Din povestile lui O. Henry (14)

Jeff Peters în chip de magnet personal

Jeff Peters fusese antrenat în atîtea proiecte de a face bani cîte reţete există pentru gătitul orezului în Charles­ton, Carolina de Sud.

Cel mai mult îmi place să-l ascult cum povesteşte des­pre zilele de început cînd vindea frecţii şi sirop de tuse la colţul străzii, abia trăind de pe o zi pe alta, împuşcînd francul.

— Am ajuns o dată în Fisher Hill din Arkansaw, în­cepu el, în costum din piele de cerb, mocasini, păr lung şi un diamant de treizeci de carate pe care le-am luat de la un actor din Texarkana. Nu ştiu la ce îi trebuia cuţitul de buzunar cu care am făcut schimbul.

    Făceam pe doctorul Waugh-hoo, celebrul vraci indian. Aveam la mine un singur atu, adică Licoarea Învierii. Era făcută din plante şi ierburi dătătoare de viaţă pe care le descoperise din întîmplare Ta-qua-la, frumoasa soţie a şefului tribului Choctaw, în timp ce culegea nişte verde­ţuri cu care să asezoneze un blid de fiertură de cîine pen­tru sărbătoarea anuală a porumbului.

Afacerile nu-mi prea merseseră strălucit în ultimul oraş, aşa că n-aveam decît cinci dolari. M-am dus la far­macistul din Fisher Hill şi m-a creditat cu şase duzini de sticluţe de opt uncii, cu dopuri cu tot. Aveam în valiză, încă din oraşul pe unde trecusem înainte, etichetele şi li­coarea. Viaţa începuse să devină din nou trandafirie, după ce am intrat în camera de hotel care avea apă la robinet şi după ce mi-am aranjat Licoarea Învierii pe masă, în şiruri de cîte douăsprezece sticluţe.

Şarlatanie, ziceţi? A, nu, domnii mei. In sticluţele acelea se găsea extras de chinină de doi dolari şi anilină în valoare de zece cenţi. Am mai trecut prin oraşele alea şi altă dată şi oamenii au continuat să-mi ceară să le mai vînd sticluţe. In seara aceea am închiriat o căruţă şi am hotărit să vînd licoarea pe Strada Mare. Fisher Hill era un oraş mizer, bîntuit de malarie; iar eu mă gîndisem că un compus pneumocardiac anti-scorbutic era exact ce avea lumea nevoie. Licoarea era căutată precum momiţele la masa vegetarianului. Vîndusem două duzini cu cîte cincizeci de cenţi bucata, cînd simt că cineva mă trage de poala hainei. Ştiam ce însemna, aşa că am strecurat o hîrtie de cinci dolari în mîna individului cu stea germană la rever.

—   Domnule poliţist, zic eu, ce seară frumoasă.

—   Ai autorizaţie să vinzi poşirca asta ilegală pe care o ridici la rangul de medicament?

—   N-am, zic. N-am ştiut că trebuie. Dacă e necesar, o să încerc să scot mîine una.

—   Pînă atunci trebuie să închizi.

Am renunţat la vînzare şi m-am întors la hotel. Vor­beam cu proprietarul despre povestea asta.

—  A, în Fisher Hill nu merg chestii de genul ăsta. Doc­torul Hoskins, singurul doctor de pe-aici, este cumnatul primarului şi nu permite doctorilor şarlatani să practice în oraş.

—   Nu practic medicina, am răspuns. Am autorizaţie de vînzător ambulant pentru statul ăsta şi, dacă mi se cere, mi-o scot imediat.

A doua zi dimineaţa m-am dus la primărie, dar prima­rul n-a apărut. Nu se ştia cînd vine. Aşa că doctorul Waugh-hoo se cuibăreşte iar într-un scaun de hotel, îşi aprinde un trabuc de ciumăfaie şi aşteaptă.

Peste o vreme se aşază pe un scaun de lîngă mine un tînăr cu o cravată albastră şi mă întreabă cît e ceasul.

—   Zece şi jumătate, îi răspund, şi pe tine te cheamă Andy Tucker. Te-am văzut în acţiune. N-ai fost tu ăla cu pachetele pentru Marea Combinaţie Cupidon, din sta­tele din sud? Ia să-mi aduc aminte — băgaseşi în ele un inel de logodnă cu diamant din Chile, o verighetă, un tel şi o sticlă de sirop calmant al lui Dorothy Vernon — toate la cincizeci de cenţi.

Andy s-a bucurat că mi-am adus aminte. Era un bun vînzător ambulant; ba chiar era mai mult de atît — îşi respecta profesiunea şi era mulţumit cu trei sute la sută din profit. Avea o mulţime de oferte să se apuce de co­merţul cu medicamente ilegale şi ierburi de grădină, dar el nu părăsea niciodată calea cea dreaptă.

Eu aveam nevoie de un partener, aşa că Andy a con­simţit să mi se alăture. I-am explicat cum stau lucrurile în Fisher Hill şi cît de scăzută era situaţia financiară din cauza amestecului pe plan local al puterii politice şi a domnului Purgativ. Andy abia venise cu trenul în dimineaţa acea. Nici el n-o ducea prea strălucit şi avea de gînd să cutreiere oraşul ca să facă o chetă pentru construirea unui nou vas de război la Eureka Springs, prin subcripţie publică. Aşa că am ieşit afară, ne-am aşezat pe verandă şi am stat de vorbă.

A doua zi dimineaţa, pe la ora unsprezece, pe cînd stă­team acolo singur, vine un unchiaş, intră în hotel tîrşîindu-şi picioarele şi cere să vină doctorul să-l vadă pe jude­cătorul Banks — care se pare că era primarul şi se îmbolnăvise rău.

—   Eu nu sunt doctor, zic. De ce nu te duci să-l aduci pe doctorul oraşului?

—  Şeful, doctorul Hoskins, e plecat din oraş la vreo douăzeci de mile, să viziteze nişte bolnavi. E singurul doctor de pe-aici şi domnului Banks îi este foarte rău. M-a trimis să vă rog să fiţi bun şi să veniţi...

—    Ei, aşa, omeneşte, o s-o fac şi p-asta.

Aşa că am pus o sticlă cu Licoarea Învierii în buzunar şi am urcat dealul pînă la vila primarului, cea mai fru­moasă casă din oraş, cu acoperiş mansardat şi doi cîini pe pajişte, turnaţi în fontă.

Primarul, domnul Banks, era vîrît sub plapumă tot, cu excepţia perciunilor şi a tălpilor. Scotea nişte gîfîituri care ar fi făcut toată populaţia din San Francisco să apuce drumul bejeniei. Un tînăr stătea la capul patului, cu o cană cu apă în mînă.

—     Doctore, zice primarul, mi-e rău de tot. Sunt pe moarte. Mă poţi ajuta?

—  Domnule primar, spun eu. Nu sunt un discipol cu acte al lui S. Q. Lap; n-am studiat niciodată medicina. Am venit în calitate de semen al dumitale, ca să văd dacă-ţi pot fi de ajutor.

—   Îţi sunt foarte recunoscător, doctore Waugh-hoo; ăsta e nepotul meu, Biddle. A încercat să-mi mai aline suferinţa, dar n-a reuşit. O, Doamne! Vai, vai, vai, se văicări el.

Dau din cap către Biddle, mă aşez pe marginea patu­lui şi-i iau pulsul primarului.

—    Să vă văd ficatul, adică limba, zic eu.

Pe urmă îi ridic pleoapele şi-i privesc atent pupilele.

—    De cînd sunteţi bolnav? îl întreb.

—    M-a pocnit, au! au! aseara, zice primarul. Dă-mi ceva, doctore, te rog!

—    Domnule Fiddle, zic eu, deschide puţin fereastra aia, te rog!

—     Biddle mă cheamă, răspunde tînărul. Crezi că ai putea să mănînci puţină şuncă, unchiule James?

—    Domnule primar, zic eu, dupa ce-l ascultasem la omo­platul drept, aveţi o criză de suprainflamaţie a claviculei drepte a harpsicordului!

—     Doamne păzesşe-mă! geme el. Nu poţi să-mi faci vreo frecţie sau s-o aranjezi cumva?

Îmi iau pălăria şi dau să plec spre uşă.

—    Pleci, doctore?! trage un urlet primarul. Pleci şi mă laşi să mor cu superfluida asta de coarde, ai?

      —    Sentimentele umanitare, doctore Whoa-ha, se bagă şi domnul Biddle, ar trebui să te împiedice să-ţi părăseşti semenul la nevoie.

—    Mă cheamă doctorul Waugh-hoo, dacă ai terminat cu silabisitul, zic eu.

Pe urmă mă duc la pat şi-mi dau părul pe spate.

—    Domnule primar, zic, aveţi o singură şansă. Niciun medicament nu vă salvează. Dar mai există o putere care le întrece, deşi hapurile sunt şi ele puternice.

       —    Care anume?

—     Demonstraţiile ştiinţifice. Triumful minţii asupra sarsaparilei. Credinţa că nu există durere şi boală, decît cele produse de noi cînd nu ne simţim bine. Declaraţi-vă îndatorat. Demonstraţi!

—    Despre ce Sarsailă vorbeşti, doctore? spune pri­marul Doar nu eşti amestecat în politică?

—    Vorbesc despre marea doctrină a finanţării psihice, despre luminata şcoală interurbană, tratamentul subcon­ştient al meningitelor si sofismelor, al acelui sport prac­ticat în casă cunoscut sub numele de magnetism personal.

—    Dar o să faci să mă ajute, doctore? întrebă pri­marul

—   Sunt unul dintre sanhedrinii singuratici şi tararamii ostensibili ai Amvonului Interior. Şchiopii încep să vor­bească şi orbii să audă cînd le fac pase. Sunt mediu, hip­notizator de coloratură şi controlor spirtos. Numai prin mine, la ultima şedinţă de spiritism ţinută la Ann Arbor, defunctul preşedinte al Companiei de băuturi oţeţite a pu­tut să revină pe pământ pentru a lua legătura cu sora lui, Jane. Mă vezi că vînd medicamente la tonetă, pe străzi, pentru cei săraci. Nu practic magnetismul personal cu ei. Nu-i tîrăsc în ţărînă, pentru că nu o au.

—   Pe mine o să mă tratezi? întreabă primarul.

—   Asculta-aici. Peste tot pe unde am umblat am avut numai necazuri cu societăţile medicală. Eu unul nu practic medicina. Dar ca să-ţi salvez viaţa, îţi prescriu tratamen­tul psihic, în caz că eşti de acord, ca primar, să nu-mi faci greutăţi cu autorizaţia.

—    Bineînţeles, consimte el. Şi-acum, la lucru, pentru că iar mă apucă durerile.

—    Onorariul meu este de două sute cincizeci de dolari, cu garanţie de vindecare în două şedinţe.

—   In regulă, consimte Primarul. Cred că merit atît.

Mă aşez pe pat şi-l privesc fix în ochi.

—  Acum nu te mai gîndi la boală. Nu eşti bolnav. N-ai nici inimă, nici claviculă, nici fluier la picior, nici minte în cap, nimic. Nu te doare nimic. Ai greşit, recu­noaşte. Acum simţi cum pleacă durerea, aşa-i?

—  Da, mă simt un pic mai bine, doctore, să fiu al naibii. Trage acu’ şi vreo două minciuni, cum că n-aş avea nici umflătura asta pe stînga, şi cred că mă pot ridica în capul oaselor să mănînc nişte cîrnaţi şi plăcintă.

I-am făcut cîteva pase cu mîinile.

—   Gata, s-a dus şi inflamaţia. Lobul drept al periheliului a cedat. Ţi se face somn. Nu mai poţi ţine ochii deschişi. Pentru moment boala este învinsă. Acum dormi.

Primarul închise ochii încet şi începu să sforăie.

—   Asişti, domnule Tiddle, la minunile ştiinţei mo­derne.

—   Biddle mă cheamă. Cînd o să-i administraţi un­chiului meu restul tratamentului, doctore  Pooh-pooh?

— Waugh-hoo mi-e numele. Vin mîine la ora unsprezece. Cînd se trezeşte, dă-i opt picături de terebentină şi trei funţi de friptură. Bună ziua.

A doua zi de dimineaţa am fost punctual.

 —   Ei, domnule Riddle, zic eu pe cînd îmi deschidea uşa dormitorului, cum se mai simte unchiul dumitale azi?

 —   Mult mai bine, răspunse tînărul.

Culoarea şi pulsul primarului erau bune. I-am mai aplicat un tratament şi mi-a spus că-l lăsase orice urmă de durere.

 —  Acum, zic eu, rămîi în pat vreo două zile şi o să te însănătoşeşti deplin. Mare noroc ai avut că am fost în Fisher Hill, domnule primar, căci niciun medicament din tolba medicinii obişnuite n-ar fi putut să te scape. Şi acum, că eroarea a fost înlăturată şi durerea s-a dovedit alarmă falsă, să trecem la un subiect mai înviorător — să zicem onorariul de două sute cincizeci de dolari. Te rog să nu-mi scrii un cec; nu suport să-mi văd numele trecut pe nicio parte a lui.

        —    Am banii peşin la mine, spuse primarul, trăgînd un portofel de sub pernă. 

 Numără cinci bancnote de cincizeci de dolari şi mi le întinse.        

        —    Adu chitanţa, îi spune lui Biddle.

 Am semnat chitanţa şi primarul mi-a dat banii. I-am pus cu grijă în buzunarul de la haină.

        —     Acum fă-ţi datoria, domnule poliţist, zice primarul, rînjînd ca un om foarte sănătos.

 Domnul Biddle mă apucă de braţ.

—   Eşti arestat, doctore Waugh-hoo, alias Peters, zise el, pentru că ai încălcat legea statului de a nu practica medicina fără autorizaţie.

—     Dar cine eşti?

—    Iţi spun eu cine, face Primarul, ridicîndu-se în ca­pul oaselor. Este un detectiv angajat de Societatea Medi­cală a statului. Te-a urmărit prin cinci state. Ieri a venit la mine şi am plănuit să te prindem. N-o să mai ai ocazia să doftoreşti prin părţile astea, domnule Fachir. Ce zi­ceai că am, doctore? rîse Primarul, inflamaţie... ei, ori­cum, nu m-ai lăsat cu mintea slăbită.

—   Detectiv, zic eu.

—   Exact, spune Biddle. Trebuie să te dau pe mîna şerifului.

—  Hai s-o vedem şi pe-asta, zic eu, şi-l înşfac pe Biddle de beregată şi aproape că-l azvîrl pe geam, dar el scoate pistolul şi mi-l propteşte în bărbie şi eu înţepenesc. Pe urmă îmi pune cătuşele şi-mi ia banii din buzunar.

—  Depun mărturie, zice el, că sunt aceleaşi bancnote pe care le-am însemnat împreună, domnule judecător Banks. Le predau şerifului cînd ajung acolo şi vă trimit chitanţa. Banii vor fi folosiţi ca probă la proces.

—  Foarte bine, domnule Biddle, zice primarul. Şi-a­cum, doctore Waugh-hoo, ia fă-ne dumneata o demons­traţie — eşti în stare să scoţi cheia cu pasele dumitale magnetice şi să-ţi desfaci singur cătuşele, aşa, hocus- pocus?

—    Las-o-ncolo, domnule poliţist, răspund eu cu dem­nitate, aş putea, dar nu vreau.

    Pe urmă, mă întorc spre Banks şi-mi zornăi lanţurile.

—  Domnule primar, zic, va veni curînd timpul cînd vă veţi convinge că magnetismul personal nu dă greş. Şi nici in cazul dumneavoastră n-a dat greş.

    De fapt, aveam dreptate.

—    Cînd am ajuns lîngă poartă, zic:

—    Mă Andy, s-ar putea să ne întîlnim cu careva. Mai bine scoate-mi cătuşele astea şi...

Poftim?! Păi, sigur, era Andy Tucker. Şi ăsta ne-a fost planul; aşa ne-am făcut rost de capital ca să intrăm amîndoi în afaceri.