Din povestile lui O. Henry (15)

Caracatiţa de pe insulă

—     Trustul e punctul slab, spuse Jeff Peters.

—     Sună ca una din remarcile puţin inteligibile în genul „De ce s-a făcut poliţist?”

—    Nu e adevărat. Nu există nicio legătură între un trust şi un poliţist. Remarca mea e o „hiperhologramă", o axă, un fel de „jecmăneşte-i'‘ in parvo(*). Vreau să spun că trustul seamănă cu un ou şi nu prea. Dacă vrei să spargi oul, trebuie s-o faci de dinafară. La trust, singura metodă ca să-l distrugi este din interior. Stai pe el pînă îl cloceşti. Pai, uită-te la cîrdul de colegii şi biblioteci care abia au scos capul şi piuie în toată ţara. Da, domnule, orice trust are în sine sămînţa distrugerii, asemeni cocoşului care cîntă lîngă întrunirea unei tabere de metodişti de culoare din Georgia, sau republicanului care se anunţă candidat la postul de guvernator din Texas.

     L-am întrebat pe Jeff în glumă dacă în cariera lui pestriţă, multicoloră, bălţată şi tărcată condusese o afa­cere de genul căreia i se poate aplica cuvîntul „trust". Spre surprinderea mea, fiind încolţit, recunoscu.

—     O dată. Şi să ştii că pecetea statului New Jersey n-a fost aşezată mai solid şi mai sigur decît atunci, pe afacerea noastră. Aveam totul în favoarea noastră — vîntul, apa, poliţia, nervii şi, în plus, un monopol curat pe un articol indispensabil publicului. Nu exista un alt trust pe lume care să fie atît de curat ca al nostru. Prin compa­raţie, speculaţia aia măruntă cu petrol lampant a lui Rockfeller arăta ca o tonetă. Păcat că pînă la urmă am ieşit în pierdere.

—     A apărut probabil o concurenţă neprevăzută, nu?

—  Nu, domnule, s-a întîmplat exact cum îţi spuneam. Ne-am autodistrus. Am fost un caz de autodesfiinţare. Cum zice poetul Alfred Tennyson — prada a avut o fisură. Ţi-aduci aminte cînd povesteam că Andy Tucker şi cu mine am fost parteneri o vreme? Individul era cel mai priceput din cîţi am întîlnit la plăsmuit diverse scheme. Ori de cîte ori vedea un dolar în mîna cuiva, o lua drept o insultă la adresa lui dacă nu reuşea să-l înhaţe printr-o metodă oarecare. Andy era însă o persoană educată şi avea cunoştinţe folositoare. Mare parte din experienţă o luase din cărţi şi putea să-ţi vorbească ore-n şir despre orice subiect legat de idei şi prelegeri. Avusese toate slujbele pămîntului, începînd cu dizertaţiile asupra Palestinei, proiecţiile cu lanterna magică reprezentînd Conferinţa tradiţională anuală a Asociaţiei Postăvarilor din Atlantic City, pînă la inundarea Connecticut-ului cu alcool metilic botezat, obţinut din nucşoară.

Intr-o primăvară m-am dus cu Andy în Mexic, unde un capitalist din Philadelphia ne plătise două mii cinci sute de dolari pentru o jumătate de cotă la o mină de argint din Chihuahua. A, da! Mina era în regulă. Cealaltă ju­mătate de cotă probabil că valora două-trei sute de mii de dolari. Şi azi stau şi mă întreb cui aparţinea mina. de fapt.

Pe cînd ne întorceam în Statele Unite, ne-am poticnit amîndoi într-un orăşel din Texas, pe ţărmul lui Rio Grande. Se numea Bird City, dar n-avea nici o pasăre. Număra vreo două mii de locuitori, majoritatea bărbaţi. Cred că principalul mijloc de existenţă era vegetatul pe lîngă hăţişurile dese. Unii jucau la bursă, alţii la cărţi; alţii furau cai; cei mai mulţi erau contrabandişti. Am tras cu Andy la un hotel care semăna cu ceva între o gră­dină cu prelată şi un corp de bibliotecă. Exact cînd am ajuns, începuse să plouă. Cum se zice, Juniper Vărsătorul des­chisese robinetele peste Muntele Amfibiu.

Ei, în Bird City erau trei crîşme. Nici eu nici Andy nu ne întreceam cu băutura. Vedeam însă cum oamenii se înşira într-o procesiune în formă de triunghi de la una la alta cît era ziulica de lungă. Se vede treaba că toţi ştiau bine ce aveau de făcut cu banii.

În a treia zi, ploaia s-a mai domolit şi după-amiaza am ieşit cu Andy la marginea oraşului să contemplăm pei­sajul cu noroi. Bird City se găsea între Rio Grande şi un rîu lat şi adînc care pe vremuri fusese vechea albie a flu­viului. Cînd am ajuns, ţărmul dintre rîu şi vechea albie începuse să crape şi să cedeze; se adunase multă apă de ploaie. Andy se uită lung. Omul ăsta nu ţi-ar fi făcut o pauză intelectuală! Pe urmă, îmi aşterne ideea care-i ve­nise în cap. Chiar acolo a luat fiinţă trustul nostru; ne-am în ors în oraş şi am pornit la treabă.

Mai întîi ne-am dus la crîşma cea mai mare din Bird City, care se numea „Blue Snake“ şi am cumpărat-o. Ne-a costat o mie două sute de dolari. Pe urmă am trecut aşa, ca din întâmplare, pe la localul lui Joe Mexicanul; am vorbit de ploaie şi i-am cumpărat crîşma cu cinci sute de dolari. Ultima am luat-o uşor cu patru sute.

A doua zi dimineaţa Bird City se trezi şi se pomeni că a devenit o insulă. Rîul năvălise prin vechiul vad şi oraşul era înconjurat de şuvoaie care mugeau. Ploaia nu contenea şi spre nordvest se adunaseră nori grei care pre­vesteau averse pentru încă vreo două săptămîni. Dar răul aia de-acum încolo urma să se vadă.

Bird City sări din cuib, îşi agită penele şi fulgii şi porni spre chemarea matinală. Minune! Crîşma lui Joe Mexi­canul era închisă şi la fel şi cealaltă cămăruţă de salvat vieţi. Aşa că, firesc, convoiul scoase trei exclamaţii de mirare şi o porni înspre „Blue Snake“. Şi acolo ce-mi gă­seşte?

În spatele barului, la un capăt se află Jeffersonian Piters, caracatiţa, cu cîte un pistol la ambele şolduri, gata fie sa dea rest la bani, fie să confecţioneze nişte cada­vre — de la caz la caz. Înăuntru, sunt trei barmani, iar pe perete e un afiş, scris cu litere de o şchioapă: „Toate băuturile — un dolar“. Andy e în siguranţă, îmbrăcat în costumul albastru spilcuit şi cu trabucul cu marginea aurită gata să sară în caz de forţă majoră. Şeriful oraşului e şi el acolo, cu două ajutoare ca să păstreze ordinea, întrucîit trustul le oferise băuturi pe gratis.

Ei bine, domnule, zece minute i-au trebuit lui Bird City ca să îşi dea seama că intrase în colivie. Ne aşteptam la neplăceri, dar n-a fost niciuna. Cetăţenii şi-au dat scama că eram mai tari. Prima cale ferată era la treizeci de mile depărtare; şi aveau să mai treacă cel puţin două săptămîni pînă să se poată traversa rîul. Aşa că au început să suduie cu bunăvoinţă şi să arunce dolarii pe tejghea, de aveai impresia că puseseră la gramofon o piesă inter­pretată la xilofoane. In Bird City erau cam o mie cinci sute de adulţi care ajunseseră la anii de indiscreţie; şi majoritatea aveau ne­voie de trei pînă la douăzeci de băuturi pe zi ca să-şi facă viaţa suportabilă. ..Blue Snake“ era singurul loc unde şi le puteau procura pînă seca rîul. A fost o treabă uşoară şi frumoasă, aşa cum sunt toate marile şi adevăratele escro­cherii.

Pe la ora zece, dolarii de argint începură să-şi încetinească ritmul pe tejghea, executînd în loc de gigă — mar­şuri şi dans de doi. Dar m-am uitat pe fereastră şi am vă­zut o sută sau două dintre clienţii noştri făcînd coadă la banca de economii şi împrumuturi „Bird City and Co.“ şi mi-am dat seama că împrumutau banii care urmau să fie supţi de tentaculele vîscoase ale caracatiţei.

La ora mondenă a prînzului, toată lumea plecă acasă să ia masa. Le-am spus barmanilor să profite de acalmie şi să tragă un pui de somn. Pe urmă Andy şi cu mine am numărat încasările. Erau o mie trei sute de dolari. Am socotit că dacă Bird City mai rămînea insulă încă două săptămîni, trustul va putea înzestra universitatea din Chicago cu un nou dormitor cu celule capitonate şi va putea să ofere fiecărui sărăntoc din Texas cîte o fermă, cu condiţia să şi-o mobileze singur.

Andy, în special, era plin de mîndrie pentru succesul nostru, mai ales că începuturile planului îşi aveau origi­nea în presupunerile şi presimţirile sale. Ieşi din ascunză­toare şi-şi aprinse cel mai mare trabuc din casă.

—     Jeff, zise el, nu cred că poţi să găseşti undeva în„ lumea asta trei cormorani cu idei mai strălucite în exploa­tarea prostimii ca firma Peters, Satan & Tucker, Societate Anonima. I-am ars una micului consumator în singura porţiune în care se poate betegi. Aşa-i ?

—     Păi, zic eu, se pare că dacă nu ne-am alege cu o gastrită, va trebui să ne apucăm de golf, sau să ni se ia fără voia noastră măsura pentru fustanele scoţiene. Intorsătura asta cu licoarea minunată e tot chichirezul. Şi zău că-i fac faţă. Mai bine s-o duc bine decît abia s-o duc, ştii tu cum se zice.

Andy îşi toarnă vreo patru degete din cel mai bun ra­chiu şi-l dă peste cap după cum îşi propusese. Era prima oară cînd îl vedeam bînd.

—    Ca uşurare, zice, în cinstea zeilor.

Şi pe urmă, după ce-i enervase astfel pe diabeticii păgîni, mai bea unul pentru reuşita noastră, apoi începe să închine pentru comerţ în general, pentru bandiţi şi Ocea­nul Pacific de Nord, apoi o ia pe linia micilor întreprinderi cum ar fi Combinatul de cărţi şcolare şi întreprinderile clandestine de oleomargarină, Leigh Valley şi Marea Fe­deraţie de Cărbune Great Scott.

—     Andy, e-n regulă dacă bei în cinstea monopolurilor frăţeşti, dar nu prelungi cheful. Ştii bine că cei mai ves­tiţi şi mai detestaţi multi-corupţionişti trăiesc din ceai slab şi pesmeţi.

Andy se duse în camera din spate şi apăru îmbrăcat în cel mai bun costum pe care-l avea. În privire i se aprin­sese un soi de lucire criminală şi sentimentală, o uşoară nelinişte care nu mi-a plăcut deloc. L-am urmărit să văd ce întorsătură o să ia whiskey-ul din el. Există două cazuri cînd nu poţi fi sigur ce o să se-ntîmple. Unul e cînd un bărbat ia primul pahar, celălalt cînd o femeie îl bea pe ultimul.

În mai puţin de o oră, patinajul artistic nesigur al lui Andy devenise un iaht alunecător pe gheţuri. În exterior era decent, şi reuşea să-şi păstreze apa din acvariu, dar în interior era plin de impromptu şi de surprize.

—     Jeff, zice el, ştii că sunt ca un crat... un crater care explodează?

—     Asta e o ipoteză vizibilă, zic eu.

—   Sunt craterul unui vulcan. Sunt înfierbîntat şi în­dopat cu un sortiment de cuvinte şi expresii care trebuie să-şi găsească o cale de ieşire. Simt milioane de sinonime şi părţi de vorbire care se zbat în mine şi trebuie neapărat să ţin un discurs. Beţia îmi deschide întotdeauna pofta de oratorie.

—    Nici că se putea mai rău, zic eu.

—     Din cele mai îndepărtate amintiri, ştiu că alcoolul mi-a stimulat simţul recitării şi al retoricii. Păi, în cea de a doua campanie a lui Bryan, îmi dădeau trei păhărele cu gin şi vorbeam cu două ore mai mult decît ar fi putut vorbi Billy însuşi în chestiunea dolarilor. Pînă la urmă m-am convins să folosesc tratamentul cu aur.

—  Dacă vrei să scapi de excesul verbal, i-am spus, de ce nu te duci pe malul rîului şi-i dai drumul acolo? Mi se pare că a existat un orator desăvârşit pe nume Cantharides care obişnuia să iasă să-şi dizolve excesul la ţărmul mării.

—   Nu, spuse Andy, am nevoie de public. Am senzaţia că odată ce-mi dau drumul, oamenii ar începe să-l nu­mească pe senatorul Beveridge — Marele Sfinx din Wabash. Îmi trebuie asistenţă, Jeff, să-mi potolesc nevoia asta de exprimare, că de nu o să se întoarcă împotriva mea şi o să mă simt ca o ediţie de lux cu marginile netăiate,

—  Despre ce anume subiect special sau teoremă îţi dă ghes dorinţa asta de exprimare orală? l-am întrebat.

—  Nimic special, răspunse Andy. Sunt la fel de bun şi informat despre orice subiect. Pot să discut despre imi­grare sau poezia lui John W. Keats, sau tarife, sau litera­tura kabililor, sau asanări şi să fac pe rînd ascultătorii să plîngă, să hohotească, să suspine şi să verse şiroaie de lacrimi.

—     Bine, Andy, zic eu, dacă e musai să scapi de exce­sul verbal, cred că va trebui să te duci în oraş şi să în­dupleci vreun cetăţean mai indulgent să te asculte. Eu şi cu băieţii trebuie să avem grijă de local. Curînd termină toţi de mîncat şi ştii că fasolea cu carne sărată de porc aduce sete. Pînă la miezul nopţii ar trebui să mai încasăm vreo mie cinci sute.

Aşa că Andy iese din „Blue Snake"; îl văd oprind oa­menii pe stradă şi stînd cu ei de vorbă. Încet-încet adună vreo duzină care stau şi-l ascultă; curînd îl văd flutu rîndu-şi braţele şi perorînd la un colţ de stradă, în faţa unei gloate apreciabile. Cînd pleacă de acolo, oamenii se înşiruie după el, ascultîndu-l atenţi, şi el îi duce pe strada principală din Bird City, în timp ce alţii se alătură pro­cesiunii. Îmi amintea de şarlatania aia veche pe care am citit-o în cărţi despre Fluieraşul din Heidsieck care amă­gea copiii şi-i scotea din oraş.

Se făcu ora unu, apoi două, iar trei se apropia şi ea rapid. Niciun cetăţean din Bird City nu apărea la băutură. Străzile erau pustii, cu excepţia cîtorva raţe şi doamne care se îndreptau spre magazine. Cădea o burniţă fină.

Un individ singuratic apăru şi se opri în faţă la „Blue Snake“ ca să-şi cureţe noroiul de pe ghete.

—   Scuză-mă domnule, dar ce s-a întîmplat? îl întreb eu. Azi dimineaţă erau nişte chiolhanuri în toată regula şi acum parcă-i unul din oraşele ruinate ale Tirului şi Sidonului, unde şopîrle singuratice se tîrau pe zidurile crenelate.

—     Tot oraşul, spuse omul plin de noroi, e la depozitul de lînă al lui Sperry; ascultă discursul partenerului dumitale nărăvaş. Cam bate cîmpii cînd încearcă să scoată su­nete articulate, acum că a ajuns pe la concluzii.

—    Ei, sper că în curînd suspendă şedinţa sine qua non, pentru că afacerile lasă de dorit.

N-am avut un singur client în după-amiaza aceea. La ora şase, doi mexicani l-au transportat pe Andy la crîşmă, pus pe spatele unui catîr. L-am întins pe pat şi el tot mai bolborosea şi gesticula cu mîinile şi cu picioarele.

Pe urmă am încuiat casa de bani şi am ieşit să văd ce se întimplase. Am întîlnit un om care m-a lămurit. Andy ţinuse cel mai grozav discurs de două ore din tot Texasul, zicea el, şi poate şi din lumea întreagă.

—     Dar despre ce a vorbit? l-am întrebat.

—    Despre abstinenţă, îmi răspunse. Şi cînd a terminat, toţi bărbaţii din Bird City au semnat angajamentul pen­tru un an de zile.

(*) In parvo - In mic (lat.)