Povestiri scurte si incredibile ale lui Tolstoi(2)

Filipok

Era odată un băieţel pe care îl chema Filip. Intr-o zi văzu copiii îndreptîndu-se spre şcoală. Filip îşi luă căciula şi vru să se ducă şi el cu ei. Dar maică-sa îl întrebă:

—      Încotro te duci, Filipok?

—     La şcoală.

—     Eşti încă mic şi nu poţi să te duci! Şi mama îl opri acasă.

Toţi copiii erau duşi la şcoală. Tata a plecat încă de dimineaţă la pădure, iar mama s-a dus să lucreze cu ziua. Au rămas acasă numai Filipok şi bunica sus pe cuptor. Lui Filipok i s-a urît să stea singur. Şi cînd bunica a adormit, el s-a apucat să-şi caute căciula. Pe-a lui n-a găsit-o şi a luat una veche de-a lui taică-său; pe urmă a plecat la şcoală.

         Şcoala era la capătul celălalt al satului, lîngă biserică. Cît a mers Filipok pe uliţa lui, cîinii i-au dat pace, îl cu­noşteau. Dar cum a ajuns prin dreptul curţilor străine, a sărit Jucika şi a început să latre, după Jucika a sărit şi Volciok, un cîine mare de tot. Filipok a luat-o la fugă, cîinii după el. Filipok a început să ţipe, s-a împiedicat şi a căzut. Dintr-o curte a ieşit un mujic, a alungat cîinii şi s-a răstit la copil:

—      Încotro alergi aşa singur, neastîmpăratule?

Filipok n-a răspuns nimic, şi-a sumes poalele hainei şi a început să fugă din răsputeri. A ajuns lîngă şcoală. În cer­dac nu era nimeni, dar dinăuntru răzbea larma copiilor. Pe Filipok l-a cuprins frica: „Dacă învăţătorul mă alungă?" Se tot gîndeşte ce să facă. Să se întoarcă, vor sări cîinii iar la el; să intre în şcoală, îi era frică de învăţător. Tocmai atunci trece pe lîngă şcoală o femeie cu doniţa în mînă şi-l întrea­bă:

—      Tu de ce stai aici, cînd toţi învaţă?

Filipok n-a mai avut ce face şi a intrat. În pridvor şi-a scos căciula şi a deschis uşa. Şcoala era plină de copii. Fie­care spunea ceva cu glas tare, iar învăţătorul, care purta un fular roşu la gît, se plimba prin mijlocul lor.

—      Tu ce vrei? l-a întrebat el pe Filipok.

Filipok şi-a strîns cu putere căciula la piept şi nu a răs­puns nimic.

—      Cine eşti?

Filipok tăcea mai departe.

—      Nu cumva eşti mut?

Filipok s-a speriat aşa de tare, că n-a mai putut scoate o vorbă.

—      Ei, dacă nu vrei să vorbeşti, pleacă acasă.

Tare ar fi vrut Filipok să răspundă, dar spaima îi încleş­tase gura. S-a uitat la învăţător şi a început să plîngă. Atunci învăţătorului i s-a făcut milă de el. L-a mîngîiat pe cap şi a întrebat pe copii cine-i băieţelul acela.

—    E Filipok, fratele lui Kostiuşka. Demult vrea să meargă la şcoală, dar mama lui nu-1 lasă, şi atunci a venit la şcoală pe furiş.

—      Hai, aşază-te pe bancă lîngă fratele tău; şi am s-o rog pe maică-ta să te lase la şcoală.

Apoi, învăţătorul a început să-i arate literele, dar Fili­pok le ştia de mai înainte, ba putea să şi citească puţin.

—      Ia să văd cum îţi silabiseşti numele?

Şi Filip începu:

—      Pfe-i-pfi, le-i-li, pe-oc-poc.

Copiii rîseră.

—      Bravo! a spus învăţătorul. Cine te-a învăţat să ci­teşti?

Filipok a prins curaj şi a răspuns:

—      Kostiuşka. Eu sînt deştept şi dintr-o dată am priceput tot! Sînt grozav de deştept!

învăţătorul l-a întrerupt şi a spus:

—      Nu te grăbi cu lauda, mai întîi învaţă.

De atunci Filipok a început să meargă şi el cu copiii la şcoală.