Mici poeme in proza ale lui Baudelaire(34)

S-a şi sfîrşit!

De-acum, de o sută de ori se ridicase soarele, strălucitor sau mîhnit, din nemărginitul hîrdău al mării ale cărei ţărmuri nu îngăduiau să fie zărite decît cu anevoinţă; de o sută de ori se scufundase, scînteietor sau posomorît, în neţărmurita baie a serii. De atîtea zile, puteam să contemplăm cealaltă parte a firmamentului şi să descifrăm alfabetul ceresc al antipozilor. Şi fiecare călător gemea şi grohăia. S-ar fi zis că apropietea pămîntului le înrăutăţea şi mai mult suferinţa. „Cînd, ziceau ei, vom termina cu somnul zbuciumat de talazuri, vînzolit de-un vînt ce sforăie mai tare ca noi? Cînd ne vom putea îndestula cu carne care să nu fie sărată ca stihia ticăloasă ce ne ţine? Cînd o să ne facem siesta într-un fotoliu nezgîlţîit?"

      Erau unii care se gîndeau la cămin, îşi regretau nevestele necredincioase şi ursuze, şi progenitura urlătoare. Erau cu toţii aşa de scoşi din minţi de ima­ginea pămîntului absent, încît am credinţa că ar fi mîncat iarbă cu mai mult entuziasm decît vitele.

In cele din urmă fu semnalat un ţărm; şi, apropiindu-ne, văzurăm că era un pămînt minunat, ameţitor. Părea că muzica vieţii se răspîndea într-o şopotire nedesluşită, şi că de pe coastele îmbelşugate în verdeaţă de toate felurile, se împrăştia, pînă la multe leghe, o delicioasă mireasmă de flori şi fructe.

Dintr-odată fiecare îşi recăpătă voia bună, fiecare se, dezbără de neastîmpărul posac. Toate certurile fură uitate, toate greşelile şi de o parte şi de alta iertate; duelurile hotărîte fură şterse din memorie, şi ca fumul zburară toate duşmăniile.

Numai eu eram trist, neînţeles de trist. Aidoma unui preot căruia i s-ar fi luat harul, nu puteam, fără o sfîşietoare amărăciune, să mă despart de această mare aşa de nesfîrşit variată în spăimîntătoarea ei simplitate, şi care părea sa cuprindă şi să reprezinte prin jocurile, înfăţişările, mîniile şi surîsurile ei, stările sufleteşti, agoniile şi extazele tuturor sufletelor ce au trăit, trăiesc şi vor trăi!

Luîndu-mi rămas bun de la această frumuseţe fără de seamăn, mă sim­ţeam abătut ca de moarte; şi tocmai de aceea, cînd fiecare dintre tovarăşii mei zise  „În sfîrşit!" nu putui striga decît: „S-a şi sfîrşit!"

Cu toate acestea era pămîntul, pămîntul cu zgomotele, pasiunile, plăce­rile, sărbătorile lui; era un pămînt îmbelşugat şi magnific, plin de făgăduinţe, care ne trimitea un tainic parfum de trandafiri şi de mosc, şi de unde muzica vieţii ajungea la noi într-un murmur de dragoste.