Mici intamplari cu animale (134)

Pe prima zăpadă din toamna aceea tîrzie, cei doi paznici în­cercaţi au ocolit în zori şi au constatat prezenţa unui urs. Urmă mare, ieşită din hoinăreala de noapte, aceeaşi urmă intrată iarăşi în coasta rea cuprinsă în molidiş străvechi. Goana a dat greş. Ursul a ieşit pe un flanc, a scăpat fără împuşcătură şi s-a dus. Altă nădejde de urs nu aveam în ziua aceea. Ca să treacă vremea şi să-mi astîmpăr curiozitatea, m-am gîndit să cercetez locul unde a zăcut fiara. Lucrul era uşor, urma pe zăpadă limpede; paznicii m-au dus la aceea de astă-dimineaţă, lăsată de ursul care se întorcea acasă.

A fost greu urcuşul pe coasta lungă si înaltă, plină de copaci căzuţi de bătrîneţe, pe alocuri cu stîncării, în alte părţi cu perie de brădui. Urma ne-a dus pînă la o doborîtură de vînt. Cîndva, aripa vreunui viscol a frînt aici cîţiva molizi; a făcut loc şi altă vijelie a avut putere să rupă copacii de jur împrejur, pe o postată bună. Era o clădăraie de trunchiuri moarte, răsturnate unul peste celălalt într-o încîlcitură nemaipomenită. Sălcărie măruntă, brăduştei, zmeuriş şi murărie au crescut pe lîngă trupurile uriaşilor căzuţi, alcătuind desime de netrecut. Prin acest desiş ducea însă potecuţă îngustă. Bine călcată, dar nu de om. Se vedea că pe aici îşi avea ursul umblarea. Umblare multă, regulată.

Surprindere cu primejdie pentru noi nu era; ursul stîrnit era acum peste şapte munţi şi nu putea să se întoarcă îndată de unde l-au ridicat oamenii. Am păşit pe potecă. Aceasta era într-adevăr potecă ursească. Se înfunda prin desime făcînd pe alocuri adevărate tunele, trecea peste copaci căzuţi, se înfunda pe sub alţii rămaşi rezemaţi oblic. Nu ne-a fost uşor, dar tot am ajuns pînă la cotlonul lui Moş Martin, tocmai în mijlocul căzăturii. Minunată aşezare. De jur împrejur perete de încîlcitură deasă, prin care nu poate să treacă duşman fără să dea zvon, iar cotlonul parcă era căsuţă. Aici căzuseră unul peste celălalt mai mulţi molizi, încîlcindu-şi crengile. Formau dea­supra un adevărat acoperiş. Sub el cotlon larg, uscat, săpat oleacă în pămînt. Şi pat şi-a aşternut ursul: pătură de vreascuri şi de muşchi moale, pe care desigur el şi le-a cărat. Din cotlon mai ducea o potecă înspre culmea coastei; ursul ieşea la vale sau la deal, după cum îi erau drumurile sau cum se arătau pri­mejdiile.

Era încă foarte departe vremea cînd intră ursii la bîrlog. Cotlonul acesta nu era aranjat pentru iernat, ci, fără îndoială, sălaş de peste an, întemeiat pentru oarecare durată. Şi se vedea că era folosit de mai multă vreme: potecile bătătorite, zăcătoarea adîncită. Era un urs... sedentar, cu gospodărie bine în­temeiată. Şi tocmai existenţa unui bîrlog de vară îi dă o notă specială.

Din rapoartele de mai tîrziu ale paznicilor am aflat că ursul speriat s-a liniştit şi a revenit la vatra lui. Dar n-a mai avut multă vreme parte de ea şi nici în bîrlog de iarnă n-a apucat să intre. În altă goană, la care eu n-am fost de faţă, în zadar a încercat să izbucnească prin flanc: acolo îl aştepta un vînă­tor cu experienţă.

Ionel Pop - Instantanee din viata animalelor