luni, 18 februarie 2013

O exceptionala poveste a lui Zweig (2)

Noapte fantastică (partea II)
În clipa aceea, semnalul startului răsună strident şi deodată întreaga masă — până atunci vorbăreaţă, searbădă, inertă — deveni cu totul alta. Din nou mulţimea se învălmăşea din toate părţile înainte, spre barieră. Am fost nevoit să opun rezistenţă ca să nu fiu târât de curent, căci tocmai în vălmăşagul acela ţineam să rămân cât mai aproape de ea. Poate, îmi ziceam, se prezintă vreo ocazie pentru o privire hotărâtoare, pentru vreo atingere, pentru vreo impertinenţă spontană pe care n-o prevedeam încă; aşa că încercam să-mi croiesc drum spre dânsa prin lumea grăbită. În clipa aceea, grăsunul de soţ se înghesuia din direcţia opusă — evident, ca să pună mâna pe un loc bun în tribună; astfel, ne-am lovit, fiecare mânat de alt zor, atât de puternic, încât pălăria lui lăbărţată a zburat jos şi tichetele, care erau prinse slobod de panglica ei, s-au împrăştiat în cerc larg şi au căzut în praf, ca nişte fluturi roşii, albaştri, galbeni şi albi. 
    O secundă m-a privit ţintă. Maşinal, eram gata să mă scuz, dar nu ştiu ce voinţă răutăcioasă mi-a ferecat buzele şi l-am privit cu răceală, cu o uşoară sfidare jignitoare. Privirea lui, sub imboldul unei furii ce ţâşnea roşie, dar care se reţinea speriată, a pâlpâit o secundă, apoi însă, în faţa privirii mele, s-a prăbuşit cu laşitate. Cu o teamă pe care n-o pot uita, aproape mişcătoare, a privit o secundă în ochii mei, apoi a cotit în lături, părând că îşi aminteşte brusc de tichete şi s-a aplecat să le culeagă de pe jos, o dată cu pălăria. Cuprinsă de o furie făţişă, cu obrazul împurpurat de surescitare, femeia, care îi lăsase braţul, m-a fulgerat din ochi. Vedeam cu un fel de voluptate că i-ar fi făcut plăcere să mă bată. Dar am rămas cu totul rece şi indiferent, privind la mult prea grosul soţ, care se apleca şi se târa, gâfâind, pe la picioarele mele ca să-şi culeagă tichetele, şi surâdeam fără să-l ajut. Aplecându-se, gulerul i se înfoiase ca penele unei găini zbârlite, o cută de slănină groasă i se ridicase pe ceafa roşie; omul gâfâia astmatic la fiece mişcare. Fără voie, văzându-l gâfâind aşa, mi-a venit un gând indecent şi dezgustător: mi-l închipuiam în intimitate conjugală cu soţia sa şi, înveselit de imaginea aceasta, am zâmbit făţiş mâniei ei abia stăpânite. Femeia stătea acolo, din nou palidă şi nerăbdătoare, abia mai putându-se stăpâni — în fine, îi smulsesem un sentiment real, autentic: ură, mânie nepotolită! Aş fi prelungit bucuros până la nesfârşit scena aceasta răutăcioasă. Priveam cu o voluptate glacială cum omul se canonea să-şi adune, unul câte unul, tichetele. Mie parcă îmi stătea în gâtlej un demon poznaş, care chicotea întruna pe înfundate. Şi voia să dea drumul unui râs sonor. Cu dragă inimă i-aş fi permis asta, sau aş fi gâdilat puţintel cu bastonul masa aceea de carne moale, care se târa de-a buşilea. De fapt, nu-mi puteam aminti să fi fost vreodată posedat de o asemenea răutate ca în acest triumf scânteietor ce-o înjosea pe femeia atât de obraznic cochetă. Dar acum, nenorocitul părea că-şi adunase în sfârşit toate tichetele; numai unul, albastru, zburase mai departe şi se afla chiar în faţa mea, pe jos. Gâfâind, grăsunul s-a întors şi a cercetat cu ochii lui miopi — ochelarii îi stăteau jos de tot, pe nasul asudat — şi clipa aceasta a folosit-o răutatea ştrengărească aţâţată în mine pentru a-i prelungi cazna grotescă. Urmând involuntar imboldul unei exuberanţe de licean, am ridicat repede piciorul şi am pus talpa pe tichet, încât în ciuda oricărei osteneli, nu-l putea găsi, atâta vreme cât doream să-l las să caute. Iar el căuta, căuta perseverent şi, între timp, fornăind, îşi număra mereu biletele de carton colorat. Era evident că unul — al meu! — îi mai lipsea; şi voia să reînceapă căutatul în vârtejul îmbulzelii, când nevastă-sa, care evita cu o expresie crispată privirea mea piezişă şi ironică, nu şi-a mai putut înfrâna nerăbdarea şi mânia:
— Lajos! i-a strigat deodată poruncitor, iar el a tresărit ca un cal la sunetul goarnei; a privit încă o dată pe jos cercetător — pe mine parcă mă gâdila sub talpă tichetul şi abia îmi puteam ţine râsul — apoi s-a întors cuminte către nevastă-sa, care l-a târât cu un fel de grabă ostentativă departe de mine, în învălmăşeala ce spumega tot mai tare.
Am rămas pe loc, fără nicio dorinţă de a-i urma. Episodul era încheiat pentru mine; sentimentul acelei încordări erotice se dizolvase plăcut în veselie, surescitarea pierise şi nu lăsase în urmă decât satisfacţia sănătoasă a răutăţii agresive şi o mulţumire de sine obraznică, aproape exuberantă, pentru festa pe care i-o jucasem. În faţă, oamenii se îmbulzeau, începuse un fel de agitaţie, şi un singur torent negru, murdar, se înghesuia spre barieră. Eu însă nu priveam într-acolo; începusem să mă plictisesc. Mă gândeam să mă duc în Krieau(1) sau acasă. Dar abia ridicasem inconştient piciorul ca să pornesc, că am şi observat tichetul albastru care zăcea uitat pe jos. L-am ridicat şi l-am ţinut între degete, neştiind ce să fac cu el. O clipă, mi-a trecut prin minte să i-l dau înapoi lui Lajos, ceea ce ar fi fost un minunat prilej de a face cunoştinţă cu nevastă-sa. Mi-am dat însă seama că femeia nu mă mai interesa de fel, căldura superficială pe care mi-o comunicase aventura se răcise demult şi mă cufundasem iar în vechea mea indiferenţă. Mai mult decât acest schimb de hărţuieli şi de priviri lacome, nici nu-i ceream nevestei lui Lajos. Grăsunul îmi părea prea dezgustător ca să împart trupeşte ceva cu el. Febra nervilor îmi trecuse, acum nu mai simţeam decât o curiozitate indolentă şi o destindere plăcută.
Scaunul stătea acolo, părăsit şi stingher. M-am aşezat comod şi mi-am aprins o ţigară. În faţa mea, pasiunea îşi ridica din nou valurile, dar eu nici nu mai ascultam; ceea ce se repetă nu mă stimulează. Priveam nepăsător cum se înălţa fumul şi mă gândeam la Promenada Golfului de la Merano(2), unde fusesem cu două luni în urmă şi unde privisem de sus cascada scânteietoare. Era întocmai ca aici, un urlet care creştea puternic, şi nici nu te încălzea, nici nu te răcorea; un vuiet absurd, în tăcerea unui peisaj albastru. Dar acum, pasiunea jocului ajunsese la crescendo, din nou zbura spuma umbreluţelor, a pălăriilor, a ţipetelor, a batistelor deasupra torentului negru al mulţimii, din nou se amestecau glasurile, din nou ţâşnea un vuiet — însă de un alt colorit — din gura uriaşă a gloatei. Auzeam un nume urlat din o mie de guri, ba din zece mii de guri, strigăt strident, disperat, extatic: „Cressy! Cressy! Cressy!” Apoi strigătul se frângea brusc, ca o coardă prea bine înstrunită. (Cât de monotonă devine prin repelare, până şi pasiunea!) Fanfara a început să cânte, mulţimea s-a împrăştiat. Se înălţau tabele cu numele învingătorilor. Distrat, am privit într-acolo. În primul loc lucea un şapte. M-am uitat mecanic la tichetul albastru pe care-l uitasem între degetele mele: şapte! Fără să vreau, mi-a venit să râd. Tichetul era câştigător, bietul Lajos mizase bine. Aşadar, cu maliţiozitatea mea, îl păgubisem pe soţul cel grăsun; dintr-o dată, m-am simţit iar în toane bune; acum voiam să ştiu de câţi bani îl escrocasem prin intervenţia mea geloasă. Pentru întâia dată m-am uitat mai bine la bucăţica albastră de carton; era un tichet de douăzeci de coroane şi Lajos mizase pe „câştigător”; asta putea fi o sumă măreaţă. Fără să mă gândesc mai mult, urmând numai mâncărimea curiozităţii, m-am lăsat împins de mulţimea grăbită, în direcţia caselor. M-am pomenit înghesuit la o coadă oarecare, am întins tichetul şi numaidecât două mâini osoase, pripite — obrazul din dosul ghişeului nu-l puteam vedea — mi-au împins, pe placa de marmură, nouă bancnote de câte douăzeci de coroane.
În clipa aceea, când mi s-au numărat în faţă banii, bani adevăraţi, bancnote albastre, râsul mi s-a oprit în gât. Am avut îndată o senzaţie neplăcută. Involuntar, mi-am retras mâinile, să nu mă ating de bani străini. Îmi venea să las bancnotele albastre pe placa de marmură; dar în spatele meu, oamenii se îngrămădeau, în nerăbdarea lor de a-şi primi câştigurile. Astfel, neplăcut impresionat, nu mi-a rămas altceva de făcut decât să iau, cu degete scârbite bancnotele. Ca nişte flăcări albastre îmi ardeau mâna, pe care inconştient o ţineam departe de mine, ca şi cum nici ea, mâna care le luase, nu-mi aparţinea. Îndată mi-am dat seama cât de fatală era situaţia. Împotriva voinţei mele, o glumă se prefăcuse în ceva care nu trebuie să se întâmple în viaţa unui om cinstit, a unui gentleman, a unui ofiţer de rezervă, şi ezitam să rostesc, fie şi numai în gând, adevăratul nume al acelui ceva. Căci aceştia nu erau numai bani tăinuiţi, ci luaţi în chip viclean, bani furaţi.
În jurul meu, glasurile zbârnâiau şi şuierau, oamenii se îmbulzeau, se înghionteau, făcându-şi loc către case sau întorcându-se de acolo. Stăteam tot nemişcat, cu mâna cât mai departe de mine. Ce să fac? Întâi m-am gândit la lucrul cel mai firesc: să-l caut pe adevăratul câştigător. Să mă scuz şi să-i dau banii. Dar asta nu mergea, mai ales sub privirile acelui ofiţer. Doar eram locotenent de rezervă, şi o astfel de mărturisire m-ar fi costat imediat gradul: chiar dacă aş fi găsit tichetul, încasarea banilor era oricum, un lucru unfair. Mă gândeam să cedez instinctului care îmi zvâcnea în degete, de a mototoli bancnotele şi de a le arunca; numai că, în mijlocul mulţimii, ar fi fost uşor de observat şi ar fi devenit suspect. Dar în niciun caz nu voiam să păstrez, nicio clipă, bani străini la mine sau măcar să-i bag în portmoneu şi mai târziu să-i dăruiesc cuiva. Sentimentul de puritate cu care fusesem deprins din copilărie, ca şi cu rufele proaspete, se scârbea de o atingere chiar fugară cu acele bancnote. Să dispară, să dispară repede banii aceştia! pulsa fierbinte gândul în mine, oriunde, numai să dispară! Involuntar, priveam în jur; şi pe când căutam neajutorat vreun ascunziş, un loc nesupravegheat, am văzut că lumea începea iarăşi să se îmbulzească la case, dar acum cu bancnote în mână. Şi un gând mi-a venit, ca o izbăvire: să arunc din nou hazardului răutăcios banii pe care mi i-a dăruit, să-i arunc în gâtlejul lui lacom, care acum înghiţea hulpav noile mize, argint şi bancnote — da, iată soluţia, adevărata salvare!
M-am zorit impetuos, am alergat, mi-am făcut loc printre cei ce se buluceau într-acolo. Nu mai erau decât două persoane înaintea mea, întâiul ajunsese chiar la totalizator, când mi-a trecut prin minte că nu ştiam numele nici unui cal pe care să mizez. Am ascultat cu lăcomie vorbele din jurul meu. „Mizezi pe Ravachol?” a întrebat cineva. „Fireşte, Ravachol”, a răspuns cel întrebat. „Nu crezi că are şanse şi Teddy?" „Aş, de unde! La alergările Maiden(3) a dat chix. A fost un bluff."
Am sorbit cuvintele astea ca un însetat. Deci, Teddy era un cal prost; fără îndoială, Teddy n-avea să câştige. Îndată m-am hotărât să mizez pe el. Am întins banii, am indicat drept „câştigător” numele lui Teddy, pe care-l auzisem cu câteva clipe înainte; o mână mi-a azvârlit tichetele. Dintr-o dată, aveam între degete nouă bilete de carton alb-roşu, în loc de unul singur. Stăruia încă sentimentul penibil; dar, oricum, nu mă ardea atât de iritant, atât de înjositor ca banii aceia mototoliţi.
Mă simţeam iar uşurat, aproape nepăsător; acum mă descotorosisem de bani, terminasem cu partea neplăcută a aventurii; întâmplarea devenise din nou o glumă, aşa cum începuse. Iar m-am aşezat leneş pe scaunul meu, am aprins o ţigară, suflând tihnit fumul în faţă. Dar tihna n-a durat mult; m-am ridicat, m-am învârtit împrejur, m-am aşezat iar. Ciudat: se sfârşise cu visarea plăcută. O nervozitate mă sâcâia, trosnindu-mi prin încheieturi, întâi, mi-am închipuit că este îngrijorarea faţă de posibilitatea de a-l întâlni pe Lajos cu nevastă-sa prin mulţimea ce-mi trecea pe dinainte; dar cum puteau ei bănui că noile tichete erau ale lor? Nici neliniştea oamenilor nu mă tulbura; dimpotrivă, îi priveam cu băgare de seamă, să văd dacă nu începeau să se înghesuie în faţă ba chiar m-am surprins ridicându-mă într-una ca să zăresc steagul care se arbora înaintea fiecărei alergări. Asta era deci: nerăbdarea, o febră lăuntrică ce zvâcnea în mine să înceapă o dată startul, să se termine pentru totdeauna cu povestea asta fatală.
Un băiat trecea alergând cu programul curselor. L-a oprit, mi-am cumpărat un exemplar şi am început să caut printre cuvintele şi sfaturile pe care nu le înţelegeam scrise într-un jargon străin, până când, în sfârşit, l-am găsit pe Teddy, numele jocheului său, al proprietarului grajdului şi culorile alb-roşu. Dar de ce oare mă interesau toate în asemenea grad? Cu ciudă am mototolit hârtia şi am zvârlit-o cât colo, m-am ridicat de pe scaun, apoi m-am aşezat iar. Deodată, am simţit că mi se făcuse cald. A trebuit să-mi şterg cu batista fruntea umedă, gulerul mă strângea. Startul încă nu se dăduse.
În sfârşit, a răsunat clopotul, oamenii s-au repezit, şi în acea secundă am simţit cu groază că şi pe mine semnalul de pornire, asemeni unui deşteptător, mă smulge speriat dintr-un fel de somnolenţă. Am sărit în picioare atât de violent încât am răsturnat scaunul şi m-am grăbit — ba nu, am fugit — avid înainte, cu tichetele strânse între degete, în mijlocul gloatei, ros parcă de o teamă nebunească să nu ajung prea târziu şi să-mi scape ceva foarte important. Împingând cu brutalitate câţiva oameni, am ajuns în rândul întâi, am apucat fără niciun scrupul un scaun pe care tocmai voia să se aşeze o doamnă. Mi-am dat seama de lipsa de tact şi de demenţa mea văzând privirea mirată a doamnei — era o bună cunoştinţă a mea, contesa R., ale cărei sprâncene mânios arcuite mă înfruntau. Dar de ruşine şi din bravadă, am privit cu răceală pe lângă ea. M-am urcat cu picioarele pe scaun, ca să văd terenul.
Undeva, departe, câţiva cai neliniştiţi se agitau pe verdele câmpului, la start, reţinuţi cu greu de micii jochei, ce păreau nişte marionete multicolore. Îndată am încercat să-l recunosc pe al meu, dar ochii îmi erau nedeprinşi şi toate jucau pe dinainte-mi, fierbinţi şi stranii, încât n-am izbutit să desluşesc printre petele colorate pe cea alb-roşu. În clipa aceea, clopotul a răsunat a doua oară; ca şapte săgeţi multicolore caii au ţâşnit pe pista verde. Ce minunat ar fi fost să pot privi liniştit şi numai în scopuri estetice cum căluţii îşi luau avânt şi, abia atingând pământul, zburau peste iarbă; dar nu simţeam nimic din toate astea, făceam numai încercări disperate să-mi recunosc calul şi jocheul. Şi mă blestemam că nu luasem cu mine un binoclu de campanie. Zadarnic mă tot aplecam şi-mi întindeam gâtul: nu vedeam decât patru sau cinci insecte pestriţe, estompate într-un ghem zburător. Numai forma o vedeam schimbându-se treptat: când micul cârd se lungea ca o suliţă, la cotitură, când se ascuţea, apoi în urmă câţiva cai din pluton începuseră să dea semne de oboseală. Alergarea devenise captivantă: doi sau trei cai în galop, încordaţi la maximum, se lipiseră unul de celălalt ca nişte benzi de hârtie colorată, trecând în frunte când unul, când altul. Involuntar, îmi încordam şi eu trupul, ca şi când aş fi putut, cu această mişcare imitativă, zburătoare, pătimaşă, să le sporesc galopul şi să-i împing înainte.
În jurul meu, emoţia creştea. Câţiva experţi trebuie să fi recunoscut culorile la curbă, căci acum, din tumultul tulbure, ţâşneau nume ca nişte rachete ascuţite. Lângă mine stătea un oarecare, cu braţele frenetic întinse şi, cum botul unui cal era în frunte, striga bătând din picioare: „Ravachol! Ravachol!” cu o voce dezgustător de triumfătoare şi stridentă. Am văzut într-adevăr că jocheul acelui cal se întrezărea albastru, şi m-a cuprins furia că învingătorul nu era calul meu. Tot mai insuportabil devenea răcnetul pătrunzător: „Ravachol! Ravachol!” al scârbosului de lângă mine; turbam de mânie rece, bucuros aş fi lovit cu pumnul în gaura neagră, deschisă a gurii lui care urla. De furie, tremuram, eram înfrigurat, simţeam că în orice clipă puteam comite ceva absurd. Iată însă că un alt cal se plasase foarte aproape de cel dintâi. Poate e Teddy, poate, poate — şi speranţa aceasta mă înflăcăra din nou. În adevăr, mi se părea că braţul care acum se ridică peste şa şi, şuierând, plesnea cu ceva crupa calului, era roşu. S-ar putea să fie el, trebuie să fie el, trebuie, trebuie! Dar de ce nu-l zoreşte, ticălosul? Încă o dată cravaşa! Încă o dată! Acum, acum a ajuns foarte aproape! Încă o şchioapă! De ce Ravachol? Ravachol! Nu, nu Ravachol! Teddy! Teddy! Înainte, Teddy! Teddy!
Deodată m-am tras puternic înapoi. Ce?… Ce a fost? Cine ţipase? Cine urlase „Teddy! Teddy!”? Chiar eu strigasem. În mijlocul pasiunii, m-am speriat de mine. Vream să mă ţin bine, să mă stăpânesc; în mijlocul febrei mă chinuia o ruşine bruscă. Dar nu-mi puteam smulge privirea; acolo cei doi cai goneau lipiţi unul de celălalt şi trebuie să fi fost cu adevărat Teddy cel plasat lângă afurisitul de Ravachol, pe care-l uram cu ardoare, căci acum în jurul meu răcneau alţii mai tare, cu mai multe glasuri laolaltă în acute stridente: „Teddy! Teddy!” Şi ţipătul m-a târât iarăşi la fund, în pasiune — pe mine care, o clipă, ieşisem la suprafaţă. Trebuie, trebuie să câştige, şi într-adevăr, acum, în urma calului înaripat, înainta botul celuilalt cal; înaintase cu o palmă, apoi cu două; acum, acum i se vedea şi gâtul întins — în clipa aceea a răsunat strident clopotul, şi a explodat un singur urlet de jubilare, de desperare, de mânie. O clipă, numele aşteptat a umplut bolta albastră a cerului. Apoi s-a năruit, şi undeva a vuit o fanfară.
Înfierbântat, ud leoarcă, cu inima bătându-mi tare, m-am dat jos de pe scaun. A trebuit să mă aşez o clipă, atât eram de năucit de emoţia entuziasmului. Trăiam un extaz cum nu mai cunoscusem vreodată, o fericire fără noima că hazardul mi se supusese ca un sclav — mie, care-l sfidasem. În zadar încercam să mă amăgesc cu ideea că Teddy câştigase numai împotriva voinţei mele şi că eu, unul, dorisem să pierd banii. Nu mă credeam pe mine însumi. Începusem să-mi dau seama că ceva crunt mă trăgea, mă împingea magic către ceva, şi ştiam încotro: voiam să văd victoria, s-o simt, s-o apuc, bani, bani mulţi, să simt bancnotele albastre şi foşnitoare în degete şi acea înfiorare de-a lungul nervilor. O putere cu totul străină, rea, pusese stăpânire pe mine şi nicio ruşine nu mă mai împiedica să-i cedez. Abia m-am ridicat, că am şi pornit în grabă, am alergat chiar până la casă, făcându-mi loc cu coatele, am dat buzna la ghişeu printre cei ce aşteptau, am dat în lături oameni nerăbdători numai ca să văd bani aievea. „Bădăranule!” a mârâit în spatele meu unul dintre cei pe care-i împinsesem; l-am auzit, dar nu mi-a dat prin gând să-l provoc la duel, doar zvâcneam de o nerăbdare bolnăvicioasă, inexplicabilă. În sfârşit, mi-a venit rândul; cu lăcomie, mâinile mele au apucat un teanc de bancnote albastre. Număram tremurând şi în acelaşi timp entuziasmat. Erau şase sute patruzeci de coroane.
Le-am înhăţat cu ardoare. Primul meu gând a fost să joc mai departe, să câştig mai mult, cât se poate mai mult. Unde era buletinul cu alergările? Ah! În nervozitatea mea, îl aruncasem! M-am uitat pretutindeni, să-mi cumpăr altul. Atunci, spre spaima mea nespusă, am observat cum deodată în jurul meu toată lumea înainta ca un puhoi spre ieşire, că toate casele se închideau, că steagul fâlfâitor se cobora. Jocul luase sfârşit. Fusese ultima alergare. O secundă am rămas încremenit. Apoi un fel de mânie a izbucnit în mine, parcă mi s-ar fi făcut o nedreptate. Nu mă puteam împăca deloc cu ideea că acum, când toţi nervii îmi erau încordaţi şi tremuram, când sângele îmi curgea prin vine atât de fierbinte cum nu mai cursese de ani întregi, totul se terminase. Dar ar fi fost zadarnic să-mi hrănesc artificial speranţa că nu văd bine: tot mai repede se scurgea mulţimea pestriţă, iarba strivită sub picioare începuse să lucească verde printre cei câţiva rămaşi în urmă. Treptat, începeam să-mi dau seama de ridicolul zăbavei mele încordate, încât mi-am luat pălăria — bastonul probabil îl uitasem la intrare, în emoţia mea — şi am ieşit pe poarta hipodromului. Portarul, cu şapca servil ridicată, mi-a sărit înainte, i-am spus numărul trăsurii, a strigat-o de departe, făcând mâna pâlnie şi iată, caii în trap zgomotos se şi apropiau. Am poruncit birjarului să mâne foarte încet pe aleea principală. Căci tocmai acum, când surescitarea începea se stingă plăcut, simţeam o pornire avidă să-mi repet în gând întreaga scenă.
În clipa asta trecu o altă trăsură; fără să vreau, m-am uitat spre ea, pentru ca apoi — de data asta însă foarte conştient — să-mi întorc privirea. Era doamna, cu corpolentul ei soţ. Nu mă observaseră. Dar numaidecât m-a copleşit un sentiment sufocant de repulsie, ca şi când aş fi fost prins asupra faptului, şi-mi venea să strig birjarului să dea bice cailor doar pentru a mă depărta cât mai repede de ei.
Birja aluneca moale pe roţile de cauciuc, printre multe altele care se legănau ca nişte bărci înflorate cu încărcătura lor multicoloră de femei, pe lângă ţărmurile verzi ale aleii de castani. Aerul era catifelat şi dezmierdător; din când în când, începea să adie prin praf o boare a primei răcori de seară. Dar sentimentul de mai înainte, de visare plăcută, nu se mai întorcea: mă smulsese dureros din el întâlnirea cu omul pe care-l pungăşisem. Un curent de aer rece pătrunsese deodată ca printr-o crăpătură, în pasiunea mea supraîncălzită. Îmi aminteam, acum dezmeticit, întreaga scenă şi nu mă mai înţelegeam pe mine însumi: eu, un gentleman, un membru al celei mai bune societăţi, ofiţer în rezervă, respectat de toată lumea, luasem fără nicio necesitate bani găsiţi, îi băgasem în portmoneu, ba chiar o făcusem cu o bucurie lacomă, cu o poftă care excludea orice scuză. Eu, care, cu un ceas înainte, eram un om corect, nepătat, furasem. Eram un hoţ. În acelaşi timp, ca să mă sperii singur, îmi rosteam în şoaptă sentinţa, în ritmul potcoavelor, pe când trăsura înainta în trap încet: „Hoţ! Hoţ! Hoţ! Hoţ!"
Dar — ciudat! Cum să descriu ceea ce s-a întâmplat apoi? Este atât de inexplicabil, atât de straniu, şi totuşi ştiu bine că nu mă amăgesc. Toată simţirea mea de atunci, fiece oscilare a gândirii mele din acele clipe îmi este prezentă în minte cu o claritate supranaturală, ca nicio altă întâmplare din cei treizeci şi şase de ani ai mei, şi totuşi abia îndrăznesc să-mi rechem în conştiinţă acea absurdă înşiruire de stări de spirit, acele şovăieli uluitoare ale simţirii. Ba nu ştiu nici măcar dacă vreun scriitor, vreun psiholog, ar putea s-o descrie logic. Eu pot numai să notez cu totul fidel succesiunea apariţiei lor neaşteptate. Deci, îmi spuneam: „Hoţ! Hoţ! Hoţ!” Apoi a venit o clipă foarte ciudată, oarecum goală, clipă în care nu s-a întâmplat nimic, în care eu — ah! cât este de greu să exprim asta! — în care doar ascultam, ascultam ce se petrece în mine. Mă citasem, mă acuzasem, acum vinovatul trebuia să răspundă judecătorului. Ascultam deci, dar nu s-a întâmplat nimic. Lovitura de bici a cuvântului „hoţ” — care credeam că mă va înspăimânta şi apoi mă va prăbuşi într-o nemaiauzită ruşine, într-o ruşine pocăită — n-a trezit nimic în mine. Am zăbovit cu răbdare câteva minute, m-am aplecat oarecum şi mai adânc asupră-mi — simţeam desluşit că sub această tăcere îndărătnică se mişca ceva — şi am aşteptat înfrigurat ecoul care întârzia, ţipătul scârbei, al indignării, al disperării, care trebuia să urmeze acestei autoacuzări. Şi iar nu s-a întâmplat nimic. Niciun ecou. Încă o dată mi-am aruncat vorba: „Hoţ! Hoţ!”, mi-am spus-o chiar cu voce tare, pentru ca, în sfârşit, să trezesc în mine conştiinţa surdă, paralizată. Iarăşi, niciun răspuns. Şi brusc, într-o luminare violentă a conştiinţei, ca şi cum aş fi aprins un chibrit şi l-aş fi ţinut deasupra adâncimii amurgite — mi-am dat seama că nu mă ruşinam, ci numai voiam să mă ruşinez, ba că eram misterios de mândru în acea înjosire, chiar fericit de fapta mea nebunească.
Cum era cu putinţă? Mă apăram — acum într-adevăr înfricoşat de mine — împotriva acestei constatări neaşteptate; dar prea puternic, prea plin voia să ţâşnească din mine şi se învolbura acel sentiment. Nu, nu era ruşine, nu era revoltă, nu era scârbă de sine ceea ce îmi fierbea atât de cald în sânge — pâlpâia în mine bucurie, bucurie îmbătătoare — ba, mai mult, scăpărau flăcări ascuţite de exuberanţă luminoasă, căci îmi dădeam seama că în acele minute, pentru întâia oară după ani şi ani, eram viu cu adevărat, că simţirea mea fusese doar paralizată, dar nu cu totul stinsă, că undeva, sub pustiul de nisip al indiferenţei, tot mai curgeau în taină izvoare fierbinţi de pasiune, şi că acum, atinse de bagheta magică a hazardului, îşi ridicaseră apele şi-mi inundau inima. Dogorea deci încă şi în mine, în mine, în acest fragment din universul viu, acel misterios sâmbure vulcanic a tot ce e pământesc, sâmbure ce izbucneşte uneori în rafalele învârtejite ale lăcomiei: trăiam, eram viu, eram un om cu pofte rele şi fierbinţi. Furtuna pasiunii deschisese brusc o uşă, descoperise o prăpastie în mine, şi priveam cu ameţeală voluptoasă până în străfundurile acelui necunoscut din eul meu care mă înspăimânta şi mă încânta în acelaşi timp. Astfel, pe când trăsura îmi purta domol trupul visător prin lumea burgheză, convenţională, am coborât încet, treaptă cu treaptă, în adâncurile omeneşti din mine, nespus de sigur, pe acest drum tăcut şi dominat numai de făclia vie a conştiinţei aprinse pe neaşteptate. Şi pe când în jur treceau valuri de oameni, râzând şi pălăvrăgind, eu mă căutam pe mine, pe cel pierdut; am cercetat în mine de-a lungul anilor îndelungaţi, pe cărarea magică a amintirii. Lucruri demult pierdute ieşeau la iveală din oglinda prăfuită şi oarbă a vieţii mele. Mi-am amintit cum odată — eram şcolar — furasem briceagul unui coleg şi cu aceeaşi plăcere diabolică mă uitam la el cum căuta peste tot, îi întreba pe toţi şi se trudea. Apoi, deodată, am înţeles furtuna misterioasă a unor ceasuri de încordări sexuale, am înţeles că pasiunea mea fusese numai încovoiată, numai strivită de iluzia socială, de idealul autoritar al gentlemen-ilor — dar că şi în mine, adânc, adânc de tot, în conducte şi în izvoare îngropate sub dărâmături, curentele fierbinţi ale vieţii curgeau ca la toată lumea. Ah, ce-i drept, trăisem totdeauna, dar nu îndrăznisem să trăiesc, mă strangulasem şi mă ascunsesem de mine însumi; dar acum puterea comprimată explodase, viaţa cea bogată, cea nespus de vehementă, mă copleşise. Ştiam că îi mai aparţin: cu fericita surprindere a unei femei care simte, pentru întâia oară, copilul mişcându-se în ea, simţeam încolţind în mine realul — cum să-l numesc altfel? — tot ce e adevărat, tot ce e neprefăcut în viaţă. Simţeam — mi-e aproape ruşine să scriu un asemenea cuvânt — cum eu, omul mort, deodată înfloream, cum în vine îmi zvâcnea, neliniştit şi roşu, sângele, cum simţirea îmi înmugurea în căldura aceea, cum mă ridicam la înălţimea unui rod necunoscut, dulce sau amar. Minunea lui Tannhäuser mi se întâmplase în lumina clară a unui câmp de curse, în mijlocul furnicarului a mii de pierde-vară: începusem iar să simt, înverzea şi înmugurea toiagul uscat.
Dintr-o trăsură în mers, un domn m-a salutat şi m-a strigat pe nume — probabil că nu-i observasem primul salut. Am tresărit morocănos, plin de mânia de a fi fost tulburat din acea stare de revărsare ce picura în mine dulce, din acel vis adânc, cel mai adânc pe care îl trăisem vreodată. Dar a fost de ajuns să arunc o privire spre omul care salutase ca să-mi viu în fire: era prietenul meu Alfons, un coleg de şcoală drag, acum procuror. Deodată m-a străfulgerat: omul ăsta care te salută prieteneşte, are acum pentru întâia oară putere asupra ta, eşti în mâna lui de îndată ce află de delictul pe care l-ai săvârşit. Dacă ţi-ar cunoaşte fapta, ar trebui să te dea jos din trăsură, din întreaga ta existenţă caldă, burgheză şi să te zvârle pentru trei sau cinci ani într-o lume apăsătoare, îndărătul unor ferestre zăbrelite, în drojdia vieţii, împreună cu ceilalţi hoţi, pe care numai biciul nevoii i-a mânat în celulele lor murdare. Teama m-a apucat, rece, de încheietura mâinii, dar asta numai timp de o clipă; numai o clipă, teama mi-a oprit inima — apoi şi gândul acesta s-a prefăcut într-un sentiment fierbinte, într-o mândrie fantastică şi insolentă, care acum cerceta oamenii din jur cu un aer superior şi aproape ironic. Cum v-ar îngheţa în colţul gurii zâmbetul dulce şi prietenos cu care mă salutaţi ca pe semenul vostru, dacă aţi bănui cine sunt! Mi-aţi respinge salutul ca ceva murdar, cu un gest înciudat şi dispreţuitor. Dar înainte de a mă respinge voi, v-am respins eu: azi după-amiază m-am azvârlit din lumea voastră rece, osificată — unde eram o rotiţă funcţionând fără zgomot în marea maşină ce se rostogoleşte rece între pistoane şi se învârte în deşert în jurul ei — m-am azvârlit într-un abis, pe care nu-l cunosc; dar în acea singură oră am fost mai viu decât în toţi anii de gheaţă pe care i-am trăit în cercul vostru. Nu vă mai aparţin, nu mai sunt al vostru: acum sunt afară, pe o culme sau într-un adânc, dar niciodată, niciodată n-am să mai fiu pe ţărmul plat al comodităţii voastre burgheze. Am simţit pentru întâia oară toată plăcerea - câtă poate fi în om, bună sau rea; dar nu veţi şti niciodată unde am fost, n-aveţi să mă înţelegeţi niciodată. Oameni, ce ştiţi voi despre taina mea?!
Cum aş putea exprima ce am simţit în ora aceea, eu, un gentleman elegant, când treceam printre şirurile de trăsuri, salutând şi răspunzând cu o faţă indiferentă, căci în timp ce masca, omul exterior, omul de odinioară, vedea şi recunoştea mutre, înlăuntrul meu răsuna o muzică atât de îmbătătoare, încât trebuia să-mi înăbuş acel tumult dezlănţuit ca să nu-l strig tuturor. Eram atât de plin de simţire, încât torentul interior mă tortura fizic, şi trebuia, asemeni unui om ce se sufocă, să-mi apăs puternic cu mâna pieptul în care inima clocotea dureros. Dar — durere, plăcere, frică, groază sau regret, nimic nu simţeam izolat şi desprins, totul se topea laolaltă, simţeam numai că trăiesc, că respir şi că simt. Şi acest sentiment, cel mai simplu dintre toate, acest sentiment primar, pe care nu-l mai încercasem de ani de zile, mă îmbăta. Niciodată în cei treizeci şi şase de ani ai mei nu simţisem măcar o clipă cu atâta extaz că sunt viu, ca în acel ceas.
Trăsura s-a oprit cu un recul uşor: birjarul trăsese de hăţuri. Apoi s-a întors pe capră şi m-a întrebat dacă doresc să mă ducă până acasă. Buimac, mi-am venit în fire, mi-am aruncat ochii pe alee: mi-am dat seama cu consternare cât de mult visasem, câte ceasuri fusesem pradă beţiei visului. Se întunecase, o moleşală plutea peste coroanele copacilor, castanii începuseră să-şi adie parfumul în răcoarea serii. Iar dincolo de vârfurile lor se şi întrezărea, argintie, lumina voalată a lunii. Era de ajuns, ar fi trebuit să fie de ajuns. Dar numai să nu mă întorc îndărăt acasă, să nu mă întorc în lumea mea cotidiană! I-am plătit birjarului. Când am scos portmoneul şi am luat bancnotele între degete, mi-a trecut de la încheietura mâinii până în vârful lor ca un fior electric; deci, ceva în mine rămăsese încă treaz din vechiul om care se ruşina. Încă mai zvâcnea conştiinţa muribundă a gentleman-ului, însă mâna se şi apucase să numere vesel banii furaţi, şi, de bucurie, am fost generos. Birjarul mi-a mulţumit atât de excesiv, încât mi-a venit să surâd: Dacă ai şti! Caii s-au opintit, trăsura a plecat. M-am uitat după ea aşa cum, de pe vapor, te uiţi înapoi la un ţărm unde ai fost fericit.
O clipă am stat aşa, visător şi perplex, în mijlocul mulţimii ce murmura şi râdea, legănată de muzică. Trebuie să fi fost cam ora şapte şi, fără să vreau, am cotit spre gradina Sacher, unde obişnuiam să cinez în societate, după o plimbare prin Prater — şi în a cărei apropiere birjarul mă lăsase, probabil intenţionat. Dar abia întinsesem mâna spre poarta distinsului restaurant şi am simţit o reticenţă; nu, nu vream încă să mă întorc în lumea mea, să las ca miraculoasa fierbere ce mă umplea misterios să fie luată ca de apă, într-o conversaţie indiferentă, nu vream să mă desprind de magia sclipitoare a aventurii care mă înlănţuia de câteva ceasuri.
De undeva răsuna o muzică înăbuşită, încâlcită; involuntar, mi-am îndreptat paşii spre ea, căci în acea zi totul mă ademenea. Era o voluptate să mă las în voia hazardului şi acea îmbrânceală confuză prin noianul de oameni ce unduia molatic avea un farmec de nedescris. În pasta groasă şi agitată a masei omeneşti fierbinţi, sângele îmi dospea. Mă simţeam dintr-o dată încordat, stimulat şi cu toate simţurile treze, în aerul argăsit, fumegând de răsuflări omeneşti, de praf, de sudoare şi de tutun. Căci toate astea — pe care înainte vreme, ba chiar până în ajun, le respinsesem ca ordinare, comune şi plebee, tot ceea ce gentleman-ul îngrijit din mine evitase cu dispreţ o viaţă întreagă — acum atrăgeau miraculos noul meu instinct ca şi cum aş fi simţit pentru întâia dată în tot ce e animalic, instinctiv şi vulgar o înrudire cu mine însumi. Acolo, în drojdia oraşului, printre soldaţi, slujnice şi vagabonzi, mă simţeam bine într-un fel care mi-era cu totul neînţeles. Sorbeam cu un fel de lăcomie aerul acela argăsit; îmbrâncelile şi înghesuiala în mulţimea învălmăşită mi-erau plăcute şi, cu o curiozitate voluptoasă, aşteptam să văd ce-mi va aduce mie, celui fără voinţă, ceasul acesta. Tot mai aproape ţiuiau şi răsunau dinspre cârnăţăriile din Prater cinelele şi muzica stridentă de alămuri; orchestrioanele răpăiau fanatic de monoton polci aspre şi valsuri hodorogite. Peste ele auzeam din barăci pocnituri înăbuşite, apoi tot felul de chiote, râsete, răcnete de beţivi şi zăream căluşeii copilăriei mele rotindu-se cu lumini nebunatice printre arbori. Am rămas în mijlocul pieţii, ca valurile întregului tumult să mă pătrundă, iar cascadele de zgomot şi vâltoarea infernală să-mi umple ochii şi urechile; mă simţeam bine, căci în vârtejul acela era ceva care îmi calma tumultul lăuntric. Priveam cum în bărci, servitoarele, în rochiile lor balonate, se avântau spre cer, cu strigăte de plăcere gungurite, răsunând parcă din sexul lor. Vedeam cum calfe de măcelari pocneau râzând baroase grele pe dinamometru, cum crainici cu glasuri răguşite şi cu gesturi de maimuţe acopereau cu strigătele lor zgomotul orchestrioanelor; cum toate se amestecau cu prezenţa în necontenită mişcare a gloatei înmiit de zgomotoase, beată de poşirca fanfarelor, de scânteierea luminilor şi de bucuria de a fi gloată. De când mă trezisem, începusem să simt viaţa celorlalţi, ardoarea metropolei revărsându-se fierbinte, îngrămădită în aceste câteva ceasuri de duminică, vedeam cum se excită de propria-i plenitudine, într-o desfătare nedesluşită, animalică şi totuşi sănătoasă şi impulsivă… Şi, îmboldit într-una şi împins brutal de trupurile lor, am simţit treptat cum căldura din ele trece în mine. Nervii argăsiţi de mirosul înţepător mi s-au încordat, parcă ţâşnind afară din trupul meu; simţurile mele buimăcite se luptau cu zarva şi încercau acea ameţeală nedesluşită care însoţeşte inevitabil orice voluptate intensă. Pentru întâia oară de ani de zile, poate pentru întâia oară în viaţă, simţeam masa, simţeam oamenii, ca o putere a cărei bucurie se transmitea făpturii mele izolate. Vreo barieră cedase, şi din vinele mele ceva trecea în lumea aceea, roind apoi ritmic iar spre mine, şi o poftă cu totul necunoscută mă copleşise năzuind să topească ultima crustă dintre mine şi ea, o cerinţă pătimaşă de a mă înfrăţi cu acea omenire înfocată, străină, răzbătătoare. Cu pofta bărbatului, tânjeam după sânul, izvor de viaţă, al acelui trup uriaş, fierbinte; cu dorinţa femeii eram receptiv la orice atingere, la orice chemare, la orice ademenire, la orice îmbrăţişare — şi acum ştiam că în mine era dragoste şi nevoie de dragoste, ca în zilele cu lumină crepusculară ale adolescenţei. O, numai să pătrund în viaţă, să mă simt legat cumva cu această pasiune, care palpita, care râdea, cu această pasiune plină de suflu a celorlalţi, numai să curg, să mă revărs în vinele ei; să fiu mic de tot, să mă pierd în tumult, să fiu un infuzor în murdăria lumii, o fiinţă tremurând de plăcere, sclipind printre miriade de alte fiinţe în băltoacă — dar să pătrund în plenitudine, în vârtej, să fiu azvârlit ca o săgeată de propria-mi încordare în necunoscut, în vreun cer al tuturor.

(1) Grădină publică pe malul Dunării.
(2) Localitate balneo-climatică în Italia, până în 1919 a aparţinut însă Austriei
(3) Curse speciale, pentru cai care nu au mai câştigat niciodată. 
Partea1,


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

După mine!