Tarzan of the apes (12)

Raţiunea umană        

În tribul lui Tarzan se găsea un membru care-i punea autoritatea la îndoială şi anume Terkoz, fiul lui Tublat, dar acesta se temea atît de mult de ascuţişul cuţitului şi de săgeţile mortale ale noului stăpîn, încît se mărginea să-şi manifeste obiecţiile prin nesupuneri mărunte şi atitudini sîcîitoare. Totuşi Tarzan ştia că Terkoz pîndea un prilej ca să-i smulgă, prin cine ştie ce neaşteptat act de trădare, domnia, aşa că era mereu cu ochii în patru spre a nu fi luat prin surprindere.

             Luni de zile, viaţa micului grup se scurse în mare parte ca şi înainte, cu excepţia faptului că inteligenţa superioară a lui Tarzan şi iscusinţa lui de vînător îi îndestula cu mai mult belşug de hrană decît oricînd în trecut. De aceea cei mai mulţi dintre supuşi erau mulţumiţi cu schimbarea de conducere.

Tarzan îi călăuzea noaptea la ogoarele oamenilor negri şi acolo, preveniţi de înţelepciunea superioară a şefului lor, mîncau doar atît cît le poftea inima, fără să distrugă însă ce nu mai puteau mînca, după cum făcea Manu, maimuţica şi majoritatea celorlalte maimuţe.

În felul acesta, negrii, deşi mînioşi de furtişagurile neîncetate de pe ogoare, nu se descurajau în strădania lor de a cultiva pămîntul, aşa cum s-ar fi întîmplat dacă Tarzan le-ar fi îngăduit supuşilor săi să devasteze plantaţiile după bunul lor plac.

În toată această perioadă, Tarzan făcu repetate vizite nocturne în sat, unde îşi reînnoia adeseori proviziile de săgeţi. Curînd observă hrana care se afla regulat la rădăcina copacului ce-i oferea intrarea în interiorul palisadelor şi după scurt timp, începu să consume tot ce-i puneau negrii acolo. Cînd sălbaticii, împietriţi de spaimă, văzură că hrana se făcea nevăzută peste noapte, fură năpădiţi de consternare şi de groază, pentru că una e să aduci o ofrandă de hrană pentru înduplecarea unui zeu sau a unui duh rău şi alta-i să ştii că duhul bîntuie satul de-adevăratelea şi că o mănîncă. Era un lucru ce nu se mai pomenise nicicînd şi le împînzea minţile superstiţioase cu tot felul de vagi spaime.

Şi asta nu era totul. Dispariţia periodică a săgeţilor şi veşnicele renghiuri jucate de mîini nevăzute le tociseră în asemenea hal nervii, încît viaţa în noul cămin devenise o adevărată corvoadă, iar Mbonga şi căpeteniile lui începuseră să discute despre părăsirea satului şi căutarea altui loc de sălaş, pe meleaguri mai îndepărtate ale junglei.

Cînd mergeau la vînătoare, războinicii negri începură să se abată tot mai departe înspre miazăzi, chiar în inima pădurii, căutînd un lăcaş potrivit pentru noul sat. Şi tot mai des, tribul lui Tarzan era tulburat de aceşti vînători pribegi. Singurătatea tăcută, sălbatică, a pădurii virgine era străbătută acum de strigăte noi, stranii. Liniştea păsărilor şi a fiarelor se spulberase. Venise omul. Şi alte lighioane străbăteau jungla, zi şi noapte, în sus şi-n jos — fiare aprige, crude — dar vecinii mai slabi fugeau şi se ascundeau din preajma lor pentru a se reîntoarce după ce primejdia trecea.

Cu omul, însă, lucrurile stau altfel. Cînd se iveşte omul, multe dintre animalele mai mari, mînate de instinct, îşi părăsesc cu desăvîrşire locurile şi arareori se mai întorc; aşa se întîmplă cu marile antropoide. Fug de om, cum fuge omul de ciumă.

Un timp, tribul lui Tarzan zăbovi prin preajma plajei, pentru că noul şef nu se împăca de fel cu ideea de a-şi părăsi pentru totdeauna comorile din cabană. Dar cînd, într-o bună zi un membru al tribului descoperi o puzderie de negri pe malurile unui rîuleţ la care se adăpau gorilele de generaţii întregi şi-i văzu pregătindu-se să taie pădurea şi să-şi dureze acolo numeroase colibe, nimic nu mai putu ţine locului maimuţele; şi astfel Tarzan le conduse, după lungi marşuri, în inima junglei, într-un loc pe unde nicicînd nu călcase picior de fiinţă omenească.

Ori de cîte ori se ivea luna nouă, Tarzan se repezea, legănîndu-se iute din ram în ram, să petreaca o zi printre cărţile lui şi să-şi reînoiască stocul de sageţi. Această din urmă îndeletnicire devenea din ce în ce mai anevoioasă, pentru că negrii începuseră să-şi ascundă, noaptea, teancurile de săgeţi în şuri sau în colibe. De aceea Tarzan se vedea nevoit să-i pîndească ziua pentru a descoperi locurile unde doseau săgeţile.

De două ori pătrunsese noaptea în colibe, în timp ce locatarii lor dormeau pe rogojini şi furase săgeţile chiar de sub nasul războinicilor. Dar îşi dădu seama că era prea riscant, aşa încît începu să culeagă, cu laţul lui lung şi ucigător, războinici răzleţi, pe care-i deposeda de arme şi de podoabe, aruncînd apoi cadavrele din vîrful unui arbore înalt drept în uliţa satului, în timpul nopţii.

Negrii erau atît de îngroziţi de aceste felurite întîmplări, încît, dacă n-ar fi fost răgazul de o lună dintre vizitele lui Tarzan, răstimp în care trăgeau nădejde că fiecare nouă incursiune se va dovedi şi ultima, ar fi abandonat în scurta vreme şi noul sat.

Nu dăduseră încă peste cabana lui Tarzan, aflată departe, pe plajă, dar omul-maimuţă, ori de cîte ori se afla cu tribul său, trăia cu groaza că negrii îi vor descoperi şi-i vor jefui comoara. Aşa se făcea  că petrecea tot mai mult timp în vecinătatea ultimului lăcaş al tatălui său şi tot mai puţin cu tribul. Şi membrii micii colectivităţi începură să sufere de pe urma deplasării lui Tarzan, căci în permanenţă se iscau ciocniri şi gîlcevi, pe care numai regele lor le putea soluţiona paşnic.

În cele din urmă, cîteva dintre gorilele mai vîrstnice îi vorbiră lui Tarzan despre acest lucru şi drept urmare, el rămase o lună întreagă în mijlocul tribului său.

Îndatoririle regale printre antropoide nu sunt numeroase şi nici foarte grele.

Să presupunem că după-masă vine Thaka să se plîngă că bătrînul Mungo i-a răpit noua soţie. Atunci Tarzan are datoria să-i adune pe toţi cei interesaţi şi dacă constată că soţia răpită îl preferă pe noul ei stăpîn, porunceşte ca lucrurile să rămînă aşa cum sunt sau, eventual, Mungo să-i dea în schimb lui Thaka pe una dintre fiicele sale. Oricare ar fi hotărîrea, gorilele o acceptă şi se întorc satisfăcute la preocupările lor.

Apoi vine Tana, ţipînd de zor şi oblojindu-şi coapsa din care curge sînge. Gunto, soţul ei, a muşcat-o cu cruzime! Şi Gunto, chemat să dea socoteală, spune că Tana e leneşă şi nu-i aduce alune şi cărăbuşi şi nu-l scarpină pe spinare. Iar Tarzan îi dojeneşte pe amîndoi, îl ameninţă pe Gunto c-o să-l facă să simtă gustul aşchiilor purtătoare de moarte dacă o mai chinuieşte pe Tana, iar Tana, la rîndul ei, trebuie să promită că va fi mai grijulie în ce priveşte îndatoririle ei femeieşti.

Şi aşa se desfăşoară lucrurile — mici ciondăneli familiale în cea mai mare parte, dar care, lăsate fără rezolvare, ar duce la certuri mari şi la facţiuni, ba chiar la eventuala dezmembrare a tribului.

Dar Tarzan se plictisi repede de sarcinile sale cînd îşi dădu seama că domnia însemna o îngrădire a libertăţii. Tînjea după cabana lui şi după marea sărutată de soare, după interiorul unei case bine clădite, după minunile fără de sfîrşit ale nenumăratelor lui cărţi.

Îşi dădu seama că, pe măsură ce se maturizase, se înstrăinase de tribul său. Interesele lor şi ale lui erau tot mai deosebite. Gorilele nu ţinuseră pasul cu el şi nu puteau înţelege nimic din visurile ciudate şi frumoase ce încolţeau în mintea activă a conducătorului lor uman. Vocabularul le era atît de mărginit, încît Tarzan nici nu putea discuta măcar cu ele despre multele adevăruri noi, despre largile cîmpuri de gîndire pe care lecturile le deschiseseră în faţa ochilor săi lacomi şi nu le putea face să înţeleagă ambiţiile ce fremătau în sufletul lui.

Acum nu mai avea prieteni în trib, ca pe vremuri. Un copil poate găsi tovarăşi de joacă printre numeroasele făpturi simple, dar pentru un om matur, o relaţie, ca să fie plăcută, trebuie să aibă la bază o oarecare comuniune de gîndire.

Dacă ar fi trăit Kala, Tarzan ar fi sacrificat totul ca să rămină aproape de ea, dar acum că murise, iar jucăuşii lui prieteni din copilărie se prefăcuseră în fiare crunte şi bicisnice, Tarzan simţea că preferă pacea şi singurătatea cabanei lui, îndatoririlor sîcîitoare ale conducerii unei hoarde de bestii atroce.

Ura şi gelozia lui Terkoz, fiul lui Tublat, traseră greu în cumpănă împotriva dorinţei lui Tarzan de a renunţa la domnie, pentru că, tînăr englez încăpăţînat cum era, nu se putea hotărî să abdice în faţa unui inamic atît de înverşunat.

Ştia foarte bine că Terkoz avea să fie ales conducător în locul lui, deoarece, în numeroase rînduri, această brută feroce îşi revendicase supremaţia fizică asupra gorilelor-masculi care cutezaseră să protesteze împotriva actelor sale de sălbatică teroare.

Lui Tarzan i-ar fi plăcut grozav să răpună jigodia asta urîcioasă fără ajutorul cuţitului sau al săgeţilor. În perioada maturizării, forţa şi îndemînarea lui sporiseră în asemenea măsură, încît ajunsese să creadă că l-ar fi putut domina pe temutul Terkoz într-o luptă corp la corp, dacă antropoidul nu s-ar fi bucurat de avantajul pe care i-l dădeau colţii săi uriaşi asupra slab înarmatului Tarzan.

Dar într-o zi, întreaga chestiune fu luată, prin forţa împrejurărilor, din mîinile lui Tarzan, iar viitorul i se deschise liber în faţă, astfel încît de acum înainte putea veni sau pleca, fără ca vreo pată să-i intunece mîndrul blazon.

Lucrurile s-au petrecut în felul următor:

Tribul se hrănea pe îndelete, răspîndit pe o suprafaţă considerabilă, cînd un strigăt puternic izbucni la oarecare depărtare, spre răsărit de locul unde Tarzan, întins pe burtă lîngă un pîrîiaş limpede, încerca să prindă un peşte care-i tot scăpa din mîinile iuţi, rumenite de soare. Ca la un semn, tot tribul se repezi spre locul de unde veneau strigătele înfricoşate şi acolo dădură peste Terkoz, care ţinea de păr o femelă mai vîrstnică şi o bătea fără milă cu labele lui mari.

Tarzan se apropie şi înălţă o mînă, semn pentru Terkoz să înceteze, căci femela nu era a lui, ci aparţinea unei sărmane gorile bătrîne, ale cărei vremuri de luptător apuseseră demult şi care, prin urmare, nu-şi putea ocroti familia.

Terkoz ştia că a lovi femela altuia însemna o încălcare a legii semenilor săi, dar, fiind un tiran, profitase de slăbiciunea soţului femelei pentru a o pedepsi fiindcă refuzase să-i cedeze un rozător tînăr şi fraged pe care îl prinsese.

Cînd Terkoz îl văzu pe Tarzan apropiindu-se fără săgeţi, continuă s-o chinuiască pe biata femelă, străduindu-se cu bună ştiinţă a-şi sfida şeful pe care-l ura atîta.

Tarzan nu-şi repetă semnalul de avertizare, ci se năpusti asupra lui Terkoz, care stătea în aşteptare. Omul-maimuţă nu mai purtase o bătălie atît de aprigă din zilele de demult, cînd Bolgani, uriaşul rege gorilă îl maltratase îngrozitor pînă în clipa cînd vîrful cuţitului proaspăt găsit împunsese din întîmplare inima-i haină.

În cazul de faţă, cuţitul lui Tarzan abia de se putea compara cu colţii scăpărători ai lui Terkoz, iar belşugul de forţă brută care constituia avantajul maimuţei asupra omului era contracarat de uimitoarea iuţeală şi agilitate a celui de-al doilea.

Totuşi la scorul final, antropoidul adunase ceva mai multe puncte şi dacă n-ar fi intervenit un alt atribut personal cere să influenţeze rezultatul ultim, Tarzan din neamul maimuţelor ar fi murit aşa cum a trăit — o fiară sălbatică, necunoscută, din Africa ecuatorială.

Dar vezi că exista acel ceva care-l ridicase atît da mult deasupra semenilor săi din junglă — acea scînteie care sintetizează imensa diferenţă dintre om şi animal — raţiunea. Aceasta l-a salvat pe Tarzan de la moarte de sub muşchii de oţel şi colţii sfîşietori ai lui Terkoz.

La douăsprezece secunde după ce începuseră lupta, se şi rostogoliseră la pămînt, cărîndu-şi pumni, sfîşiindu-se şi sfîrtecîndu-se — două fiare încleştate într-o luptă pe viaţă şi pe moarte.

Terkoz se alesese cu vreo duzină de tăieturi de cuţit la cap şi piept, iar Tarzan era rănit şi însîngerat — într-un loc, pielea capului îi era pe jumătate desprinsă de pe ţeastă în asemenea hal, încît o fîşie mare îi atîrna peste ochi împiedicîndu-i vederea.

Totuşi tînărul englez reuşise să ţină colţii aceia îngrozitori departe de beregata lui şi, îndată ce, pentru o clipă, încleştarea lor îşi pierdu din intensitate, atît cît le trebuia ambilor ca să-şi tragă răsuflarea, Tarzan ticlui o stratagemă. O să se strecoare în spatele lui Terkoz şi, agăţîndu-se de el cu ghearele şi dinţii o să-i înfigă cuţitul pînă o să-l dea gata.

Manevra fu dusă la îndeplinire cu mai multă uşurinţă decît sperase Tarzan, deoarece bruta lipsită de judecată, neînţelegînd ce avea de gînd adversarul său, nu făcu nici o încercare de a-i zădărnici planul. Dar cînd, în cele din urmă, îşi dădu seama că Tarzan îl încleştase într-un fel în care nu se putea apăra nici cu dinţii, nici cu pumnii, Terkoz se azvîrli pe jos cu atîta violenţă, încît Tarzan trebui să se agaţe cu disperare de trupul ce se zbătea, se zvîrcolea şi se răsucea şi, fără a fi apucat să-şi împlînte mai mult decît odată cuţitul, îl scăpă din mînă cînd se izbi cu forţă de pămînt, pomenindu-se brusc lipsit de orice armă de apărare.

În următoarele clipe cît se rostogoliră şi se vînzoliră, Terkoz reuşi în mai multe rînduri să se elibereze din înlănţuirea braţelor adversarului, pînă cînd, în cele din urmă, după nenumărate zvîrcoliri iuţi şi schimbări de poziţie succesive, Tarzan ajunse întîmplător să-l cuprindă cu braţul drept într-un fel absolut inatacabil.

Aflîndu-se în spatele lui Terkoz, tînărul îşi petrecuse braţul pe sub braţul acestuia, încercuindu-i gîtul cu braţul şi antebraţul. E figura „semi-Nelson" din luptele corp la corp moderne, pe care neştiutorul om-maimuţă o nimerise din întîmplare, dar raţiunea sa superioară îi dezvăluise într-o clipită avantajele descoperirii sale. Pentru el însemna întreaga deosebire dintre viaţă şi moarte.

Şi astfel, se căzni să-şi aducă şi braţul stîng în aceeaşi poziţie de încercuire şi cîteva momente mai tîrziu, grumazul lui Terkoz pîrîia în menghina unui „plin Nelson". Acum nu mai exista nicio posibilitate de salt şi zvîrcolire. Amîndoi zăceau pe jos, cu desăvîrşire nemişcaţi, Tarzan agăţat pe spinarea lui Terkoz. Treptat, capul rotund al gorilei era împins în jos, tot mai în jos, spre piept.

Tarzan ştia care avea să fie sfîrşitul. Într-o clipă, gîtul o să se frîngă. Şi atunci sări în ajutorul lui Terkoz exact acelaşi element care îl împinsese într-un asemenea chinuitor impas: raţiunea unui om.

„Dacă îl ucid — îşi spuse Tarzan — care va fi folosul? N-ar însemna oare să văduvesc tribul de un bun luptător? Şi dacă Terkoz moare, înseamnă să nu fie conştient de supremaţia mea, pe cînd, dacă-l las în viaţă, va fi totdeauna o pildă pentru celelalte gorile."

— Ka-goda? şuieră Tarzan la urechea lui Terkoz, ceea ce, pe limba maimuţelor, în traducere liberă înseamnă: „Te predai?"

O secundă nu se auzi niciun răspuns şi Tarzan îşi înteţi puţin apăsarea, fapt care-i smulse bestiei un înfricoşător strigăt de durere.

— Ka-goda? repetă Tarzan.

— Ka-goda! urlă Terkoz.

— Ascultă, spuse Tarzan, înmuind un pic strînsoarea, fără să-l slăbească însă din cleşte. Eu sînt Tarzan, regele maimuţelor, vînător puternic, luptător puternic. În toată jungla nu mai e altul atît de mare. Tu mi-ai spus Ka-goda. Tot tribul a auzit. Niciodată să nu te mai încaieri cu regele tău sau cu cei din neamul tău, că de vei mai face asta o singură dată, te omor. Ai înţeles?

— Huh, se învoi Terkoz.

— Eşti mulţumit?

— Huh, repetă gorila.

Tarzan îl lăsă liber şi cîteva minute mai tîrziu, toţi se aflară din nou la treburile lor, ca şi cum nimic nu tulburase seninătatea hăituielilor prin pădurea virgină.

Dar, adînc în minţile lor, se săpase convingerea că Tarzan era un mare luptător şi o făptură ciudată. Ciudată, pentru că stătuse în puterea lui să-şi ucidă vrăjmaşul şi totuşi îl lăsase să trăiască, nevătămat.

În după-amiaza aceea, cînd tribul se adună, după datină, înainte de a se fi lăsat seara peste junglă, Tarzan, cu rănile spălate în apele rîului, chemă în juru-i pe toţi masculii vîrstnici.

— Aţi văzut azi din nou că Tarzan din neamul maimuţelor este cel mai puternic dintre voi — li se adresă el.

— Huh, răspunseră cu toţii într-un glas. Tarzan e mare.

— Tarzan, continuă el, nu e maimuţă. El nu-i la fel cu ceilalţi. Felul lui de a fi nu se aseamănă cu al lor, aşa că Tarzan se duce înapoi la cuibul celor de-un fel cu el, lîngă apele marelui lac ce nu are al doilea ţărm. Trebuie să vă alegeţi un alt conducător, pentru că Tarzan nu o să se mai întoarcă.

          Şi astfel, tînărul Lord Greystoke făcu primul pas către ţelul spre care năzuia — acela de a găsi alţi oameni, albi ca şi el.
Cap11