Aventurile lui Tom Sawyer (29)

Vestea se răspândi ca fulgerul şi vreo douăsprezece bărci încărcate cu oameni porniră îndată spre peştera lui McDougal, iar vaporaşul ticsit de lume îl urmă peste puţin. Tom Sawyer se afla în barca ce-l ducea pe judecătorul Thatcher.

Când fu descuiată uşa, o privelişte înfiorătoare se desprinse din penumbra văgăunii. Joe Indianul zăcea întins pe jos, mort, cu faţa aproape de crăpătura uşii—ca şi cum ochii lui ar fi fost aţintiţi până în ultima clipă asupra luminii şi voioşiei vieţii de afară. Tom era mişcat, căci ştia din proprie experienţă cât trebuie să fi suferit ticălosul acela. Îi era milă şi totodată îl năpădi un simţământ de uşurare şi de siguranţă, care îl făcea să-şi dea seama abia acum cât de mare fusese povara spaimei ce-i apăsa sufletul, din ziua în care îşi ridicase glasul împotriva fiorosului bandit.

           Pumnalul lui Joe Indianul zăcea în apropiere, cu lama frântă în două. O parte din grinda cea mare, de temelie, a uşii fusese făcută aşchii-aşchii, cioplită până în partea cealaltă, cu migăloasă trudă—zadarnică trudă, deoarece stânca muntelui alcătuia, dincolo de grindă, un prag de cremene, în care cuţitul neputincios se frânsese. Dar chiar să nu fi existat acel obstacol de piatră, şi tot zadarnică i-ar fi fost truda, căci Joe Indianul nu s-ar fi putut strecura pe sub uşă, măcar de-ar fi tăiat grinda în întregime—şi asta o ştia prea bine. Aşa că nu crestase lemnul decât ca să facă ceva, ca să-i treacă timpul, timpul apăsător, şi să-şi ocupe cu ceva mintea chinuită.

De obicei, la intrarea peşterii se găseau cel puţin cinci-şase capete de lumânări lăsate înfipte în crăpăturile peretelui de turiştii care plecau; acum nu se vedea niciunul. Captivul le culesese pe toate şi le mâncase. Se străduise să prindă şi lilieci, şi prinsese câţiva, pe care-i mâncase în întregime, nelăsând decât ghearele. Nenorocitul murise de foame. Aproape de el se afla o stalagmită, înălţată încetul cu încetul, de-a lungul veacurilor, de picurul unei stalactite de deasupra ei. Captivul retezase vârful stalagmitei şi pe ciotul ei aşezase o piatră în care scobise o adâncitură, ca să prindă stropul nepreţuit ce cădea odată la douăzeci de minute, cu regularitatea oarbă a unui mecanism de ceasornic; o linguriţă în douăzeci şi patru de ore. Picătura cădea pe vremea când piramidele abia se înălţau, când era asediată Troia, când se puneau temeliile Romei, când Isus era răstignit pe cruce, când William Cuceritorul întemeia imperiul britanic, cădea pe când Columb rătăcea pe întinsul mărilor şi pe când lumea abia auzise de măcelul de la Lexington. Mai cade şi acum şi va mai cădea când toate faptele povestite mai sus vor fi pogorât în după-amiaza istoriei, în penumbra tradiţiei şi se vor fi topit în noaptea fără de sfârşit a uitării. Oare picătura aceea de apă a căzut cu răbdare timp de cinci mii de ani, ca să astâmpere odată şi odată, la nevoie, setea unei biete fiinţe omeneşti? Şi oare ce-i va mai fi dat să facă timp de zece mii de ani de acum încolo? Dar asta nu are nicio însemnătate. Mulţi ani s-au scurs de când nefericitul metis a cioplit piatra ca să prindă în scobitura ei nepreţuitul strop de apă, dar turistul care vine să vadă minunile din peştera lui McDougal priveşte şi azi încă îndelung, cu uimire, tulburătoarea piatră şi stropul de apă ce picură pe îndelete. "Ceaşca lui Joe Indianul" este cel mai minunat lucru pe care-l poţi vedea, dintre toate minunăţiile peşterii. Cu ea nu se poate măsura nici măcar "Palatul lui Aladin".

Joe Indianul a fost înmormântat chiar lângă gura peşterii. S-au adunat acolo oameni veniţi cale de şapte poşte, pe apă şi pe uscat, din târg şi din toate cătunele şi fermele de prin împrejurimi; şi-au adus şi copiii, şi tot felul de provizii, şi au mărturisit că s-au distrat aproape tot atât de bine la înmormântarea banditului, pe cât se aşteptau să se distreze la spânzurarea lui.

Odată cu înmormântarea s-a sfârşit şi cu demersurile pentru obţinerea iertării lui Joe Indianul, care luau mereu amploare. Se făcuse o petiţie către guvernator, pe care se strânsese o mulţime de semnături, se ţinuseră numeroase "adunări" lacrimogene şi elocvente şi se numise un comitet de doamne plângăreţe care, îmbrăcate în straie cernite, urmau să meargă să se tânguie la picioarele guvernatorului, implorându-l să se lase prostit, să fie milos şi să-şi calce în picioare datoria. Existau unele indicii după care Joe Indianul ar fi omorât cinci cetăţeni ai târgului, dar ce-are-a face? Satana în carne şi oase să fi fost, şi tot s-ar fi găsit destui oameni slabi de înger gata să-şi mâzgălească numele pe o cerere de graţiere şi să verse pe ea o lacrimă din ochii lor, cişmele pururi curgătoare.