar fi fost un chin.

Şi valea care ducea la Burei era îngustă şi întortocheată, pe fundul ei nu era nici un torent, nu erau copaci sau verdeaţă pe coaste, numai pietre şi grohotiş prăvălit. Nu era ciripit de păsări sau şipot de ape, doar pe alocuri un murmur de prundiş.

Şi, cum înainta grupul, îi ajunse din urmă, mergând mai repede decât ei, un tinerel cu o capră moartă pe umeri. „Se duce la balaur, flăcăul", spuse Longo, şi vorbi firesc, fără intenţia de a glumi. Oamenii din Palissano, explică el, erau foarte superstiţioşi şi în fiecare zi trimiteau o capră la Burei, pentru a îmbuna toanele monstru­lui. Ofranda era dusă pe rând de tinerii din sat. Era vai de ei dacă monstrul îşi făcea auzit glasul. Se întâmpla o nenorocire.

— Şi în fiecare zi monstrul mănâncă o capră? întrebă glumeţ contele Gerol.

— A doua zi de dimineaţă nu mai găsesc nimic, asta spune tot.

— Nici măcar oasele?

— Nici măcar oasele. O mănâncă în peşteră.

— Şi n-ar putea s-o mănânce cineva din sat? întrebă guvernatorul. Toţi cunosc drumul. Au văzut cu ochii lor monstrul înfulecând capra?

— Asta nu ştiu, excelenţă, răspunse vânătorul. Tânărul cu capra ajunse în dreptul lor.

— Ia spune, băiete, i se adresă contele Gerol cu vocea sa autoritară, cât vrei pentru capra aia?

— Nu pot s-o vând, domnule, răspunse el.

— Nici pentru zece scuzi?

— Ei, pentru zece scuzi, consimţi tânărul, asta înseamnă că mă duc să iau alta, şi puse capra jos.

Andronico îl întrebă pe contele Gerol:

— La ce-ţi trebuie capra? Doar nu vrei s-o mănânci, sper.

— O să vezi la ce-mi trebuie, răspunse celălalt, enigmatic.

Capra şi-o puse pe umeri un vânător, tânărul din Palissano coborî în fugă spre sat (se ducea, cu siguranţă, să facă rost de altă capră pentru balaur) şi grupul îşi reluă drumul.

După nici o oră, ajunseră. Valea se lărgea brusc, formând un mare circ sălbatic, Burei, un fel de amfiteatru înconjurat de ziduri de pământ şi stânci prăvălite, de culoare galben-roşcată. Chiar în mijloc, pe culmea unui con format din prundiş, o gaură neagră: grota balaurului.

— Acolo e, spuse Longo.

Se opriră la mică distanţă, pe o terasă plină de pietre ce oferea un excelent loc de observare, cam cu zece metri deasupra peşterii şi aproape în faţa ei. Terasa avea avantajul de a nu fi accesibilă de jos, deoarece era apărată de un perete abrupt. Maria putea să stea acolo în siguranţă.

Tăcură, trăgând cu urechea. Nu se auzea decât nesfârşita linişte a munţilor, întreruptă în răstimpuri de murmurul prundişului. Când la dreapta, când la stânga, câte o cornişă de pământ se desprindea deodată şi pâraie subţiri de pietri­cele începeau să se prelingă, oprindu-se cu greu. Fenomenul dădea peisajului un aspect de pră­buşire continuă; munţi uitaţi de Dumnezeu, ce păreau să se destrame încetul cu încetul.

— Şi dacă azi balaurul nu iese?

— Am capra, răspunse Gerol, uiţi că am luat capra!

Au înţeles ce-a vrut să spună. Animalul servea drept momeală ca să-l facă pe monstru să iasă din peşteră.

Începură pregătirile: doi vânători se căţărară cu greu cam douăzeci de metri deasupra intrării în grotă, pentru a prăvăli stânci, dacă ar fi fost nevoie. Un altul se duse să pună capra pe prundiş, nu departe de grotă. Alţii se poziţionară pe laturi, bine ascunşi în spatele stâncilor, cu flinte şi puşti. Andronico nu se mişcă, pentru că voia să vadă.

Frumoasa Maria tăcea. Îi dispăruse toată cute­zanţa. Cu câtă bucurie s-ar fi întors imediat înapoi! Dar nu îndrăznea s-o spună nimănui. Privirile sale alergau pe pereţii din jur, pe vechile şi noile crăpături, pe pilaştrii din pământ roşu care păreau să cadă dintr-un moment într-altul. Soţul, contele Gerol, cei doi naturalişti, vânătorii îi păreau puţini, prea puţini comparativ cu atâta singurătate.

După ce-au lăsat capra moartă în faţa grotei, se puseră pe aşteptat. Trecuse de ora 10 de ceva vreme şi soarele invadase cu totul valea Burei, înfierbântând-o. Valuri fierbinţi reverberau dintr-o parte în alta. Pentru a-i feri de razele soarelui pe guvernator şi pe soţia lui, vânătorii încropiră un soi de baldachin din coviltirul trăsurilor; Maria nu ostenea cu băutul.

— Atenţie, strigă la un moment dat contele Gerol, în picioare pe o stâncă de jos, de pe gro­hotiş, ţinând în mână o carabină şi având prinsă la şold o măciucă din metal.

Pe toţi îi trecu un fior, şi-şi ţinură suflarea văzând cum din gura peşterii ieşea o vietate.

— Balaurul! Balaurul! strigară câţiva vânători, nu se înţelegea dacă de bucurie sau de spaimă.

Vietatea ieşi la lumină cu un tremur legănat, ca de şarpe. Uite-l pe monstrul din legende, ce-i făcea pe toţi din sat să tremure numai la rostirea numelui lui.

— Vai, cât e de urât! exclamă Maria cu evi­dentă uşurare, pentru că se aştepta la ceva mult mai rău.

— Curaj, curaj! strigă în glumă un vânător, şi toţi deveniră mai stăpâni pe sine.

— Pare un mic ceratosaurus, spuse profesorul Inghirami, care redevenise suficient de liniştit pentru a se gândi la aspectele ştiinţifice.

Monstrul nu arăta de fapt îngrozitor, era lung de mai bine de doi metri, cu un cap asemenea celui de crocodil, deşi mai scurt, un gât foarte lung, ca de şopârlă, toracele uşor umflat, coada scurtă, un soi de creastă molicică de-a lungul spatelui. Mai mult decât dimensiunile modeste, însă, unduirea sa greoaie, culoarea pământie de pergament (cu câteva striaţii verzui), aparenţa flască a între­gului corp înlăturau orice teamă. Totul trăda o mare bătrâneţe. Dacă era un balaur, era un balaur decrepit, aproape de sfârşitul vieţii.

— Prinde-o, strigă batjocoritor unul dintre vânătorii aflaţi deasupra intrării în peşteră, şi aruncă o piatră în direcţia fiarei.

Pietroiul zbură şi nimeri drept în capul balauru­lui. Se auzi clar un „buf” surd, ca de cap spart. Maria avu o tresărire de repulsie.

Lovitura fu puternică, dar insuficientă. Rămasă pentru câteva clipe nemişcată, parcă năucită, reptila începu să-şi scuture gâtul şi capul din cauza durerii. Maxilarele se deschideau şi se închideau, lăsând să se întrevadă un pieptene de dinţi ascu­ţiţi, dar din care nu ieşea niciun sunet. Apoi balaurul se duse spre capră.

— Ţi-au făcut capul praştie? se amuză contele Gerol, care renunţase dintr-o dată la morga lui obişnuită.

Părea cuprins de-o veselie ce-l aţâţa, gustând dinainte masacrul.

Un foc de culevrină, tras cam de la treizeci de metri, nu-şi atinse ţinta. Bubuitura sfâşie aerul nemişcat, trezi ecouri triste între zidurile mun­toase de pe care începură să alunece nenumărate avalanşe de pietre.

De îndată trase cea de-a doua culevrină. Proiectilul atinse una din labele din spate ale monstrului, din care ţâşni pe loc un şuvoi de sânge.

— Uite cum dansează! exclamă frumoasa Maria, acaparată şi ea de cruzimea spectacolului.

Durerea chinuitoare a rănii îl făcu pe animal să se răsucească pe loc, ţopăind şi respirând cu greutate. Laba sfâşiată îi atârna, lăsând în urma ei pe prundiş o dâră de lichid negru.

În cele din urmă, reptila reuşi să ajungă până la capră şi s-o înşface. Încerca să se retragă, când contele Gerol, pentru a-şi arăta curajul, se apropie cam la doi metri distanţă, descărcând carabina în capul bestiei.

Un soi de şuierat ieşi dintre fălcile monstrului. Păru că vrea să se stăpânească, să-şi reprime furia, să nu scoată tot şuieratul pe care îl avea în corp, că un motiv neştiut de oameni îl făcea să aibă răbdare. Proiectilul îi intrase în ochi. Gerol, după ce ochise, se retrăsese în grabă şi se aştepta ca monstrul să cadă vlăguit. Dar fiara nu căzu vlăguită, viaţa sa părea de nestins precum focul de smoală. Cu glonţul de plumb în ochi, monstrul hăpăi liniştit capra, şi îi văzură gâtul dilatându-se precum un cauciuc pe măsură ce trecea înghiţi­tura gigantică. Apoi se retrase la baza stâncilor, începu să se caţăre pe peretele de lângă peşteră. Urca greu, adesea cu pământul alunecându-i de sub labe, dornic să scape. Sus se boltea un cer limpede şi palid, soarele usca rapid petele de sânge.

— Pare un gândac într-un lighean, spuse încet guvernatorul Andronico, vorbind cu el însuşi.

— Ce spui? îl întrebă soţia.

— Nimic, nimic, răspunse el.

— Cine ştie de ce n-o fi intrând în peşteră! observă profesorul Inghirami, cântărind lucid fiecare aspect ştiinţific al scenei.

— Se teme că rămâne blocat, sugeră Fusti. O fi, mai degrabă, năucit de tot. Şi cum să facă el un astfel de raţionament? Un ceratosaurus... Nu este un ceratosaurus, afirmă el. Am reconstituit destui pentru muzee, dar sunt diferiţi de acesta. Unde-i sunt acele de pe coadă?

— Le ţine ascunse, îi răspunse Inghirami. Priveşte ce abdomen umflat are. Coada i se îndoaie dedesubt şi n-o putem vedea.

Aşa stăteau de vorbă, când unul dintre vână­tori, cel care trăsese al doilea foc de culevrină, se îndreptă în  grabă spre  terasa  unde  se  afla Andronico, cu intenţia vădită de a pleca din acel loc.

— Unde te duci, unde te duci? ţipă la el Gerol. Stai la locul tău până când terminăm.

— Mă duc, răspunse cu glas hotărât vânătorul. Povestea asta nu-mi place. Vânătoarea asta nu-i de mine.

— Ce vrei să spui cu asta? Ţi-e teamă? Asta vrei să-mi spui?

— Nu, domnule, nu mi-e teamă.

— Ba ţi-e teamă, îţi spun eu, altfel ai rămâne la locul tău.

— Nu mi-e teamă, vă repet. Să vă fie ruşine, domnule conte.

— Aha, să-mi fie ruşine? strigă Martino Gerol. Porc neruşinat ce eşti! Pun pariu că eşti din Palissano, laşule! Şterge-o înainte să-ţi dau o lecţie. Şi tu, Beppi, unde te mai duci şi tu? ţipă din nou contele, fiindcă un alt vânător se retrăgea.

— Mă duc şi eu, domnule conte. Nu vreau să am vreun amestec în treaba asta urâtă.

— Aşa, laşilor! urla Gerol. Laşilor, v-aş arăta eu vouă, dacă m-aş putea mişca!

— Nu ne temem, domnule conte, răspunse al doilea vânător. Nu ne temem. Dar o să vedeţi că are să se sfârşească rău.

— Vă arăt eu vouă!

Şi, luând o piatră, contele o aruncă cu toată puterea spre vânător. Dar nimeri alături.

Urmară câteva clipe de pauză, când balaurul tatona peretele, fără a reuşi să se caţăre mai sus. Pământul şi pietrele cădeau, îl trăgeau tot mai jos, acolo de unde plecase. In afară de zgomotul pietrelor desprinse, era tăcere.

Apoi se auzi glasul lui Andronico.

— Mai avem mult de aşteptat? îl întrebă pe Gerol.  E  o căldură infernală. Termină odată pentru totdeauna cu fiara aia. Ce plăcere ai s-o chinuieşti aşa, chiar dacă-i un balaur?

— Ce vină am eu? răspunse Gerol iritat. Nu vezi că nu vrea să moară? Cu un glonţ în cap e mai viu decât înainte...

Se opri, văzându-l pe băieţandrul pe care-l întâlniseră, apărut pe buza prundişului cu altă capră pe umeri. Mirat de prezenţa oamenilor, a armelor şi a urmelor de sânge, dar mai ales de chinul balaurului de pe stânci, el, care nu-l văzuse niciodată ieşind din peşteră, se oprise, contem­plând scena neaşteptată.

— Ei, băiete, strigă Gerol, cât vrei pe capra aceea?

— Nimic, nu pot, răspunse tânărul, nu v-o dau nici dacă-mi plătiţi în aur. Dar ce i-aţi făcut? în­trebă el, căscând ochii la monstrul însângerat.

— Suntem aici ca să încheiem socotelile. Ar trebui să fiţi mulţumiţi. De mâine s-a terminat cu adusul caprelor.

— De ce s-a terminat cu adusul caprelor?

— Mâine balaurul n-o să mai fie, spuse contele zâmbind.

— Dar nu puteţi face una ca asta, nu puteţi, vă spun eu, exclamă îngrozit tânărul.

— Aşa, începi şi tu ca şi ceilalţi, ţipă Martino Gerol, dă-mi imediat capra!

— Nu, v-am spus, răspunse celălalt hotărât, retrăgându-se.

— Ia te uită!

Şi contele se aruncă asupra tânărului, îi trase un pumn în plină faţă, îi smulse capra de pe umeri şi-l trânti la pământ.

— O să vă pară rău, vă spun, o să vă pară rău, o să vedeţi c-o să vă pară rău! repeta băiatul încet, ridicându-se, pentru că nu îndrăznea să riposteze.

Gerol însă îi întorsese deja spatele.

Soarele ardea văgăuna, cu greu reuşeau să mai ţină ochii deschişi, atât de tare îi orbea lumina prundişului galben, a stâncilor, a altor prundişuri şi a pietrelor; nimic, absolut nimic nu mai putea feri ochii de lumina aceea.

Mariei îi era tot mai sete, şi băutul nu mai servea la nimic.

— Doamne, cât e de cald, se plângea.

Până şi prezenţa contelui Gerol începea s-o supere.

Între timp, ca ieşiţi din pământ, apărură zeci de oameni. Veniţi probabil din Palissano, la ştirea că străinii au urcat la Burei, stăteau nemişcaţi pe marginea unor creste de pământ galben şi se uitau fără un cuvânt.

— Ai un public frumos, încercă să glumească Andronico, adresându-i-se lui Gerol, care se în­vârtea pe lângă capră împreună cu alţi doi vânători.

Tânărul ridică privirea şi îi văzu pe necunos­cuţii care-l priveau. Se strâmbă dispreţuitor şi-şi reluă treaba.

Balaurul, sfârşit, alunecase de pe perete pe prundiş şi zăcea nemişcat, doar burta prea umflată îi palpita.

— Suntem gata! spuse un vânător, ridicând împreună cu Gerol capra de jos.

Îi despicaseră burta şi introduseseră înăuntru o încărcătură de explozibil legată de un fitil.

Îl văzură pe conte înaintând îndrăzneţ pe prundiş, apropiindu-se de balaur, nu mai mult de zece metri, punând jos cu mult calm capra şi apoi retrăgându-se şi desfăşurând fitilul.

Aşteptară o jumătate de oră ca fiara să se mişte. Necunoscuţii, în picioare pe marginea crestelor, păreau nişte statui; nu vorbeau nici măcar între ei, faţa lor exprima dezaprobare. Insensibili la soarele care devenise insuportabil, nu-şi desprin­deau privirile de reptilă, implorând-o aproape să nu se mişte.

Balaurul însă, lovit în spate de un glonţ, se întoarse pe neaşteptate, văzu capra, se târî încet până la ea. Îşi întindea gâtul pentru a apuca prada, când contele aprinse fitilul. Flacăra par­curse repede cordonul, ajunse rapid la capră, pro­vocă explozia.

Detunătura nu fu puternică, mult mai puţin zgomotoasă decât focurile de culevrină, un sunet sec, dar înfundat, ca de bârnă ruptă. Corpul ba­laurului fu aruncat înapoi instantaneu, i se văzu burta sfâşiată. Capul începu să se mişte greoi când la dreapta, când la stânga, părea să spună „nu", că nu era drept, că fuseseră prea cruzi şi că nu mai era nimic de făcut.

Râse încântat contele, dar de data aceasta de unul singur.

— Vai, ce oroare! Ajunge! strigă frumoasa Maria, acoperindu-şi faţa cu mâinile.

— Da, spuse încet soţul ei, şi eu cred că se va sfârşi rău.

Monstrul zăcea, în aparenţă sfârşit, într-o baltă de sânge negru. Dar iată că de pe laturi ieşiră două dâre de fum întunecat, unul din dreapta, altul din stânga, două fuioare dese de fum care se încăpăţânau să se înalţe.

— Ai văzut? i se adresă Inghirami colegului.

— Da, am văzut, confirmă celălalt.

— Două răsuflători în formă de foaie, ca la ceratosaurus, aşa-numiţii operculi hammeriani.

— Nu, spuse Fusti. Nu este un ceratosaurus. În momentul acela, contele Gerol, din spatele pietroiului unde se ascunsese, ieşi în faţă ca să omoare monstrul. Se afla chiar în mijlocul conului de pietriş şi apucase măciuca de metal, când toţi cei prezenţi scoaseră un urlet.

O clipă, Gerol crezu că fusese un strigăt de triumf la uciderea balaurului. Apoi, însă, observă că ceva se mişca în spatele său. Se întoarse pe loc şi văzu, oh, ce lucru de nimic, văzu două animăluţe neputincioase care ieşeau poticnindu-se din cavernă şi se îndreptau destul de sprintene spre el. Două mici reptile informe, nu mai lungi de o jumătate de metru, ce repetau în miniatură imaginea balaurului muribund. Doi balauri mici, puii, probabil, ce ieşeau din peşteră pentru că le era foame.

Fu chestiune de secunde. Contele dădea dovadă de mare agilitate. „Încaseaz-o şi pe asta! Şi pe asta!", striga cu bucurie, rotind măciuca de fier. Două lovituri fură suficiente. Lovi cu multă forţă şi hotărâre, spărgându-le capetele ca pe nişte gâturi de sticlă. Amândoi se pleoştiră, morţi şi, de departe, păreau nişte cimpoaie.

În clipa aceea oamenii necunoscuţi, fără a scoate un cuvânt, se îndepărtară alergând în jos pe cărările de prundiş. Parcă fugeau de o iminentă ameninţare. Nu făcură zgomot, nu provocară alunecări de teren, nu îşi întoarseră nici o clipă capul spre grota balaurului, dispărură aşa cum apăruseră, misterios.

Balaurul se mişca, părea că niciodată nu va reuşi să moară. Târându-se ca un melc, se apropie de animăluţele moarte, scoţând continuu cele două dâre de fum. Ajuns lângă pui, se strânse pe prundiş, îşi întinse cu infinită greutate capul, începu să-i lingă drăgăstos pe cei doi monstruleţi, poate din dorinţa de a-i readuce la viaţă.

În sfârşit, balaurul păru să-şi adune cele din urmă forţe, îşi ridică vertical gâtul spre cer, cum nu mai făcuse, şi din gâtlej ieşi, mai întâi foarte încet, apoi cu forţă crescândă, un urlet de nedescris, o voce nemaiauzită în lume, nici animală, nici omenească, atât de plină de ură, că până şi contele Gerol rămase paralizat de oroare.

Înţeleseră, în sfârşit, de ce nu voise mai înainte să intre în vizuină, unde ar fi scăpat, de ce nu scosese niciun ţipăt sau muget, limitându-se la câte un şuierat. Balaurul se gândea la cei doi pui şi, pentru a-i proteja, refuzase să se salveze. Dacă s-ar fi ascuns în grotă, oamenii l-ar fi urmărit în interiorul ei, descoperindu-i pe pui. Dacă ar fi ridicat vocea, animăluţele ar fi fugit afară să vadă ce se întâmplă. Abia acum, când îi văzuse murind, monstrul scotea urletul infernal.

Balaurul invoca ajutor şi cerea răzbunare pentru puii săi. Dar cui? Poate munţilor sterpi şi nelocuiţi? Cerului fără păsări şi nori, oamenilor care îl chi­nuiau, demonului, poate? Urletul sfredelea zidurile stâncoase şi cupola cerului, umplea întreaga lume. Părea imposibil (deşi nu exista nici un motiv firesc), părea imposibil ca cineva să nu-i răspundă.

— Pe cine-o fi strigând? întrebă Andronico, încercând zadarnic să pară că glumeşte, pe cine strigă? Nu mi se pare c-ar avea cine să vină.

— Oh, de-ar muri odată! spuse femeia.

Dar balaurul nu se hotăra să moară, deşi contele Gerol, orbit de nebunia de-a termina, trăgea în el cu carabina. Poc! Poc! Era inutil. Balaurul îşi dezmierda puii morţi cu limba, deşi cu o mişcare din ce în ce mai înceată, şi o zeamă alburie îi curgea din ochiul teafăr.

— Saurianul! exclamă profesorul Fusti. Uite că plânge!

Guvernatorul spuse:

— E târziu. Ajunge, Martino, e târziu, e timpul să plecăm.

De şapte ori se înălţă la cer glasul monstrului, şi bubuiră stâncile şi cerul. A şaptea oară părea să nu se mai sfârşească, apoi, pe neaşteptate, se stinse, căzu în gol, se cufundă în tăcere.

În liniştea mortală ce urmă, se auziră câteva accese de tuse. Plin de praf, cu faţa transfigurată de oboseală, de emoţie şi transpiraţie, contele Martino, după ce aruncase carabina printre pietre, străbătea conul de prundiş tuşind şi apăsându-şi pieptul cu mâna.

— Ce mai e acum? îl întrebă Andronico cu o faţă serioasă, având o presimţire rea, ce-ai mai făcut?

— Nimic, răspunse Gerol făcând pe veselul, mi-a intrat un pic din fumul ăla.

— Care fum?

Gerol nu-i răspunse, dar făcu un semn către balaur. Monstrul zăcea nemişcat, capul îi căzuse pe pietre. S-ar fi zis că era mort de-a binelea, fără cele două fuioare de fum.

— Mi se pare că s-a sfârşit, spuse Andronico. Chiar aşa şi părea. Atât de încăpăţânata viaţă se prelingea din gura balaurului.

Nimeni nu răspunsese la strigătul său, din toată lumea nimeni nu mişcase un deget. Munţii stăteau neclintiţi, micile surpături păreau că se resorbi­seră, cerul era limpede, fără cel mai mic norişor, soarele se lăsa spre apus. Nimeni, niciun animal, niciun duh nu se grăbise să răzbune măcelul. Omul ştersese pata aceea reziduală din lume, omul cel viclean şi puternic, care peste tot stabileşte legi înţelepte ca să facă ordine, omul necenzurabil care munceşte pentru progres şi nu poate admite în niciun fel supravieţuirea balaurilor, fie chiar şi prin munţii neştiuţi. Omul ucisese, şi ar fi fost o prostie să fie acuzat.

Ceea ce făcuse omul era drept, exact conform legilor. Părea totuşi de necrezut că nimeni nu răs­punsese la ultimul strigăt al balaurului. Andronico, precum şi soţia lui şi vânătorii nu-şi doreau altceva decât să fugă. Şi naturaliştii renunţară la îmbălsă­mare, ca să poată pleca repede, cât mai departe. Oamenii din sat dispăruseră, având presenti­mentul unui blestem. Umbrele urcau pe pereţii ce stăteau să se prăbuşească. Din trupul balaurului, carcasă secătuită, se înălţau neîntrerupt cele două dâre de fum care, în aerul nemişcat, se răsuceau uşor. Totul părea terminat, un lucru trist pe care să-l uiţi şi nimic altceva. Dar contele Gerol continua să tuşească, să tuşească. Epuizat, stătea pe o stâncă, alături de prietenii care nu îndrăzneau să-i vor­bească. Se auzeau doar accesele scurte de tuse. In zadar Martino Gerol încerca să le înăbuşe, un soi de foc cocea în pieptul său, pătrunzând tot mai adânc.

— Am presimţit, îi şopti guvernatorul Andronico soţiei sale, care tremura puţin, am presimţit că are să se sfârşească rău.