Aventurile lui Tom Sawyer (28)

Venise şi ziua de marţi, se lăsă şi seara. Târguşorul St. Petersburg tot cufundat în jale zăcea. Copiii pierduţi nu fuseseră găsiţi. Oamenii se rugaseră pentru ei din toată inima, şi cu preotul în biserică şi singuri acasă. Dar de la peşteră tot nu sosea nici o veste bună. Cei mai mulţi dintre târgoveţi încetaseră căutatul şi-şi reluaseră îndeletnicirile obişnuite, spunând că era limpede că cei doi copii nu vor fi găsiţi niciodată. Doamna Thatcher căzuse greu bolnavă şi aproape toată vremea aiura. Lumea spunea că ţi se rupea inima văzând-o cum îşi cheamă copilul, cum înalţă capul de pe pernă şi ascultă aşa în neştire, câte un minut întreg, pentru ca apoi să cadă iar obosită în culcuş, gemând. Mătuşa Polly se cufundase într-o posomorâre statornică şi părul ei cărunt aproape că albise de tot. În noaptea de marţi spre miercuri, locuitorii târgului merseră la culcare mâhniţi şi fără de nădejde.

Dar în toiul nopţii, se porniră deodată să bată clopotele, de răsuna tot târgul. Într-o clipă, uliţele roiau de oameni pe jumătate îmbrăcaţi, care alergau de colo-colo, ca ieşiţi din minţi, strigând cât îi ţinea gura: "Sculaţi-vă! Sculaţi-vă! Au fost găsiţi, au fost găsiţi!" Hărmălaia spori când se apucară să bată în tingiri şi să sufle în goarne, până ce toată populaţia se grămădi buluc, îndreptându-se către râu, în întâmpinarea copiilor. Îi întâlni venind într-o trăsură deschisă, trasă de cetăţeni care chiuiau.

Mulţimea se îmbulzi împrejurul trăsurii, însoţind-o în marşul ei triumfal spre casă, pe uliţa mare, asemenea unui şuvoi năvalnic, în răcnete de ura şi iar ura! Tot târgul era luminat, nimeni nu se mai duse la culcare. Nicicând nu mai văzuse târguşorul nostru o noapte atât de măreaţă.

În prima jumătate de ceas, un alai de târgoveţi se perindă prin casa judecătorului Thatcher. Se năpusteau să-i sărute pe cei salvaţi, strângeau din răsputeri mâna doamnei Thatcher, încercau să vorbească şi nu izbuteau, şi în cele din urmă plecau vărsând şiroaie de lacrimi.

Fericirea mătuşii Polly era deplină; a doamnei Thatcher rămăsese însă tulburată de o grijă; nu putea fi întreagă decât după ce mesagerul trimis cu marea veste spre peşteră avea să-i dea de ştire şi soţului ei.

Tom sta întins pe canapea, înconjurat de o mulţime de lume ce asculta cu sufletul la gură povestea miraculoasei aventuri, pe care el o mai înflorea pe ici, pe colo, cu amănunte impresionante. Încheie istorisind cum o lăsase pe Becky şi plecase într-o expediţie de explorare, cum trecuse prin două coridoare cât îl dusese sfoara de zmeu, cum întinsese de ea cât putuse, ca să-i mai ajungă pentru un al treilea coridor, cum era cât pe-aci să se înapoieze, când zărise mijind în depărtare un strop de lumină, ce parcă aducea cu lumina zilei... Scăpase sfoara, orbecăise într-acolo, vârâse capul şi umerii printr-o gaură mică şi văzuse marele Mississippi rostogolindu-şi domol apele la vale! Iar dacă s-ar fi nimerit să fie noapte, n-ar fi văzut stropul de lumină şi n-ar mai fi explorat coridorul acela! Povesti cum se înapoiase s-o ia pe Becky, aducându-i vestea cea bună, şi ea îi răspunsese s-o lase în pace, să n-o mai hărţuiască cu asemenea năzbâtii, fiindcă era obosită şi ştia prea bine c-o să moară, şi abia aştepta. Descrise cum se trudise s-o convingă şi cum ea aproape că leşinase de fericire când, bâjbâind până în acel loc, văzuse aievea stropul albastru de lumină. Povesti cum se vârâse el mai întâi prin gaură şi cum îi ajutase apoi şi ei să iasă, cum se aşezară jos, plângând de bucurie, cum trecuseră nişte oameni într-o barcă, iar Tom îi strigase şi le povestise ce păţiră şi cât erau de înfometaţi, cum oamenii mai întâi nu crezuseră năstruşnica povestire, fiindcă, ziceau, "sunteţi la opt kilometri mai jos, pe râu, de valea în care se află peştera"; cum îi luaseră apoi cu ei în barcă, şi vâsliseră până la o casă, unde le dăduseră să mănânce şi cum, în sfârşit, după ce îi lăsaseră să se odihnească două-trei ceasuri din noapte, îi aduseseră acasă.

Cu ajutorul colacilor de frânghie pe care îi desfăşuraseră în urmă-le, judecătorul Thatcher şi cei câţiva bărbaţi, care împreună cu el mai căutau copiii, fură găsiţi în peşteră încă înainte de răsăritul soarelui şi aflară vestea cea mare.

Tom şi Becky descoperiră curând că cele trei zile şi trei nopţi petrecute în peşteră lăsaseră urme de care nu puteau scăpa cu una cu două. Stătură în pat miercuri şi joi, şi parcă se simţeau din ce în ce mai obosiţi şi mai sfârşiţi. Tom se sculă puţin joi, vineri ieşi în târg, iar sâmbătă se plimbă aproape toată ziua. Dar Becky nu ieşi din casă până duminică, şi chiar atunci tot mai arăta ca după o boală grea.

Tom află de boala lui Huck şi vineri se duse să-l vadă; dar nu i se îngădui să intre în camera bolnavului. Sâmbătă şi duminică la fel. După asta i se dete voie să-l vadă zilnic, însă cu rugămintea de a nu-şi povesti peripeţiile şi a nu-i pomeni de nimic care să-l poată tulbura. Văduva Douglas sta de faţă, ca să fie sigură că băiatul se ţine de cuvânt. Tom aflase acasă despre întâmplarea de pe măgura Gardiff şi mai află că trupul zdrenţărosului fusese găsit în apă, în apropierea debarcaderului; se înecase, poate, în timp ce încerca să fugă.

Cam la două săptămâni după scăparea sa din peşteră, Tom se duse iar să-l vadă pe Huck care între timp se înzdrăvenise îndeajuns pentru a fi în stare să asculte întâmplări tulburătoare. Tom ştia câte ceva care putea să-l intereseze.

Casa judecătorului Thatcher era în drum şi Tom se opri s-o vadă pe Becky. Judecătorul şi câţiva prieteni ai săi îl traseră de limbă pe Tom, să audă ce mai zice. Cineva îl întrebă în râs dacă n-ar vrea să mai meargă o dată în peşteră. Tom răspunse că da, că nu i-ar părea rău.

Atunci judecătorul interveni:

-  Da, da, şi fără îndoială că mai sunt şi alţii ca tine. Dar am avut noi grijă de asta. N-are să se mai rătăcească nimeni în peştera aceea.

-  Cum aşa?

Judecătorul răspunse:

-   Fiindcă acum două săptămâni am pus să se căptuşească poarta cea mare a peşterii cu tablă de fier din cea mai groasă şi să fie zăvorâtă cu trei zăvoare; iar cheile-s la mine.

Tom se făcu alb ca varul.

-  Ce e, băiatule? Nu ţi-e bine? Ia, s-alerge careva s-aducă un pahar cu apă!

Apa fu adusă şi i se stropiră obrajii băiatului.

-  Aşa, acu ţi-ai revenit. Ce-ai avut, Tom?

-  Vai, domnule judecător! În peşteră... Joe Indianul e în peşteră!