De-ale lui Zoscenko (45)

Un furt

De furat se mai fură. Dar mai puţin.

Unii s-au dat pe brazdă şi nu mai fură. Alţii, ca să zic aşa, socot că nu prea au ce alege din sortimente. Alţii, văzînd că nu mai există mari bogătaşi şi milionari, s-au reprofilat şi fură de la stat.

Dar, bineînţeles, nu mai fură aşa cum se fura înainte.

Acuma numai un prost mai fură fără a ţine sea-ma de condiţiile actuale.

Mulţi înţeleg foarte bine acest lucru şi îşi însu­şesc curentele cele mai noi.

Aşa, bunăoară, la noi la cooperativă s-a comis nu demult un furt. Ei bine, în spatele acestui furt cel puţin se vede o gîndire filozofică.

   Iată cum s-au petrecut lucrurile.

Mă rog, o cooperativă, adică un magazin dis­tribuitor de larg consum, ca să zic aşa.

Marfă multă, fireşte. În geam — raţe de ex­port. Somon, nu ştiu de ce. Hălci de carne de porc, pardon. Brînză. Adică de-ale mîncării. Din­tre lucruri, iarăşi multe, de toate. Ciorapi de damă. Piepţeni. Şi aşa mai departe.

Şi toate astea azvîrlite cu nemiluita, stînd în vitrină într-o lumină foarte avantajoasă.

Fireşte, era natural să atragă atenţia cuiva.

Pe scurt, cineva a intrat noaptea în magazin, pe uşa din dos, şi şi-a făcut de cap.

Şi cînd te gîndeşti că paznicul dormea la poartă şi n-a observat nimic.

— Am visat eu ceva noaptea asta — zice el — dar n-am auzit nimic din lumea viselor.

De altfel, paznicul s-a speriat grozav cînd furtul a fost descoperit. Alerga încoace şi încolo prin magazin, se agăţa de toţi milogindu-se să nu-l dea de sminteală, şi aşa mai departe.

Responsabilul zice:

— Dumneata ce vrei? Vezi bine, pentru că ai dormit, n-o să te laude nimeni, dar mă în­doiesc că ai putea fi tras la răspundere. Aşa că nu-ţi fie teamă. Nu te mai foi pe-aici şi nu mai enerva salariaţii cu văicărelile dumitale. Mai bine du-te acasă şi fă-ţi somnul.

Dar paznicul nu pleacă. Rămîne şi se necă­jeşte tot mai rău.

Ceea ce îl necăjeşte mai rău e că s-a furat aşa de mult.

— Uite, asta nu pot eu să înţeleg — zice. Am somnul uşor şi dorm întotdeauna cu pi­cioarele întinse în lungul porţii. Nu e cu putinţă să fi trecut peste mine doi saci de zahăr. Chestia asta mi se pare tare ciudată.

Responsabilul îi zice:

— Dormeai dus, nemernicule! Te ia groaza cît au cărat hoţii!

— Nu se poate să fi cărat chiar aşa de mult — zice paznicul. M-aş fi trezit.

Responsabilul zice:

— Facem noi acuşi un proces-verbal şi ve­dem noi cine-mi eşti, vedem noi cît ai păgubit statul.

Şi s-au apucat să întocmească un proces-ver­bal, de faţă fiind şi organele miliţiei. Au în­ceput să-i toarne cu cifrele. Mă rog — socoteli, evaluări şi aşa mai departe.

Bietul paznic îşi plesneşte mereu palmele, gata-gata să izbucnească în plîns: vezi bine, suferă grozav în demnitatea lui de cetăţean, regretă paguba suferită de stat şi nu-şi poate ierta că l-a prins somnul.

Responsabilul zice:

— Scrie: „Zece puduri de zahăr. Ţigări, o sută şaizeci de pachete. Ciorapi de damă, două duzini. Opt colaci de salam...”

La fiecare cifră, paznicul sare în sus.

Hop şi casiera.

— Treceţi acolo că s-au furat din casa de bani bonuri pentru treizeci şi două de ruble, trei creioane chimice şi o foarfecă.

La auzul acestor cuvinte, paznicul s-a lăsat pe vine de cîteva ori, icnind din greu, peste măsură de mîhnit de pagubele astea aşa de mari.

Responsabilul îi spune organului de miliţie:

— Ia-l de-aici pe paznic! Nu ne lasă să lu­crăm cu tînguielile lui.

Miliţianul zice:

— Ascultă, nene, du-te acasă! Te chemăm noi cînd o fi nevoie.

În vremea asta, contabilul strigă din odaia din fund:

— Mie mi-a dispărut din cui fularul de mă­tase. Vă rog să notaţi. Am să cer despăgubiri.

Paznicul sare ca ars:

— Ai, nemernicul! Nu i-am luat nici un fu­lar. Care opt-colaci de salam? S-au luat nu­mai doi!

În magazin s-a făcut tăcere.

Paznicul zice:

— Fie! Mărturisesc că am furat. Dar sînt totuşi întrucîtva om cinstit şi cînd văd cum în­tocmiţi procesul ăsta verbal, simt că mă apucă toate pandaliile. Nu îngădui să fiu încărcat cu ce n-am luat.

Miliţianul zice:

— Adică cum vine asta? Care va să zică, nene, înseamnă că dumneata te-ai introdus în magazin!

— Eu m-am introdus. Dar n-am pus mîna pe bonuri, nici pe foarfecă, nici pe fularul ăla nenorocit. Eu — zice — dacă vreţi să ştiţi, am luat o jumătate de sac de zahăr, o duzină de ciorapi de damă şi doi colaci de salam. Şi n-am să permit — zice — aşa o escrocherie în nu­mele meu. Eu stau de strajă intereselor statului şi, ca om sovietic, mă revoltă ceea ce se pe­trece aici, să fiu încărcat cu atîta neruşinare!

Responsabilul zice:

— Desigur, s-ar putea să greşim. Dar o să verificăm. Eu sînt bucuros dacă s-a furat mai puţin. Punem noi imediat totul pe cîntar.

— Pardon — zice casiera — am găsit bonu­rile. Erau îndesate într-un colţ. Bonurile nu s-au furat. Dar foarfeca lipseşte.

— U-u, acuşi o scuip între ochii ăia neobră­zaţi! sare paznicul. Nu i-am luat nici o foarfecă. Ia caută mai bine, paţachină! Că acuşi te azvîrl de nu te vezi...

— Ah, uite că s-a găsit şi foarfeca! A căzut în dosul casei şi stă acolo — zise casiera.

— S-a găsit şi fularul — zice şi contabilul. Era în buzunarul de la piept.

Responsabilul zice:

— Uite ce, facem alt proces-verbal. Din za­hăr nu lipseşte, într-adevăr, decît o jumătate de sac.

— Numără salamurile! se răsteşte paznicul. Ori nu ştiu ce fac! La urma urmei, am şi un martor, pe tanti Niuşa.

Marfa a fost repede inventariată. S-a con­statat că s-a furat exact ce declarase paznicul.

Hoţul a fost dus la secţie, cu cătuşe la mîini.

Au arestat-o şi pe tanti Niuşa. Toată marfa era ascunsă la ea.

   Aşa că, după cum vedeţi, cu furtul ăsta s-a făcut din ţînţar armăsar.