marți, 19 februarie 2013

O exceptionala poveste a lui Zweig (3)

Noapte fantastica(3)
Astăzi ştiu că atunci eram beat. În sângele meu vâjâiau toate împreună: bătăile clopotului de la carusel, chicotelile stridente ale femeilor la atingerea bărbaţilor, muzica haotică, rochiile sclipitoare; fiecare sunet în parte cădea în mine strident şi mai scânteia o dată roşu şi zvâcnindu-mi prin tâmple, percepeam fiecare contact, fiecare privire într-o fantastică iritaţie a nervilor (comparabilă cu a răului de mare) dar toate laolaltă într-o îmbinare beată. Nu pot să descriu în cuvinte starea mea complicată; mai uşor aş reuşi poate printr-o comparaţie, spunând că eram supraîncărcat cu vacarm, cu zgomot, cu senzaţii, supraîncălzit, ca o maşină care goneşte zănatic din toate puterile, ca să scape de imensa apăsare ce peste o clipă îi va arunca în aer cazanul toracic. Vârfurile degetelor îmi zvâcneau, tâmplele îmi palpitau, gâtlejul mi-era strangulat, sângele înfierbântat se îndesa spre creier; dintr-o toropeală a simţurilor ce durase ani, mă prăvălisem deodată într-o febră care mă mistuia. 
     Simţeam că acum ar trebui să ies din mine cu un cuvânt, cu o privire, să-mi deschid sufletul, să mă las târât de curent, să mă dau, să mă dărui, să devin una cu ceilalţi, să mă liberez, să scap în vreun chip din această crustă vârtoasă de tăcere, care mă separa de elementul cald, viu, curgător. Nu mai vorbisem de ceasuri, nu strânsesem mâna nimănui, nu simţisem îndreptată către mine nicio privire întrebătoare, nicio privire de simpatie, iar acum, sub cascada evenimentelor, creştea răzvrătirea împotriva tăcerii. Niciodată, niciodată nu avusesem atâta nevoie de comunicare, de un om, ca acum, când pluteam printre mii şi zeci de mii de oameni, când mă scăldam în căldură şi în vorbe; şi totuşi, eram exclus din circuitul ce unifica acea plenitudine. Eram aidoma unuia care ar muri de sete pe mare. În acelaşi timp, vedeam — şi tot ce vedeam îmi sporea chinul — cum la dreapta şi la stânga se legau în fiece secundă, întâlnindu-se jucăuş, elemente străine, asemeni globuleţelor de argint viu. Mă cuprindea o invidie văzând băieţandri care se legau în treacăt de fete străine, şi cum, după întâiul cuvânt, se luau de braţ, cum totul se întâlnea şi se asocia. Un salut lângă carusel, o privire în treacăt — şi gata, tot ce era străin se topea într-o convorbire, poate pentru a se desface iar peste câteva minute, totuşi era o asociere, o fuziune, o comunicare, era lucrul după care îmi dogoreau acum toţi nervii. Eu însă, rutinat în conversaţii de salon, un causeur apreciat şi sigur de sine, muream de frică, mi-era ruşine să mă adresez oricăreia dintre acele slujnice late în şolduri, de teamă să nu râdă de mine, ba plecam chiar ochii de câte ori cineva mă privea din întâmplare; şi totuşi, eram chinuit de o sete lăuntrică după vorbe. Ceea ce voiam de la oameni nu mi-era limpede nici mie: atât ştiam, că nu mai puteam răbda să fiu singur şi să mă mistui în propria-mi febră. Dar toţi priveau fără să mă vadă, fiecare privire aluneca pe deasupra mea. Nimeni nu voia să mă simtă. O dată, un băiat de vreo doisprezece ani, în haine zdrenţuite, a trecut pe lângă mine; ochii îi erau violent luminaţi de răsfrângerea lămpilor, atât de tare se apropiase jinduind după caii de lemn. Gura mică îi era întredeschisă, ca arsă de sete; desigur, nu mai avea bani să încalece; sorbea plăcere numai din strigătele şi râsetele celorlalţi. M-am vârât cât am putut spre el şi l-am întrebat (dar de ce îmi tremura vocea şi suna atât de ascuţit?) „N-ai vrea să faci un tur?” A căscat ochii la mine, s-a speriat — dar de ce? de ce? S-a făcut roşu ca racul şi a zbughit-o la fugă fără să spună un cuvânt. Nici măcar un copil desculţ nu accepta o bucurie de la mine; trebuie, aşa simţeam eu, să fi fost ceva îngrozitor de străin în înfăţişarea mea, de nu mă puteam amesteca nicăieri şi pluteam în masa groasă ca o picătură de ulei pe apa mişcătoare.
Dar nu renunţam: nu mai puteam sta singur. Picioarele îmi ardeau în ghetele de lac prăfuite, gâtlejul mi-era ca ruginit de fumul răscolit. M-am uitat în jur: la dreapta şi la stânga, printre torentele de oameni, erau mici insule de verdeaţă, birturi cu feţe de mese roşii şi cu bănci de lemn neacoperite, pe care stăteau mic-burghezi cu paharul lor de bere şi cu „Virginia” duminicală. Priveliştea m-a ademenit. Stăteau laolaltă străini, intrau în vorbă, era un pic de linişte în febra haotică. Am intrat, am cercetat mesele, până am găsit una la care era aşezată o familie de mic-burghezi — un meseriaş spătos, cu nevasta lui, cu două fete voioase şi un băieţaş. Îşi legănau capetele în tactul muzicii, glumeau unul cu altul, iar privirile lor de oameni mulţumiţi, care luau viaţa uşor, îmi făceau bine. Am salutat politicos, am pus mâna pe un scaun şi am întrebat dacă pot lua loc. Pe dată li s-a oprit râsul, o clipă au tăcut, ca şi cum fiecare ar fi aşteptat să-şi dea celălalt consimţământul, pe urmă femeia a zis cam surprinsă: „Vă rog, vă rog!”
M-am aşezat şi am avut îndată senzaţia că prin sosirea mea strivisem buna lor dispoziţie, care până atunci se manifestase liber; căci pe dată în jurul mesei s-a aşternut o tăcere apăsătoare. Fără a-mi ridica ochii de pe faţa de masă cu carouri roşii, ici-colo presărată cu sare şi piper, mi-am dat seama că toţi mă observau cu uimire, şi numaidecât mi-a trecut prin gând — cam târziu însă! — că eram prea elegant pentru birtul acesta de servitori, cu costumul meu de Derby, cu jobenul parizian, cu perla din cravata porumbie, că eleganţa, parfumul luxului mă înconjurau şi aici cu un strat de duşmănie şi de jenă. Şi tăcerea celor cinci persoane mă încovoia din ce în ce mai jos pe masa ale cărei pătrate roşii le număram într-una cu o desperare îndârjită: ruşinea de a pleca brusc mă ţintuia locului şi eram totuşi prea laş pentru a-mi ridica privirea torturată. A fost o uşurare când în fine a apărut chelnerul şi a pus în faţa mea paharul greu de bere. Puteam în sfârşit să ridic o mână şi, bând, să trag sfios cu coada ochiului peste marginea paharului. Într-adevăr, toţi cinci mă observau; ce-i drept, fără ură, totuşi, cu o mirare tăcută. Recunoşteau intrusul în lumea lor ştearsă, simţeau cu instinctul naiv al clasei lor, că urmăream ceva aici, căutam ceva care nu făcea parte din lumea mea, că nici dragostea, nici înclinaţia, nici bucuria simplă a valsurilor, a berii, a tihnei duminicale nu mă mâna acolo, ci vreo dorinţă pe care n-o înţelegeau şi care le dădea de bănuit, aşa cum darul meu îi dăduse de bănuit băiatului de la carusel, aşa cum miile de anonimi din furnicarul de afară se fereau cu o duşmănie inconştientă de eleganţa mea, de înfăţişarea mea mondenă. Şi totuşi, simţeam: dacă aş găsi vreun cuvânt cu care să mă adresez lor, un cuvânt sincer, simplu, cordial, un cuvânt cu adevărat omenos, tatăl şi mama mi-ar răspunde, fetele mi-ar zâmbi măgulite, aş putea să mă duc peste drum cu băiatul, într-o baracă, să tragem la ţintă şi să ne amuzăm copilăreşte. În cinci, în zece minute aş fi fost eliberat de mine însumi, învăluit de atmosfera inocentă a unei convorbiri mic-burgheze, într-o familiaritate pe care aş fi acceptat-o bucuros, ba chiar într-o intimitate măgulită — cuvântul acesta simplu însă, acest început de convorbire nu-l găseam; o ruşine absurdă, prostească dar copleşitoare, mă sufoca, şi stăteam cu ochii plecaţi ca un răufăcător la masa acelor oameni simpli, muncit de remuşcarea de a le fi stricat ultimul ceas de duminică prin prezenţa mea încăpăţânată. Stând acolo, ispăşeam toţi anii de indiferentă aroganţă în care trecusem pe lângă mii de asemenea mese, pe lângă milioane şi milioane de oameni, semenii mei, fără a-i vedea, preocupat numai de favoruri sau de succese în cercul strâmt al lumii elegante. Simţeam că drumul cel drept, convorbirea nestingherită cu ei, de care aveam atâta nevoie în ceasul excluderii mele dintre oameni, îmi erau interzise.
Şedeam astfel, eu, om liber până atunci, ghemuit dureros în sinea mea, tot numărând pătratele roşii de pe faţa de masă, până când, în sfârşit, a trecut chelnerul. L-am chemat, am plătit, m-am ridicat din faţa paharului de bere pe care abia îl atinsesem, am salutat politicos. Mi-au mulţumit amabil şi surprinşi; ştiam fără să privesc spre ei, că abia voi fi întors spatele şi veselia plină de viaţă îi va năpădi iar, că cercul cald al convorbirii se va închide nou, îndată ce eu, corpul străin, voi fi eliminat.
Apoi m-am aruncat din nou, dar şi mai lacom, şi mai fierbinte, şi mai disperat în vârtejul mulţimii. Între timp, îmbulzeala se mai afânase pe sub copacii care se vălureau negri către cer; înghesuiala şi agitaţia nu mai erau atât de compacte, şuvoaiele de oameni nu mai curgeau şi nu se mai îmbulzeau în cercul de lumină al caruselelor; zumzăiau numai ca nişte umbre pe marginea exterioară a pieţei; de asemeni, tonul mulţimii, vijelios, adânc, răsuflând parcă plăcere, se îmbucătăţea în multe zgomote mici, care se sfărâmau pe dată ce undeva muzica intervenea puternic şi violent, ca şi cum ar fi vrut să-i mai atragă încă odată pe fugari. Altfel de chipuri se iveau acum; copiii cu baloanele şi cu serpentinele lor de hârtie plecaseră acasă şi familiile care ieşiseră duminica în şiruri largi se retrăseseră. Acum auzeai beţivi hăulind şi vedeai tipi decăzuţi — cu mers de haimanale, tărăgănat şi totodată cercetător — împingându-se din aleile laterale. În ceasul când stătusem ţintuit la o masă străină, lumea aceea ciudată alunecase şi mai mult în vulgaritate. Dar atmosfera fosforescentă de insolenţă şi de primejdie îmi plăcea mai mult decât cea mic-burgheză de duminică. Aţâţat, instinctul din mine adulmeca aici aceeaşi tensiune a poftei; mă vedeam oarecum reprodus în vagabondajul chipurilor dubioase ale acelor oameni din drojdia societăţii. Şi ei braconau aici, pândind cu o aşteptare nerăbdătoare vreo aventură învăpăiată, vreo senzaţie fugară. Şi invidiam până şi hoinăreala sinceră şi liberă a acelor indivizi zdrenţăroşi — căci eu, lipit de stâlpul unui carusel, suflam din greu, dornic să scap de apăsarea tăcerii, de chinul singurătăţii şi totuşi incapabil să mă urnesc, să apelez, să rostesc un cuvânt. Stăteam numai şi căscam gura la piaţa luminată de reflexul tremurat al cercului de lămpi, stăteam în insula mea de lumină şi priveam ţintă în întunecime, mă uitam plin de o aşteptare prostească la fiece om care, atras de strălucirea violentă, se întorcea o clipă încoace. Dar fiecare privire aluneca rece dincolo de mine. Nimeni nu mă voia, nimeni nu mă mântuia.
Îmi dau seama că ar fi nebunie să-i descriu cuiva ori să încerc să-i explic că eu, om din lumea bună, cultivat, elegant, bogat, independent, prieten cu cei mai de seamă oameni dintr-un oraş cu milioane de locuitori, am stat în noaptea aceea în Prater un ceas întreg rezemat de stâlpul unui carusel care, guiţând dezacordat, se învârtea necontenit şi că, numai dintr-o încăpăţânare îndârjită, dintr-un sentiment magic de a supune voinţei mele destinul, am lăsat să se rotească prin faţa mea aceeaşi polcă poticnită, aceleaşi valsuri tărăgănate, aceleaşi capete de cai idioate, pictate pe lemn — de douăzeci de ori, de patruzeci de ori, de o sută de ori — fără să mă urnesc din loc. Ştiu că tot ce făcusem în ceasul acela era absurd, dar în perseverenţa asta absurdă era o încordare a simţirii, o crispare atât de oţelită a tuturor muşchilor, cum oamenii n-o simt decât poate într-o prăbuşire cu totul apropiată de moarte. Întreaga mea viaţă, care se scursese în gol, dintr-odată prinsese a pluti înapoi nestăvilită şi mi se adunase până sus, în gâtlej. Acum, pe cât de chinuit eram de amăgirea absurdă care mă făcea să rămân acolo, să persist până când o vorbă sau o privire oarecare a unui om mă va mântui, pe atât mă desfătam la chinul acesta. Ispăşeam ceva stând rezemat de stâlp: nu atât furtul, cât viaţa mea de până atunci, lâncedă, goală, cenuşie. Şi îmi jurasem să nu plec până nu-mi va apărea vreun semn că soarta mă eliberează.
Cu cât înaintau orele, cu atât noaptea se întindea în jur. În barăci, becurile se stingeau unul după altul şi întunericul care se lăsase înghiţise pata clară de pe iarbă: din ce în ce părea mai solitară insula de lumină pe care mă aflam. Tremurând, mă uitam la ceas. Încă un sfert de oră şi caii de lemn bălţaţi aveau să se oprească, becurile verzi şi roşii de pe frunţile lor neroade aveau să se stingă, orchestrionul umflat avea să înceteze a mai urla. Atunci va fi întuneric beznă, iar eu voi rămâne singur în noaptea plină de şoapte, surghiunit cu totul — cu totul părăsit. Din ce în ce mai agitat, priveam piaţa învăluită în întuneric, pe care numai arar aluneca repede câte o pereche mergând spre casă ori se clătinau beţi câţiva indivizi. Dar mai departe, în faţă, tremura încă în umbră viaţa ascunsă, neliniştită, aţâţătoare. Din când în când, auzeai un fluier sau un plescăit uşor, când treceau bărbaţi. Şi dacă ei coteau, momiţi de semnale spre întuneric, glasuri de femei şopteau în umbră şi uneori vântul arunca spre mine zdrenţe de chicoteli stridente. Pe încetul, femeile înaintau tot mai obraznice, dincoace de limita întunericului, către conul luminat al pieţii, pentru a se cufunda iarăşi repede în beznă, îndată ce sclipea în treacăt, sub felinar, coiful vreunui sergent de stradă. Dar abia se depărta să-şi facă rondul, că umbrele fantomatice apăreau iar, şi acum le puteam vedea desluşit siluetele, atât de mult se încumetau spre lumină. Era ultima drojdie a acelei lumi nocturne, noroiul ce rămăsese pe fund, acum când şuvoiul de oameni se scursese. Câteva prostituate, cele mai sărace şi mai izgonite, care n-au măcar un pat al lor, care ziua dorm pe vreo saltea şi noaptea rătăcesc neîncetat, care îşi oferă trupul uzat, slab, batjocorit, undeva, în întuneric, pentru o mică monedă de argint, veşnic urmărite de poliţie, mânate de foame sau de vreun vagabond — femei care hoinăresc în noapte, vânând şi în acelaşi timp fiind vânate. Ca nişte câini lihniţi, înaintau tot mai mult spre piaţa luminată, adulmecau vreun bărbat, vreun întârziat rătăcit pe acolo, a cărui poftă să i-o poată momi pe preţul unei coroane sau două, pentru ca apoi să-şi plătească într-un birt popular o ceaşcă de vin fiert şi să-şi păstreze fărâma de viaţă care pâlpâia şters şi care tot avea să se stingă curând într-un spital sau într-o închisoare. Aceasta era drojdia, ultimul puroi al senzualităţii ţâşnite din mulţimea de duminică — acum vedeam cu o groază nemărginită cum chipuri înfometate apăreau din întuneric ca nişte fantome. Dar până şi în groaza asta a mea era o plăcere magică, în chiar această oglindă murdară recunoşteam lucruri uitate şi confuz simţite; era aici o lume adâncă, clisoasă pe care o traversasem demult şi care, fosforescentă, îmi scăpăra iar prin simţuri. Ciudat! Ce-mi oferise pe neaşteptate noaptea aceea fantastică, m-a făcut să înfloresc — pe mine, mugur uscat, încât ceea ce era mai întunecat în trecutul meu, mai tainic în instinctele mele, acum se vedea limpede! Un simţământ tulbure al anilor adolescenţei îngropate s-a ridicat în mine, anii în care privirea sfioasă, atrasă de curiozitate şi totuşi laş intimidată se oprise pe asemenea chipuri; amintirea ceasului când pentru întâia oară am urmărit până în patul ei o femeie, pe o scară umedă ce trosnea — şi deodată, ca şi cum un fulger ar fi despicat un cer nocturn, am văzut limpede toate detaliile acelui ceas uitat, banala cromolitografie de deasupra patului, amuleta pe care femeia o purta la gât; simţeam fiecare fibră ca atunci, zăpuşeala nelămurită, scârba şi prima mândrie de băiat. Toate astea îmi tălăzuiau dintr-o dată prin trup. O imensă lumină s-a făcut subit în mine şi — cum aş putea exprima acel infinit? — am înţeles deodată tot ce mă lega cu o milă atât de fierbinte de făpturile acelea, tocmai pentru că erau ultima scursoare a vieţii; şi instinctul meu, odată aţâţat de o fărădelege, adulmeca în ele hoinăreala lor flămândă — care în acea noapte fantastică era atât de asemănătoare cu râvna mea — accesibilitatea lor nelegiuită faţă de orice atingere, faţă de orice poftă ce s-ar fi ivit întâmplător. Ca de un magnet mă simţeam atras într-acolo: portmoneul cu banii furaţi îmi dogorea pieptul când, în sfârşit, am simţit de peste drum fiinţe, oameni, ceva moale ce respira, ce vorbea, ce voia ceva de la o altă fiinţă, poate chiar de la mine, de la mine care aşteptam numai să mă dărui, care ardeam de o dorinţă nebunească după oameni. Şi, brusc, am înţeles că ceea ce-i mână pe oameni spre astfel de făpturi numai rareori este fierbinţeala sângelui, o dorinţă crescândă ci, de cele mai multe ori, teama de singurătate, de grozava înstrăinare care altminteri s-ar înălţa între noi, şi pe care simţirea mea aprinsă o percepea astăzi pentru întâia oară. Mi-am amintit când încercasem acea senzaţie, vag, ultima oară: era în Anglia, la Manchester, unul dintre oraşele de oţel care, sub un cer fără lumină, vuiesc ca un metropolitan, pline în acelaşi timp de îngheţul singurătăţii, care îţi pătrunde prin pori până în sânge. Trei săptămâni locuisem acolo la nişte rude, rătăcind totdeauna stingher, seară de seară, prin baruri, prin cluburi, prin music-hall-uri sclipitoare, numai ca să dau de puţină căldură umană. Într-o seară, descoperisem o asemenea făptură, a cărei englezească de stradă abia o înţelegeam; dar dintr-odată mă aflam într-o odaie, sorbeam râs dintr-o gură străină, lângă mine era un trup cald, pământesc de apropiat şi de fraged. Pe neaşteptate, oraşul negru, rece, spaţiul zgomotos şi întunecat al singurătăţii, toate s-au topit; o fiinţă oarecare, necunoscută, care stătea aşteptând primul venit, te destindea, topea toată gheaţa. Respirai iar liber, priveai iar viaţa într-o lumină uşoară înlăuntrul închisorii de oţel. Ce minunat este pentru cel singur, pentru cel închis în sine să ştie, să bănuie că în teama lui există totuşi un reazem de care să se prindă cu toate puterile fie el chiar murdărit de multe mâini, anchilozat de bătrâneţe, ros de rugină înveninată. Şi asta, tocmai asta o uitasem în timpul celei mai adânci singurătăţi, din care, clătinându-mă, m-am înălţat în noaptea aceea: că undeva, în cel mai depărtat ungher, aceste ultime dintre femei aşteaptă să primească în fiinţa lor orice dăruire, să răcorească orice fierbinţeală pentru un pumn de bănuţi, totdeauna prea puţini faţă de nemărginita lor bunăvoinţă, faţă de prezenţa lor umană.



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

După mine!