Tarzan of the apes (10)

Fantoma fricii         

             Cocoţat într-un arbore semeţ, Tarzan privea satul de colibe acoperite cu stuf, aflat dincolo de terenul cultivat. Văzu că, la unul din capete, pădurea atingea satul şi se îndreptă spre acel loc, mînat de curiozitatea arzătoare de a vedea animale din rasa lui, de a învăţa mai multe despre deprinderile lor şi de a cerceta vizuinile ciudate în care trăiau.

Existenţa lui primitivă printre aprigile sălbăticiuni ale junglei nu-i lăsa loc pentru nicio urmă de îndoială că aceste făpturi ar putea fi altceva decît duşmani. Asemănarea înfăţişării nu-l îndemnă să-şi făurească vreo idee greşită asupra primirii ce i s-ar fi făcut dacă ar fi fost descoperit de aceste fiinţe, primele din rasa lui pe care le văzuse vreodată.

Tarzan din neamul maimuţelor nu era un sentimental. Şi nu ştia nimic despre frăţia dintre oameni. Toate vieţuitoarele care nu făceau parte din tribul său îi erau duşmani de moarte, cu cîteva excepţii dintre care Tantor, elefantul, constituia exemplul cel mai deosebit.

Tarzan îşi dădea seama de toate acestea fără răutate sau ură. A ucide era legea de bază a lumii sălbatice în care trăia. Plăcerile lui primitive erau puţine la număr, dar cea mai mare dintre acestea era să hăituiască şi să ucidă, astfel încît le acorda şi celorlalţi dreptul de a nutri aceleaşi dorinţe ca şi dînsul, chiar dacă obiectul vînătorii lor l-ar fi constituit propria lui persoană.

Viaţa lui ciudată nu-l făcuse nici ursuz, nici sîngeros. Faptul că-i plăcea să ucidă şi că ucidea cu un rîs vesel pe buzele-i frumoase, ţinea de cruzimea sa nativă. De cele mai multe ori ucidea ca să-şi procure hrană, iar cînd ucidea din răzbunare sau pentru a se apăra, o făcea fără istericale, ca un profesionist care nu admite nicio uşurinţă.

Prin urmare, acum cînd se apropia cu băgare de seamă de cătunul lui Mbonga, era peregatit să ucidă sau să fie ucis. Se furişa  cu neobişnuită prudenţă, căci Kulonga îl făcuse să nutrească un deosebit respect pentru aşchiile acelea ascuţite ce aduceau moartea atît de repede şi fără greş.

În cele din urmă se opri la un arbore mare cu frunzişul des şi împovărat cu ghirlande de uriaşe plante agăţătoare. În acest umbrar de nepătruns, aşezat deasupra satului, Tarzan se ghemui, privind scenele ce se desfăşurau jos, mirîndu-se de fiecare aspect al acestei vieţi noi, ciudate.

Pe uliţa satului alergau şi se zbenguiau copii goi. Cîteva femei pisau banane uscate în piuliţe rudimentare de piatră, în timp ce altele plămădeau turte din făina cernută. Afară, pe terenurile defrişate, se vedeau alte femei săpînd, plivind sau culegînd. Toate purtau în jurul şoldurilor cingători din ierburi uscate şi erau împopoţonate cu brăţări de aramă la glezne, braţe şi încheieturile mîinilor. În jurul multor grumazuri tuciurii atîrnau fire de sîrmă curios împletite, în vreme ce alte femei erau împodobite cu inele uriaşe ce le atîrnau de nas.

Tarzan din neamul maimuţelor se uita din ce în ce mai uimit la aceste stranii făpturi. Văzu şi bărbaţi moţăind la umbră, în timp ce la marginea cea mai îndepărtată a luminişului întrezărea din cînd în cînd războinici înarmaţi ce păreau să păzească satul împotriva unor duşmani care i-ar fi putut ataca prin surprindere.

Tarzan observă că numai femeile munceau. Nicăieri nu se vedea urmă de bărbat care să lucreze pămîntul sau să îndeplinească muncile gospodăreşti ale satului.

În cele din urmă, privirile-i căzură asupra unei femei aflate chiar sub copacul lui. Avea în faţă un mic ceaun, aşezat deasupra unui foc mocnit şi în care clocotea o pastă groasă, roşiatică, vîscoasă. Deoparte se afla un maldăr de săgeţi din lemn, iar femeia le înmuia cîte un capăt în pasta clocotită, aşezîndu-le apoi pe un stelaj de crengi de cealaltă parte a ei.

Tarzan din neamul maimuţelor era fascinat. Aici zăcea taina cumplitei forţe a micuţelor nuiele folosite de ARCAŞ. Observă grija deosebită a femeii ca niciun strop din pasta aceea să nu-i atingă mîinile şi la un moment dat, cînd o picătură îi sări pe deget, o văzu înfundîndu-şi mîna într-un vas cu apă şi apoi ştergînd iute stropul cu un pumn de frunze.

Tarzan nu ştia nimic despre otrăvuri, dar mintea lui ageră îi spuse că pasta aceea ucide şi nu mica săgeată, care nu era decît mesagerul ce o ducea în trupul victimei.

Ce i-ar mai fi plăcut să aibă un snop din aşchiile acelea purtătoare de moarte! Dacă femeia şi-ar fi părăsit numai o clipă îndeletnicirea, el ar fi putut să se lase iute în jos, să şterpelească un mănunchi şi apoi, cît ai clipi, să se caţăre înapoi în copac.

În timp ce încerca să ticluiască un plan pentru a-i distrage atenţia, auzi un răcnet sălbatic venind dinspre luminiş. Privi într-acolo şi văzu un războinic negru stînd chiar sub copacul în care, cu o oră înainte, îl omorîse pe ucigaşul Kalei.

Negrul striga şi îşi flutura suliţa deasupra capului. Din cînd în cînd arăta către ceva ce zăcea pe jos, în faţa lui.

Pe dată se stîrni mare zarvă în sat. Bărbaţi înarmaţi dădură buzna afară din interiorul multor colibe şi o porniră în goana mare de-a curmezişul luminişului, către santinela alarmată. În urma lor se buluciră bătrînii, femeile şi copii, pînă cînd, într-o clipă satul rămase pustiu.

Tarzan din neamul maimuţelor ştiu că găsiseră stîrvul inamicului său, dar lucrul acesta îl interesa mult mai puţin decît faptul că în sat nu mai rămăsese nimeni care să-l împiedice să-şi însuşească o parte din săgeţile aflate dedesubtul lui. Repede şi fără zgomot, se lăsă la pămînt lîngă ceaunul cu otravă. O clipă rămase nemişcat, ochii lui vioi şi isteţi iscodind perimetrul cuprins între palisade. Nu se vedea ţipenie de om. Privirea i se opri apoi la uşa deschisă a unei colibe învecinate. O să-şi arunce ochii înăuntru, îşi spuse Tarzan şi se apropie tiptil de clădirea scundă, acoperită cu stuf. Rămase o clipă afară, trăgînd cu urechea. Nu se auzea niciun zgomot şi se strecură în semiîntunericul din încăpere.

Pe pereţi atîrnau arme: suliţi lungi, cuţite cu forme ciudate, două scuturi înguste. În centrul încăperii era o oală de gătit, iar în fund un culcuş meşterit din ierburi uscate, acoperit cu rogojini împletite care, de bună seamă, slujeau proprietarului drept pat şi aşternut. Pe jos se înşirau cîteva tigve omeneşti.

Tarzan din neamul maimuţelor pipăi fiecare obiect, cumpăni în mînă suliţele, le adulmecă, deoarece el „vedea" în mare măsură şi cu nările sale sensibile şi experimentate. Hotărî să-şi însuşească una din vergelele acelea lungi şi ascuţite, dar nu o putea lua acum, din cauza săgeţilor pe care avea de gînd să le înşface.

Pe măsură ce desprindea obiectele din perete, Tarzan le trîntea, claie peste grămadă, în mijlocul încăperii. Deasupra mormanului puse oala de gătit, răsturnată, iar peste oală aşeză o tigvă rînjită pe care o încunună cu podoabele de cap ale tînărului Kulonga. După aceea se dădu un pas îndărăt, îşi privi opera şi rîse. Tarzan din neamul maimuţelor ştia să guste o glumă.

Dar de afară se auzeau glasuri şi bocete pline de jale şi văicăreli. Rămase surprins. Întîrziase prea mult? Se repezi în pragul uşii şi privi în josul uliţei, spre palisadă.

Băştinaşii nu se vedeau încă, deşi îi auzea limpede apropiindu-se. Probabil că erau foarte aproape. Cu iuţeala fulgerului, sări din uşă drept la maldărul de săgeţi. După ce adună atîtea cîte putea să care sub un braţ, răsturnă dintr-o lovitură de picior ceaunul clocotit şi se făcu nevăzut în frunzişul de sus, chiar în clipa cînd băştinaşii intrară pe poarta de la celălalt capăt al uliţei. Apoi se opri ca să observe cele ce se petreceau jos, cocoţat în copac asemenea unei păsări sălbatice, gata să-şi ia zborul la primul semn de primejdie.

Băştinaşii umpluseră uliţa, patru dintre ei purtînd trupul neînsufleţit al lui Kulonga. În urma cortegiului se tîrau femeile, care scoteau ţipete ciudate şi văicăreli lugubre. Înaintară pînă la coliba lui Kulonga, care era chiar aceea devastată de Tarzan.

Nici şase oameni nu apucaseră să păşească pragul, cînd năvăliră afară într-o învălmăşeală sălbatică şi viermuitoare. Ceilalţi din spate se grăbiră să se adune. Urmară gesticulări aţîţate, degete care arătau spre colibă, pălăvrăgeală; apoi mai mulţi războinici se apropiară şi priviră înăuntru.

În cele din urmă intră în colibă un bătrîn cu braţele şi picioarele încărcate cu ornamente de metal şi cu un colan din schelete de mîini omeneşti atîrnîndu-i pe piept.

Era Mbonga, regele, tatăl lui Kulonga.

Scurt timp domni o tăcere deplină, apoi Mbonga se ridică în picioare, faţa lui hîdă oglindind o expresie de furie amestecată cu frică superstiţioasă. Rosti cîteva cuvinte, adresîndu-se războinicilor adunaţi acolo şi o clipă mai tîrziu, oamenii se împrăştiară prin tot satul, pornind să scotocească în amănunţime fiecare colibă şi fiece colţişor din interiorul palisadelor.

Abia începuse investigarea, cînd fu descoperit ceaunul răsturnat şi furtul săgeţilor otrăvite. Nu descoperiră însă nimic altceva şi cîteva minute mai tîrziu, în jurul regelui se înghesui un grup de sălbatici înfricoşaţi.

Mbonga nu putu să le lămurească nici unul din straniile fenomene care avuseseră loc. Descoperirea cadavrului, cald încă, al lui Kulonga — chiar la hotarul terenurilor sale, acolo de unde satul l-ar fi putut auzi cu uşurinţă — înjunghiat şi despuiat chiar în pragul căminului tatălui său, era un lucru destul de misterios în sine; dar aceste din urmă înfiorătoare surprize din sat, petrecute chiar în coliba răposatului Kulonga, le umpleau inimile de groază şi făceau să încolţească în minţile lor cele mai înfiorătoare explicaţii.

Se adunaseră în grupuri mici, vorbind în şoaptă şi rostogolindu-şi întruna ochii, cu priviri speriate, aruncate peste umăr.

           Tarzan din neamul maimuţelor îi urmări un timp din adăpostul copacului înalt. În purtarea lor erau multe lucruri pe care nu le putea înţelege, căci el nu ştia nimic despre superstiţii şi nu avea decît o vagă idee despre frică, de orice fel ar fi fost ea. Soarele se ridicase în cumpăna cerului. Tarzan nu-si luase încă gustarea de dimineaţă şi avea de străbătut multe mile pînă la locul unde pitise delicioasele rămăşiţe ale lui Horta, mistreţul. Aşa încît întoarse spatele satului lui Mbonga şi se mistui în citadela frunzoasă a pădurii.
Cap9