Din povestirile lui Dürrenmatt(7)

Capcana

Eram pe stradă, în mijlocul mulţimii, cînd i-am sim­ţit, pentru prima oară, privirea. M-am oprit, dar cînd m-am întors, n-am observat pe nimeni care să se uite la mine. Prin faţă nu-mi treceau decît oamenii care um­plu de obicei străzile oraşului, după-amiaza tîrziu: co­mercianţi pierzîndu-se în hoteluri, îndrăgostiţi în faţa vitrinelor, femei cu copii, studenţi, cocote ce-şi fac, încă şovăitor, primul tur înainte de căderea serii, şcolari care se revarsă în grupuri din şcoli; însă din acea clipă, nu m-a mai părăsit impresia că sunt urmărit de el. Adesea, cînd ieşeam din casă, mă înfioram, căci ştiam că şi el ieşea acum din intrîndul în pivniţă, în care se ascundea, sau părăsea felinarul de care se sprijinea, că împăturea ziarul pe care îl citea, decis să reia urmărirea, uneori dîndu-mi tîrcoale, pentru a căuta o nouă ascunzătoare atunci cînd mă opream fără veste.

     Am rămas adesea pe loc, nemişcat, ore în şir, sau m-am reîntors pe drumul parcurs pentru a-l întîlni. Apoi, cînd, după cîteva săptămîni, m-am obişnuit cu teama nelămurită pe care mi-o insufla, am început să încerc să-l fac să cadă într-o cursă; hăituitul devenise acum el însuşi vînător. Insă era mai abil ca mine şi scăpa mereu şiretlicurilor mele, pînă cînd, într-o noapte, întîmplarea mi-a dat posibilitatea să-l re­perez. Străbăteam grăbit oraşul vechi. Nu ardeau decît puţine felinare. Stelele străluceau cuprinse parcă de o vîlvătaie îngrozitoare, deşi dimineaţa nu era departe. Ieşisem de sub arcade şi trecusem de o încrucişare de străzi, cînd am fost nevoit să mă opresc din mers, dezorientat de ceaţa ce se ridica în faţa mea ca un pe­rete gros din sticlă, în care stelele păreau că se cufundă pîlpîind. In clipa cînd m-am oprit, i-am auzit pentru prima oară paşii în spatele meu. Erau ca ai mei, şi copiaţi cu o asemenea artă, încît nu-i mai puteam deosebi de ai mei nici măcar în sunetul lor. Erau atît de aproape încît în minte am şi văzut statura lui ieşind de sub arcadă în strada luminată. Apoi, străinul s-a retras speriat. Privea la silueta mea, care se contura în ceaţă.

Stătea nehotărît sub porticul din faţa mea, însă fiind în umbră nu se mai vedea. Pe cînd mă îndreptam încet spre el, s-a întors brusc, iar atunci eu m-am năpustit înspre el. Speram să-l văd cînd iese din întuneric la lumina felinarului care ardea sus, ceva mai departe. El se retrase însă într-o ulicioară care se termina în faţa unei uşi, astfel încît, prin fuga lui, îmi căzu dintr-odată în mîini. L-am auzit izbindu-se de uşă şi agitîndu-se în capcană, în timp ce eu mă oprisem la capătul ulicioarei. Respira greu, în ritm accelerat. „Cine sunteţi?“ am întrebat. Nu mi-a răspuns.

„De ce mă urmăriţi?“ am întrebat din nou. Tăcea. Stăteam aşa, şi dimineaţa începuse să se facă simţită, în timp ce ceaţa se risipea. Treptat, am început să des­luşesc în întunericul uliţei o statură întunecată, cu am­bele braţe sprijinite pe uşă de parcă era răstignit. Îmi era însă imposibil să intru pe uliţă. Intre mine şi omul care în lumina nesigură a dimineţii stătea cu spatele lipit de uşă, era o prăpastie pe care nu îndrăzneam să o trec, căci nu ne-am fi putut întîlni ca fraţi, ci numai ca uci­gaşul cu victima sa. De aceea m-am depărtat de el şi am plecat fără să mă mai interesez ce face.

Acum, cînd încerc să redau evenimentul hotărîtor al vieţii sale, nu pot cita decît spusele lui, deşi, pe atunci, m-am străduit să descifrez din intonaţia cuvintelor şi din gesturile mîinilor sale multe din cele pe care le-a trecut sub tăcere în acea noapte de vară în care mi-a dezvăluit soarta lui. Venise pe sub copacii deşi la masa mea, de unde luminile oraşului şi ale podului cel mare se întrezăreau printre trunchiuri, şi imediat ce i-am zărit chipul mi-am dat seama că mă uitam în ochii omului care mă urmărea.

„Sunt dator să vă dau socoteală, domnule“ — începu el după ce se aşeză — „cu atît mai mult cu cît nu v-am răspuns cînd mi-aţi vorbit."

Ceru un Pernod pe care îl goli dintr-o sorbire: „V-am urmărit", continuă el, „şi mai mult decît atît: m-am ocupat de fiecare ceas din viaţa dumneavoastră, am stu­diat urmele dumneavoastră".

„Urmele mele?“ am răspuns, tulburat.

„Oricine lasă urme. Suntem vînatul care este hăituit şi care, cîndva, va fi doborît. V-am studiat nu numai pe dumneavoastră, nu numai modul în care locuiţi, în care mîncaţi, în care citiţi, în care vă exercitaţi profesiunea, v-am observat şi prietenii."

„Ce vreţi?“ am întrebat.

„Vreau să vă povestesc viaţa mea, răspunse el.

„De aceea m-aţi urmărit?"

„Fireşte", răspunse el rîzînd. „Trebuie să am încre­dere în cel căruia îi povestesc viaţa. Trebuie să vă cu­nosc ca pe mine însumi. Veniţi!" Ne-am ridicat în pi­cioare, în timp ce el continua să vorbească. Felul lui de-a vorbi suna straniu. Vorbea ca şi cum s-ar fi lepădat de sine, indiferent, uneori rîzînd, deşi era covîrşit de povara uriaşă a disperării sale. Am stat puţin timp îm­preună şi, totuşi, s-a infiltrat în mine în aşa măsură încît şi astăzi încă îmi mai tulbură visele. Mi-amintesc figura lui, care se schimba în mod straniu în timp ce străbateam uliţele oraşului nostru, părînd să se descom­pună, ca şi cum s-ar fi deschis dinlăuntru. Nu mi-a po­vestit cine l-a născut şi cine fusese tatăl lui, a trecut sub tăcere ce profesie practica şi n-am putut să-i aflu niciodată numele, însă trebuie să fi fost un înalt func­ţionar. Mi-a zugrăvit modul în care a fost dus în ispită şi nu prin aur sau de către o femeie, ci numai prin sine însuşi. A fost învins de moarte, aceasta făcînd parte din el ca braţul din corp sau ochiul din chip, crezînd totuşi că dispune de ea cum dispunem de o carte pe care o aruncăm ca un atu hotărîtor în joc. Insă s-a dovedit că această carte era falsă, căci în realitate era mînat de teama de moarte, care era atît de adînc înrădăcinată în el încît credea că iubeşte tocmai ceea ce îi provoca teamă şi era disperat că nu o poate înfrînge. I-am văzut fruntea şi mîinile şi mi-am dat seama că nu a avut niciodată o bucurie din cauza obsesiei sale. De tînăr fusese hotărît să se sinucidă. A studiat moartea, şi-a cumpărat arme, şi-a încropit cele mai rare otrăvuri, şi-a construit o ghi­lotină. S-a jucat cu moartea pînă cînd s-a pierdut în acest joc pe sine însuşi şi viaţa i-a devenit o minciună; printr-un asasinat sperase să se elibereze şi să scape de teama care îl determinase să-şi părăsească într-o dimi­neaţă slujba, pornind la drum în căutarea locului morţii sale.

Cu intenţia de-a se omorî părăsise atunci, spre sfîrşitul unei după-amieze, vagonul cald care avea ferestre atît de îngheţate încît nu putuse să vadă aproape deloc colinele joase, fiindcă noaptea venise devreme şi repede. In apropierea micii staţii, în asfinţit, cele cîteva case păreau nişte animale adormite, iar strada era acoperită de zăpadă şi de lumina galbenă a unui felinar, încît mergea prin ea ca în vis. Aşa a început perioada pe care a petrecut-o în micul sat de graniţă situat între coline pe malul rîului, pierdut în zilele albe de iarnă, care îl înconjurau cu tăcerea lor uriaşă şi în care se scufunda viaţa lui. Urca pe coline şi străbătea creasta muntoasă cu sinuozităţi prelungi a podişului aflat în faţa masive­lor muntoase îndepărtate, cu păduri de brazi ninse şi sate izolate. Mergea ore în şir prin întunecimea miste­rioasă, iar noaptea, asupra lui se năpustea vîntul iute. Piciorul îi călca pe neaua sticloasă, pe care se profila umbra lui mare şi albastră. Copacii se desenau negri pe cerul alb şi, din cînd în cînd, mai întîlnea cîte un om bine înfăşurat în blănuri, cu păr lung, cu ochi şireţi pe faţa înroşită. Uneori se oprea pe cîte un pod peste rîul care-şi învolbura apele tulburi, pline de gheaţă şi lemne putrede. A urcat apoi pe şoseaua de iarnă ce ducea spre nord şi a fost înconjurat de păsări negre venite în zbor, care l-au lovit cu aripile. Rareori era văzut prin sat, privind oamenii. Stătea înfrigurat între casele situate departe una de alta, la distanţă de şosea, într-un un sat fără bi­serică şi fără cimitir, fără centru şi fără formă. Vedea în speluncile murdare oameni gîrboviţi şi neîncrezători. Satul era plin de străini despre care nimeni nu ştia de unde vin şi unde merg, ce au de gînd şi în ce limbi ciu­date vorbesc unii cu alţii. In paltoanele lor cadrilate, stăteau nepăsători în mijlocul străzii, făcînd gesturi ample, iar pe degete aveau inele de aur cu diamante sclipitoare. Adesea încercau să treacă graniţa mituindu-i pe grănicerii care stăteau ghemuiţi pe la posturile lor sau beau în adîncul întunericului cantinelor, oameni care puteau fi văzuţi prin sat numai cînd, beţi, mergeau clătinîndu-se la femeile care locuiau în cămăruţele de la mansarde, lascive şi albe, linse de razele lunii ce treceau peste trupurile lor. Au venit apoi nopţi pline de sînge. Răsunau focuri de armă scurte, seci, a auzit strigăte care se stin­geau încet în păduri, trăind toate acestea însă ca şi cum s-ar fi petrecut undeva departe, fără să-i pese. Se gîndea la moartea lui, savurînd-o tot mai profund şi lăsînd lucrurile în voia lor. S-a dus în pădurea prin care trecea graniţa. Brazii aveau trunchiuri drepte şi sub zăpadă se ascundea muşchiul alb. Printre trunchiuri luci o stîncă pe care se urcă. La picioare i se întindea un luminiş, în­văluit în singurătatea pădurii iernatice. Uneori, prin lu­miniş treceau păşind încet şi atent căprioare, sau cîte o pasăre de pradă plutea pe deasupra brazilor înalţi, um­bra ei alunecînd repede pe zăpadă, în timp ce vîntul aducea strigătul vreunui animal din pădure. La un mo­ment dat însă, puţin înainte de asfinţit, din pădure a ieşit un om, străbătînd în grabă poiana care îl învăluia într-o lumină albă. O împuşcătură a sfîşiat tăcerea. Omul ridică mîinile şi căzu în zăpadă ca doborît de un vîrtej. Zăcu apoi, o masă întunecată şi informă, în mijlocul poienii, cu mîinile chircite în zăpadă şi din el se scurse ceva, negru mai întîi, întinzîndu-se pe neaua curată, după aceea însă de un roşu aprins şi el ştia acum că acolo, unde zăcea nefericitul acela, prin mijlocul corpului său, trecea graniţa care devenise vizibilă datorită cercului însîngerat care înconjura mortul.

Noaptea următoare a crezut că sosise şi ora morţii lui. A pornit-o devreme, dar era deja ziuă cînd a ajuns în luminiş. Crengile erau pline de gheaţă şi, după ce şi-a făcut drum printre tufe, a văzut de departe mortul care zăcea acolo. Picioarele i se cufundară în zăpadă cînd intră în poiană. În spatele brazilor, deşi nu-l vedea încă, soarele răsărise, fiindcă cerul se luminase puternic. Frigul îi pătrunsese prin palton şi prin îmbrăcăminte şi pielea îl durea. Înaintă spre mort şi se opri lîngă el. Omul ză­cea cu faţa în jos în zăpadă. Sîngele nu se mai vedea şi peste făptura nemişcată se formase o peliculă subţire, sticloasă. Cu capul în jos stătea în faţa mortului şi aş­tepta să vină glonţul dintre trunchiurile întunecate. A rămas întreaga zi în faţa cadavrului. Îl pătrunsese ume­zeala. Cîteva clipe, soarele s-a arătat mare şi roşu deasupra luminişului, coborînd iarăşi în spatele brazilor, apoi a apărut din nou şi iarăşi a dispărut, şi tot aşa. Ore în şir a stat în lumina schimbătoare, nemişcat, aşteptînd cu nerăbdare moartea, un prieten care aşteaptă să apară un prieten. I se păru apoi că aude paşi apropiindu-se pe zăpadă. Cînd ridică ochii, de cealaltă parte a graniţei stătea o femeie. Stătea chiar în faţa lui, pe cealaltă parte a mortului.

„Cine eşti?“, întrebă.

„Sunt nevasta lui“, răspunse ea, rîse şi atinse mortul cu piciorul. Stăteau acolo şi tăceau.

„Nu eşti mîhnită?“ o întrebă în cele din urmă.

„Nu“, răspunse ea. Se aplecă şi luă un inel din mîna strînsă a mortului, pe care o deschise cu greu. „Nu mai are nevoie de el“, spuse ea.

„De unde vii?“ întrebă după un timp.

„Din sat“, răspunse femeia şi arătă undeva în spatele ei o direcţie în care el ştia că, de cealaltă parte a grani­ţei, se află un sat. „Dar tu ce faci aici?“ El spuse:

„Vreau să mă omor“.

„De ce?“ întrebă ea.

„Pentru că iubesc moartea."

„Eşti călău?“ rîse ea.

„Ai dreptate — răspunse el — sunt un călău”. Se priviră unul pe altul, două chipuri albe în umbra tot mai deasă.

„Asfinţeşte soarele — spuse ea — vrei să vii cu mine?“

„Vin cu tine" — răspunse el şi trecu peste mort. Mergea cu cîţiva paşi înaintea lui. Pădurea era mai rară dincolo de graniţă, însă trunchiurile copacilor erau mai groase, iar sălbăticiunile mai numeroase. Deodată s-a auzit o împuşcătură chiar în faţa lui, dar ea nu-şi schimbă mersul calm şi, abia mai tîrziu, el observă că fruntea îi sîngera. Cînd au ieşit din pădure, în vale se vedeau lu­minile şi conturul unui sat; se îngîna ziua cu noaptea cînd au intrat în el. Ţinutul se întindea în valuri largi la picioarele lor si doi corbi îi însoţeau, cu ciocuri ca de fildeş prin amurg. „Păsările sunt tot aici — gîndi el — continuă să zboare în jurul meu, prietenii sufletului meu, păsările morţii."

Se porniră să latre cîinii şi să necheze caii. Casele sc îngrămădeau în jurul unei biserici şi în piaţă se ve­dea, veche şi năruită, o fîntînă; se lăsase deja noaptea. Fîntîna era îngheţată, aşa că suprafaţa apei părea o oglindă, însă el nu reuşi să-şi vadă chipul reflectat cînd se aplecă peste întinderea clară.

„Nu este nimeni aici?” întrebă el şi se uită în jur.

„Sunt în pădure“, spuse femeia şi păşi prin zăpadă către una din case. Urcară o scară lipită de una din la­turi; de jgheaburile casei atîrnau ţurţuri lungi, iar usa se deschise cu greutate. „Dă-mi mîna“, îi spuse femeia pe care nu o mai putea distinge în întunericul de din­colo de uşă. L-a condus apoi în interiorul casei, prin coridoare şi din nou pe scări. Mergeau printr-un întu­neric adînc, nu se vedeau nici măcar contururile unei ferestre, i se părea că pătrunsese în inima tuturor lu­crurilor.

Casa trebuie să fi fost veche, fiindcă lemnul pe care păşea ceda uneori sub greutatea piciorului lui. In spatele său se auzi trîntindu-se o uşă. Femeia îi dădu drumul la mînă şi rămase singur. Auzi paşii ei. Apoi se opriră. Ea scăpără un chibrit şi aprinse o lumînare. Se aflau într-o cameră mică. Ferestrele erau acoperite cu scînduri groase, bătute în cuie. În mijlocul camerei se afla o masă mare, cioplită grosolan, pe care stătea lumînarea. In faţa mesei era un scaun şi lîngă perete un pat, încolo în ca­meră nu mai era nimic, nici oglindă, nici tablouri, niciun dulap, doar lemn vechi, în orice parte s-ar fi uitat, nud, nefinisat, cu fibre ce se conturau ca nişte vine_T amestecîndu-se cu umbrele lui şi ale ei.

„Aceasta este camera mea mortuară", se gîndi el, „ştiam că aşa arată", şi privi spre femeie.

„Vreau să mor cu ea, îşi spuse, nu are niciun sens să o fac de unul singur." Apoi rîse.

„De ce rîzi?“ întrebă femeia.

„Rîd pentru că totul este aşa de simplu", răspunse el şi tăcu. Ştia acum ceea ce făcuse de-a lungul întregii lui vieţi, de ce venise în satul singuratic de la graniţă, în acest ţinut plin de zăpadă şi păduri, părăsind tot ce avea, poziţia lui, prestigiul, banii, de ce amînase mereu moartea: căutase omul împreună cu care să moară.

Cînd respiraţia li se potoli şi trupul ei obosit se des­prinse de al său, el adormi brusc şi avu un vis. Se afla pe o scară care cobora în noapte. Scara era largă şi nu se vedea vreo balustradă şi nimic care să o limiteze, părînd o suprafaţă înclinată ce se întindea în toate părţile, la infinit. Treptele din granit erau umede. Pe mici plat­forme drepte, care întrerupeau scara, se strînseseră băl­toace. Peste piatră se aşternuse o noapte fără pic de lu­mină, încît avea sentimentul că se mişcă într-un întuneric profund. Totuşi, putea să străpungă cu privirea întune­cimea pe distanţa a circa cincizeci de trepte în sus şi în jos, ca şi cum ar fi avut ochi care puteau vedea şi fără lumină, ceea ce îl nelinişti. Pe scară coborau o mulţime de oameni, sub el, prin dreptul lui şi pe deasupra, în număr foarte mare. Se afla între ei, ca într-un curent, o undă printre unde, şi ştia că de la începutul începuturi­lor fusese o părticică a acestui curent şi că drumul lui nu putea fi altul decît coborîrea în adîncul din faţa sa. Cobora pe scări, trecînd pe micile platforme, tot mai jos, prin faţa felinarelor care atîrnau şui în gol, fără a arunca vreo rază de lumină. Alături de el coborau femei mis­tuite de chinurile facerii, cu părul încîlcit în şuviţe lungi peste trupul lor uscăţiv, copii care scoteau strigăte dure şi ciudate. Lîngă el se aflau bărbaţi care schimbau între ei cuvinte de neînţeles şi ale căror braţe făceau mereu aceleaşi mişcări circulare ca aripile unor mori de vînt. Trecea prin faţa unor oameni care, cu mîinile împreu­nate, întorşi spre adîncuri, se ghemuiau pe scări şi apoi săreau, scoţînd strigăte puternice, în hău. Mergea fără teamă în jos, ca unul care parcurge drumul cunoscut al obişnuinţei, însă odată cu trecerea timpului, o schim­bare în adîncuri îi provocă un sentiment de nesiguranţă. In imensitatea informă a hăului în care cobora scara, observă o lumină depărtată, a cărei intensitate creştea pe măsură ce cobora, deşi mulţimea nu-şi dădea încă seama de existenţa ei; imperturbabilă, val după val, se scurgea spre ea. Doar din cînd în cînd, pe unele feţe se ghicea o umbră de spaimă. Cobora pe măsură ce lu­minozitatea sporea, ca şi cum ar fi străbătut secole, pri­vind fascinat la ceea ce îi dezvăluia treptat adîncul. Odată cu creşterea luminii care se ridica de jos în sus ca un nor roşiatic, încet-încet, tabloul se schimba. Dacă pînă atunci ochii lui putuseră desluşi numai o masă in­formă, care cobora în întuneric, astfel încît nu puteau fi văzuţi decît cei din apropiere, acum, pe fundalul adîncurilor, siluetele oamenilor căpătaseră un contur foarte clar. Pesemne că şi alţii vedeau lumina, fiindcă îşi dădu seama că uneori cîte un om nu mai mergea în acelaşi sens cu mulţimea, ci urca, fără să-l împiedice cineva. Se contura tot mai clar o mare de foc în care mulţimea se revărsa. Văzu cum din adîncuri ieşeau la suprafaţă mari bule de gaze arzînd şi cum din masa de lavă în flăcări ţîşneau protuberanţe ca nişte flori de foc. Se auzeau ţi­pete şi gemete şi văzu mîini chircite care se înălţau a blestem spre cerul care se întindea inert deasupra tu­turor, fără soare şi fără lună, o sutană neagră preoţească acoperind o rană arzîndă. Totuşi, mulţimea nu se opri nici cînd numărul celor care urcau se înmulţi. Cu ochii închişi, oamenii de lîngă el şi de deasupra lui grăbeau pasul, împingîndu-i şi pe cei de jos împreună cu ei şi coborînd în direcţia urletelor celor care erau deja atinşi de primele flăcări. Observă cu stupoare o făptură repezindu-se în sus, făcîndu-şi loc cu braţele-i puternice prin curentul mulţimii care mergea în sens contrar. Cînd, fără zgomot, omul i-a trecut prin faţă, grăbindu-se să urce cît mai sus, avu impresia că hainele acestuia erau car­bonizate, iar mîinile şi picioarele acoperite arsuri. Apariţia şi dispariţia omului îl îngroziră. Îşi dădu seama de absurdul situaţiei lui şi că este pierdut dacă nu acţionează. Se opri şi, apoi, se întoarse hotărîndu-sa brusc. În primul moment crezu că va fi doborît de uriaşa masă de oameni care se ridica în faţa lui, în nemărgini­rea cerului, o piramidă de capete, trupuri şi membre, apoi însă urcă o treaptă, a doua, mai multe. De sus, veneau spre el oameni cu feţe pe care sclipirea focului se reflecta de parcă ar fi fost sînge şi, de cîteva ori, a fost pe punctul de a se întoarce, atît de cumplită era priveliştea, totuşi urcă tot mai sus. Uneori vedea pe cîte unul care tresărea cînd îl zărea, se întorcea şi începea să urce în grabă, gîfîind, treptele, alături de el, pînă cînd, cu un strigăt strident, începea să se întoarcă, pentru a lua din nou calea spre adîncuri. De sus veneau rînduri tot mai compacte şi adesea era nevoit să-şi facă loc cu ambele braţe prin mulţime, însă i se păru că reflexele focului pe figuri nu mai erau atît de puternice. Urcă mai încet şi, cu timpul, masa oamenilor care coborau se rări. Observă că oamenii nu mai erau îmbrăcaţi la fel ca el, hainele le erau dintr-o epocă mai veche decît ale sale şi curînd văzu pe unii îmbrăcaţi ca în Evul Mediu. Pe măsură ce urca mai sus, părea să se reîntoarcă în timp. Mai tîrziu, cînd se uită înapoi, din marea de foc nu se mai vedea decît o sclipire slabă şi neclară în adîncuri. Oamenii deveniră mai rari. Nu mai constituiau un torent care se scurgea către el. Avea, de asemenea, impresia că de sus veneau şi dintre cei pe care îi văzuse odată urcînd, fiindcă purtau aceleaşi haine ca şi el. Începură să apară veşminte din antichitate, togi romane şi piese de îmbră­căminte greceşti. Se profilau grupe distincte, între care distanţele se tot măreau. Dacă la început aceste distanţe erau ca nişte lacune întîmplătoare într-o imagine con­tinuă, acum putea distinge grupuri întregi, care nu mai depăşeau douăzeci de oameni. Îşi dădea seama că oamenii aparţineau aceluiaşi grup. Veşmintele deveniră ciudate. Adesea vedea cîte o piesă despre care nici n-ar fi bănuit că a existat vreodată. Se cufundau în adîncuri ca nişte podoabe multicolore. Începu să observe oamenii în parte, iar tabloul scării se modifică. Lumina depărtată fu înghiţită de o noapte totală, şi întunericul creştea o dată cu înălţimea. Urcă în continuare. Din scară nu se vedeau acum mai mult de zece trepte, ca o cameră slab luminată, în care oamenii intrau şi din care ieşeau în linişte, născuţi parcă din vid şi înghiţiţi parcă de acesta. Tînguirile dispăruseră demult şi urechea lui per­cepea doar ecoul paşilor ce se grăbeau în jos. Grupurile se destrămaseră şi acum întîlnea doar indivizi izolaţi, care coborau singuri, îmbrăcaţi în blănuri şi piei. Aşa i-a trecut prin faţă omenirea scufundîndu-se în adîncuri. Veneau ultimii. Hoarde întunecate, făpturi goale, adu­nate laolaltă ca animalele. Se întîmpla adesea ca multă vreme să fie singur, fără a mai vedea pe cineva. Dacă stătea însă nemişcat şi asculta atent în noapte, auzea mereu paşi ce se apropiau de sus. Mulţi treceau de el fără a-i putea vedea, căci scara era nelimitată şi în lăţi­me, lucru de care îşi dădu seama cu claritate abia acum şi se gîndea că undeva, în nemărginirea spaţiului, la aceeaşi înălţime cu el, se putea să fie un om care urcă, dublura lui, ca şi el, cu privirea îndreptată spre treptele scării. Noaptea se întindea în jurul lui ca o roată, astfel încît îi vedea pe cei care coborau abia cînd erau în ime­diata lui apropiere; aveau capete uriaşe, în care se ve­deau ochii ca nişte pietre albe şi frunţi înguste ce apă­reau ca nişte pumni din întuneric, fiinţe animalice, risipite la întîmplare în întunericul epocilor primitive. Apoi au dispărut şi acestea. Urca fără să mai întîlnească pe nimeni venind de sus, şi cînd se oprea, ceea ce se întîmpla acum mai des, nu mai auzea nici un sunet de­ paşi ce se apropiau. Doar de jos se mai distingea ecoul celor care trecuseră prin dreptul lui, însă după un timp totul s-a cufundat în profunzimea nedefinită a prăpastiei Stătea în gol. Îl apucă ameţeala. Însă în aceeaşi clip auzi de sus paşi apropiindu-se în grabă, tot mai repede, ca o piatră ce se rostogoleşte. Se opri din urcat şi privi în sus, unde noaptea devenise un perete tăcut, de ne­pătruns, din care se auzeau paşi apropiindu-se în grabă. Atunci apăru în faţa sa, ca o săgeată lansată din adîncul întunericului, omul cu mîinile carbonizate ridicate spre cer într-un gest de infinită groază. El stătea însă ne­mişcat. Părea că cel care venea cu viteză se va ciocni de el. Atras de hău, străinul se lovi cu faţa de granit, se răsuci şi dispăru în noaptea profundă de dedesubt, alunecînd ca fulgerul pe spate, cu capul în jos, pe scară spre adîncuri. Acum era singur. Urcă mai departe, cu greu, deoarece golul îl ameţea. Gîndi că ar fi fost mai bine dacă s-ar fi mişcat într-o întunecime totală, căci strania transparenţă a nopţii îi paraliza mişcările. Nu mai era stînjenit în urcuşul său de nimic decît de el însuşi. Avea impresia că se află într-o uriaşă rîşniţă de piatră. Se strădui să-şi îndrepte gîndurile către ceva anume. Încercă să-şi vadă trupul, pentru a se fixa astfel asupra a ceva palpabil. Observă cum la urcare, piciorul i se vedea sub genunchiul ridicat, rămînînd scurt timp în cîmpul său vizual, pentru a dispărea apoi din nou sub corp. Se percepea ciudat şi străin, ca o in­sectă, iar mişcările sale i se păreau a fi cele ale unei maşini ireale. Îşi întoarse din nou privirea spre noapte. Păşea fără sfîrşit prin spaţiul gol, prin timpul gol. Era frămîntat de gînduri îngrijorătoare. Se gîndea că scara ar putea să se termine fără să-şi dea seama şi că s-ar putea trezi chiar sub el cu norii roşii ce se adunau pe fundul hăului. Acest gînd îi provoca un chin insu­portabil, chiar dacă nimic nu indica o asemenea posi­bilitate. Îşi căzuse pradă lui însuşi. Il apăsa şi faptul că nu putea spera nimic precis din acest suiş al său. Credea, fireşte, că scara se va sfîrşi şi că trebuia să ajungă pînă acolo de unde veneau toţi oamenii, însă gîn­durile îi erau tulburi fiindcă nu înţelegea ce îi silise pe oameni să întreprindă această îngrozitoare coborîre. Mo­notonia scării avea un efect distructiv asupra spiritului său, iar transparenţa lăptoasă a întunericului care dom­nea asupra scărilor, granitul ud şi ecoul mereu egal al propriilor paşi făceau să i se strîngă sufletul de teamă. Plat­formele care întrerupeau din cînd în cînd urcuşul, care mai oferiseră o variaţie, nefiind aşezate la intervale regulate, aşa încît putuse număra treptele dintre ele, dis­păruseră. Urca în ritm uniform. De mai multe ori a mers pe cîte o treaptă spre stînga şi spre dreapta, adesea ore întregi, fără să găsească marginea. Uneori avea impresia că aude paşi în depărtare, însă erau atît de departe de el, încît sunetul lor se stingea repede. Fu­gea deznădăjduit de-a lungul treptei, strigînd cît putea de tare, pentru a-l opri pe cel care cobora, poate, undeva. Dorea să-l în­trebe de ce face asta şi să-l roage să urce împreună cu el, pentru a se salva amîndoi, însă. în cele din urmă, se oprea scăldat de sudoare şi abia trăgîndu-şi respiraţia. Simţea răceala pietrei sub picioare şi gheaţa infinitului pe frunte. Începea să urce din nou. Privea cu gîtul în­tins în faţă şi-şi ţinea partea superioară a corpului în­clinată mult înainte. Braţele i se mişcau la întîmplare şi picioarele i se poticneau. Urca dezordonat şi, încetul cu încetul, pe măsură ce urca, îi sporea spaima, tot mai mare cu fiecare pas pe care îl făcea. Căzu şi se ridică din nou cu greutate, sîngerînd, apoi căzu iar. Zăcu multă vreme pe jos şi îşi lipi faţa de granitul umed, apa pătrunzîndu-i prin haine. După un timp, începu să se tîrască precum un animal, urcînd încă cîteva trepte, cuprins de o spaimă tot mai mare. Singurătatea era ca o piatră, la fel ca stelele moarte, nemăsurate şi fără lumină, de o masivitate neîndurătoare, atom lîngă atom. Golul se lipea de el, era supt de abisul incolor al nimicului. Se opri. Orice pas mai departe era lipsit de sens, echivala cu statul său pe loc. Nu mai exista decît un singur sens; din nou în jos, spre oameni, fără suflare, un trup căzînd, două mîini întinse, doi ochi morţi, o gură ce urlă, pentru a deveni totuna cu soarta omenirii care se scufunda în infern, înconjurată de aburii de sulf ai mării de foc. Era imposibil să mai stea singur, faţă în faţă cu el însuşi, ochi în ochi cu el însuşi, fără nici o distanţă, fără lume, fără posibilitatea de a vorbi, de a se ruga, de a blestema, de a striga, fiindcă tot ce făcea era înghiţit de spaţiu şi era redus la nimic de către timpul gol. Era în el o forţă de atracţie care îl împingea în jos, în adîncuri. Mai rezistă un timp. Pentru ultima oară. Apoi i se deschise în faţă prăpastia lumii. Îşi acoperi ochii cu ambele mîini şi se aruncă în adîncul care îşi deschise braţele pentru el, îngrozitor în maiestatea lui, încununat de uriaşe fo­curi de jertfă, vibrînd ca un clopot de aramă de deznă­dejdea oamenilor şi, în timp ce se scufunda în corpul acestuia, răsună strigătul lui: îndurare, unde este îndu­rarea? rămas fără răspuns.

„Strigi!“ spuse ea, scuturîndu-l. Trezindu-se îi zări faţa, aplecată peste a lui. Ochii ei erau indiferenţi. „Ea ştie ce am de gînd“, îşi zise şi îşi dădu seama abia acum că deasupra lui atîrna o cruce, singuratică şi neagră, prinsă la mijloc cu un cui bătut în perete. Se ridică şi se îmbrăcă, îşi puse paltonul. Îi era frig. Se sculă şi femeia. El se sprijini de perete. Lumînarea mai ardea încă.

„Aştept pînă se stinge“, se gîndi şi încleştă mîna pe armă.   

„Ochii tăi sunt mereu la fel de goi?“, întrebă ea.

„Da“, răspunse el, „mereu“.

Apoi tăcură din nou. Se uita indiferent la femeia ce stătea dincolo de flacăra ce continua să ardă. Mîinile ei zăceau pe masă de parcă ar fi fost rupte de corp. Ţinea palmele în jos, fără să le mişte, de parcă ar fi uitat aceste mîini pe masă, încît constituiau două obiecte lipsite de sens, aşezate la stînga şi la dreapta lumînării pe care se scurgea seul. Deasupra tuturor lucrurilor plutea faţa ei, împietrită, una cu tăcerea camerei. Apoi văzu cum fla­căra lumînării se micşorează. Lumina pîlpîia. Cînd se micşora, cînd creştea şi, odată cu ea, camera se însufleţi ca o fiinţă care respiră. Licărul luminii dansa pe femeie. Apoi, flacăra mai sclipi odată între mîinile ei, aruncînd o rază strălucitoare şi se stinse, murind în întuneric. Noaptea morţii devenise perfectă. Ameţit încă de vizi­unea lui, căpătă o conştiinţă clară şi sigură, cum nu avu­sese niciodată în viaţă. Era mistuit de un sentiment de bucurie. Din suflet îi dispăruse apatia; orb în întunecimea camerei, vedea clar şi precis. Se adăpă din tăcerea acestei ore ca un însetat ce ajunge la o fîntînă, gata să deschidă poarta care îl despărţea de neant, de singură­tatea infinită a spaţiului, de pustiurile plutitoare dintre constelaţiile palide, hotărît să treacă pragul împreună cu femeia aceea care respira undeva în cameră, un animal de jertfă care aştepta tăcut lovitura fatală a preotului.

A rămas multă vreme în întuneric, după ce a tras o dată, apoi de mai multe ori, fără să ochească, dar ştiind că a nimerit. Apoi se îndreptă spre mijlocul camerei, fără să fie capabil să-şi ia viaţa.

„Vreau să trăiesc", spuse cu voce tare, în timp ce o căuta pipăind, „vreau să trăiesc“, şi încă o dată: „să trăiesc !“ Simţi masa, a cărei suprafaţă i se păru nesfîrşită în întuneric, cu crăpături pe care le urmări ca pe liniile unei mîini. Atinse cu degetele ceva tare, abia după un timp dîndu-şi seama că era capul femeii. Pentru prima oară se cutremură. Pipăi corpul şi părul femeii şi simţi că mîinile i s-au mînjit de sîngele ei. Apoi se opri în mijlocul satului, care părea să fie în continuare pustiu. In piaţă se formase polei. Se aplecă peste marginea fîntînii şi sparse gheaţa cu arma. Cînd îşi scufundă mîna în apă, sîngele de pe ea se desprinse şi începu să se întindă ca un nor întunecat peste discul lunii care se oglindea în fîntînă, galben ca o farfurie grosolană pe care ar fi putut să o atingă. Merse pe caldarîm, trecînd prin faţa ferestrelor goale. Trecu de nişte case cu frontoane unde umbra i se profila distinct pe pămînt, în faţa lui. Mai tîrziu ajunse la alee. Copaci uriaşi o mărgineau pe ambele părţi, clar con­turaţi pe fundalul cerului. Izbucneau din pămînt şi se înălţau spre cer ca mîinile unor scufundaţi în mlaştină Mergea printre ei, cu pas egal, şi umbra i se deplasa o dată cu el. Din cînd în cînd, cîte o pală de vînt venea şuierînd de departe şi vîjîia printre copaci, fugărind luna pe cîmpurile pustii, făcînd-o să se rostogolească pe coline, mare cît o casă, ca un cap galben, plin de furun­cule şi găuri, din care ieşeau muşte uriaşe şi gîndaci verzi. Cînd luna a dispărut, nu s-a făcut mai întuneric, ci totul se profila în faţa lui fără umbre, nemilos şi ireal. Mergea înainte, fără să poată face altceva. Figura i se transformase. Devenise de nepătruns şi palidă ca luna ascunsă între brazi. Drumul pe alee părea nesfîrşit şi nesfîrşit era şi cerul de deasupra lui, brăzdat de stolul şo­văitor al păsărilor, însoţitoarele lui, al căror ţipăt îi ajungea la urechi, în zborul acestora fiind cuprins tot ceea ce îl înconjura: copacii şi cerul, lumina şi şoseaua pe care mergea, dar şi viaţa lui absurdă, cu minciunile şi fărădelegile ei, corpul neînsufleţit al femeii pe masa cu crăpături profunde şi sîngele din fîntînă. Apoi, brusc, izbucni sunetul clopotelor din sat şi auzi strigăte depăr­tate de alarmă. Se apropiau motociclete, venind repede ca săgeata din orizonturile îndepărtate şi, şuierînd, îl în­conjurară norii împuşcăturilor. Se aruncă la pămînt, se tîrî într-o groapă, străbătu în fugă un cîmp, prins în lumina reflectoarelor, apoi din nou pierdut. Pădurea îl înghiţi, dar aproape în acelaşi timp cu el, pătrunseră printre copaci şi urmăritorii. Gloanţele lor făceau să sară aşchii din trunchiurile de lemn. Le putea vedea deja albul ochilor, figurile descompuse, cuţitele pe care le scoteau de sub mantale. Apoi însă, începu să ningă, o pătură enormă care cobora fără zgomot, ca o mînă rece şi moale, împrăştiind orbirea asupra tuturor. Astfel reuşi să ajungă în siguranţă în luminiş şi trecu neobservat peste mort, în timp ce urmele îi erau acoperite în­cetişor, iar de departe, inutile, se auzeau ultimele împuşcături ale urmăritorilor. Păşi prin pădure, învelit în paltonul său zdrenţuit, neatins de dimineaţa care în­cepea să se ivească undeva din spatele maselor de ză­padă. Printre vîrtejuri, apărură primele case ale satului, pentru a dispărea apoi din nou. Oamenii stăteau în zăpadă pînă la brîu, în mîini cu lopeţi mari, înjurînd că muncesc degeaba, fiindcă viscolul devenea tot mai puternic. Ajunse la han şi plăti; nimeni nu-i dădu nicio atenţie. Urcă în primul tren, care îl duse înapoi în capitală, fără gînduri, fără regrete, fără voinţă, timp în care cele cîteva case, rîul revărsat şi co­linele joase dispăreau în spatele ferestrei, a cărei supra­faţă, cînd trenul se puse în mişcare, se acoperi de gheaţă. 

Ce avea să se întimple de acum încolo îi era indi­ferent, căci era absurd orice ar fi fost să fie. Era un om ca toţi ceilalţi, un om ce-şi avea locul său în societate, era căsătorit, avea copii, o casă, un automobil, o iubită, însă totul era ridicol, fiindcă era înconjurat de o taină: încercarea zadarnică de a se cufunda în nimic sub steagul fluturînd al morţii, cu inima plină de patima pentru marele frig. Orice făcea se transforma în înşelă­torie, chiar dacă nu se înşela decît pe el însuşi, după cum şi convorbirea noastră a fost o înşelătorie, fără ca el să vrea. Am străbătut suburbii şi am mers de-a lungul rîului, apoi am traversat un chei, pe sub arcul înalt al unui pod. Pe măsură ce povestea, purtarea i se schimba. Nu mai mergea la întîmplare, ci, fără să-şi dea seama, făcu să ne îndreptăm prin noaptea de vară într-o anu­mită direcţie, pînă cînd am pătruns într-o fabrică pă­răsită, o adunătură de clădiri albe, cu coşuri şi cu fur­nale pe jumătate dărîmate, toate pe jumătate acoperite de buruieni; doar locul pe care ne aflam părea curat, ma­rile plăci de piatră îmbinîndu-se perfect. În mijlocul curţii ne-am luat la revedere, el plin de o teamă ce-l cu­prindea tot mai mult, spunîndu-mi că ar fi mai bine dacă ne-am despărţi înainte să se facă dimineaţă. Cînd m-am întors să văd ce face, stătea cu arma ridicată spre mine. Mi-am dat seama că nimerisem într-o capcană în­grozitoare. Îmi povestise crima lui numai pentru a mă ucide apoi ca pe cel ce îi ştia secretul, disperarea, prin acest şiretlic ajungînd pentru a doua oară la crimă, căci nereuşind să fie om, dorea cel puţin să fie un şacal care cutreieră cîmpia noaptea, o fiară care bea sînge. Apoi însă, întoarse arma dinspre mine, în timp ce ochii i se umpleau de lacrimi şi, după ce trase, se prăbuşi ca şi cînd ar fi vrut să devină una cu suprafaţa de piatră pe care căzuse şi ale cărei crăpături se umpleau cu sîngele lui.