Aventurile lui Tom Sawyer (31)

Încredinţăm pe cititori că norocul neaşteptat ce dăduse peste Tom şi Huck a iscat vâlvă mare în modestul târguşor St. Petersburg. O sumă atât de impunătoare în bani peşin părea aproape de necrezut. Atâta fu de comentată, de jinduită, de lăudată, încât mulţi dintre târgoveţi îşi pierdură minţile de-a binelea. Toate "Casele cu stafii" din St. Petersburg şi din târgurile învecinate fură demontate scândură cu scândură şi săpate la temelie, în căutare de comori ascunse. Şi asta n-o făceau băieţandrii, ci bărbaţi în toată firea—dintre care unii oameni foarte aşezaţi şi cu scaun la cap, nu dintre cei porniţi pe aventuri. Oriunde se arătau Tom şi Huck, lumea îi copleşea cu măguliri, îi admira, îi privea cu nespus interes. Băieţii nu-şi aminteau ca vorbele lor să fi avut vreodată atâta greutate, acum tot ce le ieşea din gură era socotit ca sfânt: se punea mare preţ pe spusele lor, care umblau din gură în gură, tot ce făceau părea să fie vrednic de băgat în seamă. Trecea drept de la sine înţeles că ei nici n-ar mai fi putut spune sau face lucruri de rând. Nu numai atât, dar scotocindu-li-se cu băgare de seamă trecutul, se descoperiră nenumărate dovezi ale unei izbitoare originalităţi. Ba chiar gazeta târgului le publică pe scurt biografiile.

        Văduva Douglas plasă banii lui Huck cu o dobândă de şase sută, iar la cererea mătuşii Polly, judecătorul Thatcher procedă la fel cu banii lui Tom. Amândoi băieţii aveau acum un venit fabulos; făcând toate socotelile, le revenea câte un dolar pentru fiecare din zilele lucrătoare ale anului şi câte un dolar pentru jumătate din numărul duminicilor. Exact cât primea şi preotul, mai bine zis, cât i se făgăduise; de obicei nu izbutea să strângă tot. Pentru un dolar şi un sfert pe săptămână, în acele vremuri de demult, când lumea trăia cu simplitate, un băiat putea avea casă, masă, învăţătură, şi pe deasupra, şi îmbrăcăminte, şi spălatul rufelor.

Judele Thatcher îşi făcuse o părere foarte înaltă despre Tom. Spunea că un băiat oarecare n-ar fi putut s-o scoată niciodată pe fiica lui din peşteră. Când Becky îi povesti tatălui ei, între patru ochi, cum încasase Tom la şcoală bătaia ce i se cuvenea ei, judecătorul fu vădit mişcat, iar când Becky încercă să scuze minciuna gogonată ce o născocise Tom pentru a lua asupră-i vina ei, judecătorul spuse, într-o izbucnire de elocinţă, că era o minciună generoasă, măreaţă, o minciună vrednică de a străbate cu fruntea sus istoria, alături de faimoasele adevăruri rostite de George Washington în auzul lumii întregi. Becky găsi că tatăl ei nu arătase niciodată atât de falnic şi de minunat ca acum, când, plimbându-se în lung şi în lat prin odaie şi bătând din picior, rostea aceste vorbe. Nemaiputând de bucurie, se duse îndată să i le împărţească şi lui Tom.

Judecătorul Thatcher spera să-1 vadă într-o zi pe Tom mare jurisconsult sau mare oştean. Spunea că o să aibă el grijă ca Tom să fie primit la Academia Militară, iar după aceea să studieze la cea mai bună şcoală de drept din ţară—să fie pregătit pentru oricare din aceste cariere sau pentru amândouă odată.

Avuţia lui Huck Finn şi faptul că se afla sub ocrotirea văduvei Douglas l-au introdus în buna societate, mai bine zis, l-au târât, l-au aruncat cu tot dinadinsul în ea, şi suferinţele lui erau aproape de neîndurat. Servitorii văduvei aveau grijă să fie curat şi dichisit, pieptănat şi periat; îl culcau în fiecare seară într-un aşternut nesuferit, care n-avea pic de murdărie pe el, nicio pată cât de mică, pe care s-o strângă la inimă şi să şi-o simtă prietenă. Trebuia să mănânce cu furculiţă şi cuţit şi să se folosească de şervet, de ceaşcă şi de farfurie, trebuia să înveţe carte şi să meargă la biserică şi trebuia să vorbească atât de frumos, încât îi era şi lehamite să mai vorbească. Oriunde se îndrepta, zăvoarele şi cătuşele civilizaţiei îl încuiau şi-l legau de mâini şi de picioare.

Îndură cu vitejie toate necazurile timp de trei săptămâni, dar apoi, într-o bună zi, dădu bir cu fugiţii. Timp de patruzeci şi opt de ore, văduva îl căută pretutindeni, cu mare mâhnire şi îngrijorare, la care luară parte toţi cetăţenii târgului. L-au căutat în lung şi în lat, au sondat râul, ca să vadă dacă nu cumva se înecase. În dimineaţa zilei a treia, Tom Sawyer, mai înţelept decât toţi, s-a băgat printre nişte butoaie goale, tocmai în dosul abatorului vechi, şi într-unul din ele l-a găsit pe fugar. Huck dormise acolo; tocmai îşi terminase gustarea de dimineaţă—nişte rămăşiţe de mâncare şterpelite—şi acum sta tolănit în tihnă, cu pipa în gură. Era ciufulit, mototolit, îmbrăcat cu aceleaşi zdrenţe care-i dădeau un aer pitoresc pe vremea când era liber şi fericit. Tom îl scoase afară, îi povesti ce spaimă trăseseră oamenii din pricina lui şi stărui să se întoarcă acasă. Dar faţa lui Huck îşi pierdu expresia de mulţumire tihnită şi se posomori.

-  Nu-mi mai vorbi de asta, Tom. Am încercat, da-i degeaba, e degeaba, mă Tom! Nu-i de mine; nu-s deprins. Văduva e pâinea lui Dumnezeu, dar nu mă-mpac eu cu obiceiurile lor. Mă pune să mă scol în fieştecare dimineaţă la oră fixă; zor nevoie să mă spăl, mă piaptănă slugile ei până mă apucă ameţelile... şi nu mă lasă să dorm în şopron pentru nimic în lume. Trebuie musai să port afurisitele alea de ţoale, în care mă-năbuş, nu alta—nu-ş' ce dracu are, parcă nu trece pic de aer prin ele, şi-apoi aşa-s de scrobite şi de dichisite, că nu-i chip să mă aşez cu ele, ori să mă trântesc pe jos, ori să mă dau de-a berbeleacu’ dac-am chef. Nu m-am mai dat la vale pe-o uşă de pivniţă nici nu mai ţiu minte de când, parcă de ani şi ani. Şi musai să mă duc la biserică... Şi-acolo mă trec năduşelile—nu pot să sufăr păcătoasele alea de predici. În biserică n-ai voie să prinzi o muscă, n-ai voie să mesteci tutun, şi, vrei nu vrei, trebuie să stai toată duminica încălţat! Văduva mănâncă după clopoţel, se culcă după clopoţel, se scoală după clopoţel, mă rog, toate după tipic, de ţi se şi apleacă. Da' cine dracu' poa-să rabde asta?!

-  Bine, Huck, da' aşa trăieşte toată lumea!

-  Aşa o fi, da' degeaba, eu nu-s ca toată lumea, eu nu pot. E groaznic să fii aşa legat. Până şi haleala, prea-ţi pică mură-n gură, dă-o-ncolo, că nu mai are niciun gust aşa. Ca să mă duc la pescuit, trebuie să cer voie, ca să mă duc la scaldă, trebuie să cer voie—să fiu al dracului dacă nu trebuie să cer voie pentru toate alea. Ei, ş-apoi trebuie să te mai izmeneşti, să vorbeşti aşa, frumos, de-ţi piere şi pofta să mai vorbeşti! Zău dacă nu trebuia să mă sui în pod în fieştecare zi să mai înjur câte niţel—până îmi mai venea inima la loc. Eu zic că dacă mai stăteam, zău că muream, mă Tom. Văduva nu­-mi dă voie să fumez, nu-mi dă voie să ţip, nu-mi dă voie să casc, nici să mă-ntind, nici să mă scarpin în faţa oamenilor...

Apoi, foarte supărat şi jignit:

- Şi dă-o dracului de treabă: toată ziulica se roagă. N-am pomenit de când sunt o femeie ca asta! Nu, Tom, zău că trebuia să mă car—nu mai puteam!... Şi unde mai pui că azi-mâine se mai deschide şi şcoala, şi mai mult ca sigur trebuia să mă duc şi-acolo! Ei, asta le-ar fi pus vârf la toate!... Ascultă ce-ţi spun eu, Tom! Nu-i nicio scofală să fii bogat, geaba zice lumea. Griji şi iar griji, de te trec năduşelile şi ai vrea mai bine să fii pe lumea ailaltă. Ei, şi dacă-mi place mie să stau în butoi, cu ţoalele astea pe mine... Să ştii că de-aci încolo nu le mai lepăd pentru nimic în lume... Tom, să nu fi fost banii ăia, nu mai intram în bucluc. Şi de-aia, ascultă aici ce-ţi spun eu; ia tu şi partea mea şi, din când în când, mai dă-mi şi mie câte-un gologan, da' nu prea des, că ce nu-i anevoie de căpătat nu-mi face nici o plăcere, şi să te duci să-i ceri iertare văduvei în locu' meu.

- Aş, Huck, nu pot să fac una ca asta, doar ştii foarte bine. Nu-i frumos! Şi-apoi îţi spui eu, că dacă mai încerci, pân' la urmă o să-ţi placă.

- Să-mi placă! Cum mi-ar plăcea să şed pe-o plită încinsă, dac-ar fi să şed mult. Nu, Tom, nu vreau să fiu bogat şi nu vreau să stau în afurisitele alea de case îmbâcsite. Mie-mi place pădurea, şi apa, şi butoaiele şi nu le las de-aci încolo. Fir-ar a dracului de treabă! Tocmai când pusesem şi noi mâna pe arme şi pe-o peşteră şi când era totu' gata ca să ne-apucăm de haiducie, taman atunci a trebuit să ne vie pe cap beleaua asta şi să ne strice toate socotelile!

Tom prinse prilejul:

-  Ia ascultă, Huck, pe mine bogăţia nu mă sperie, eu tot mă fac haiduc, nu mă las.

-  Ce spui? Nu, zău! Adevărat? Vorbeşti serios, Tom?

-  Adevărat, cum te văd şi cum mă vezi. Da', Huck, pe tine să ştii că nu putem să te primim în bandă dacă nu eşti bine văzut, auzi tu?

Bucuria lui Huck se domoli brusc.

-  Nu puteţi să mă primiţi? Da' ce, ca pirat cum m-aţi primit?...

-  Da, da' aia-i altceva. Un haiduc e de obicei mai ceva decât un pirat.

- Ascultă, Tom, n-ai fost tu totdeauna prieten bun cu mine? Ai fi tu în stare să mă laşi acu' pe mine pe dinafară? Poţi să faci tu una ca asta, Tom, spune drept?

- Huck, nu mi-ar plăcea, şi zău n-aş face-o în ruptu' capului, da' spune şi tu, ce-ar zice lumea? La sigur c-ar strâmba din nas şi-ar zice: "Hm! Banda lui Tom Sawyer! Ia, acolo o adunătură de coate goale!" Şi sigur că la tine s-ar gândi când ar zice aşa. Ei, ţi-ar plăcea asta? Nu ţi-ar plăcea nici ţie şi nici mie.

Huck tăcu un timp, frământat de gânduri, apoi, luându-şi inima-n dinţi spuse:

- Bine, Tom, dacă mă primeşti în bandă, mă-ntorc la văduvă o lună şi-o să mă căznesc să văz dacă poci să mă deprind...

- Bravo, Huck, bate palma! S-a făcut! Hai, mă băiete, cu mine, şi-o s-o rog eu pe văduvă s-o lase mai domol.

- Zău, Tom, faci tu asta pentru mine?! Brava, mă, să trăieşti! Dacă nu m-o mai strânge aşa rău în chingi, o să fumez şi eu când nu mă vede nimeni şi o să-njur când nu m-aude nimeni şi o să rabd până la urmă. Când faci banda, să ne apucăm de haiducie?

-  Chiar acu'. Mergem să-i strângem pe băieţi şi poate facem iniţierea diseară.

-  Ce faceţi?

-  Iniţierea.

-  Adică cum?

-  Adică ne jurăm să ţinem unu' cu altul şi să nu spunem la nimeni secretele bandei, să ştim de bine că ne taie în bucăţi, şi să-l omoram cu tot neamul lui pe orişicare ar face rău vreunuia din bandă.

-  Ei, ştii că-mi place, grozav îmi place!

- Păi da', te crez! Şi toate jurămintele astea trebuie făcute neapărat la miezu' nopţii, în locul ăl mai părăsit şi mai înfricoşător care putem să-l găsim—o casă cu stafii e locu' ăl mai bun, da' vezi că acu' nu mai e niciuna întreagă.

-  Ei, da' măcar să fie la miezu' nopţii, Tom!

-  Da, fireşte! Şi trebuie să te juri în faţa unui coşciug şi să iscăleşti cu sânge.

- Tii, grozav! Păi e de un milion de ori mai teribil ca pirateria! Stau la văduvă, Tom, stau pân-oi putrezi, şi dac-o să mă fac haiduc de frunte, să-mi meargă vestea, să vezi ce-o să se mai fudulească văduva cu mine că m-a cules de pe drumuri!

ÎNCHEIERE

Aşa se sfârşeşte cronica de faţă. Fiind numai şi numai povestea unui băiat, trebuie să se oprească aici; dacă ar mai înainta mult, ar deveni povestea unui bărbat. Când scrii o poveste despre oameni maturi, ştii foarte bine unde trebuie să te opreşti, ştii că trebuie să închei cu o căsătorie. Când scrii însă despre copii, te opreşti unde-ţi vine mai bine la socoteală.

Cei mai mulţi dintre eroii acestei cărţi sunt în viaţă, o duc bine şi-s fericiţi.

           S-ar putea ca într-o bună zi să fim ispitiţi a relua povestea celor mici, ca să vedem ce fel de bărbaţi şi femei au ajuns, aşa că nu este înţelept să dezvăluim deocamdată nicio fărâmă din acea parte a vieţii lor.