Ce se poate pune la indoiala

La 31 martie 1596, s-a nascut Descartes, unul dintre cei mai seriosi filosofi si matematicieni din istorie. Orice om care a trecut prin scoala, chiar daca a ramas repetent si a fost exmatriculat, a avut de-a face cu Descartes. Cum? Simplu - prin intermediul coordonatelor carteziene, numerele alea puse pe cele doua axe, stiti voi. Fenomenul este asemanator celui prin care fiecare om are de-a face cu Cristos, chiar daca el e budist Zen si nici n-a auzit de crestini. Cum? Simplu, prin calendar: orice an N este, de fapt anul N+3 de la nasterea lui Cristos. De ce N+3? O sa explic intr-o postare ulterioara, acum ma intorc la Descartes.

Una din lucrarile lui poarta numele de "Meditatii metafizice". Aceste meditatii sunt sase la numar si aici o puteti citi pe prima, intitulata "Despre cele ce pot fi puse la indoiala". Am adaugat si un portret executat de un oarecare Sebastien Bourdon, in care se presupune ca ar fi Descartes, dar nimeni nu stie precis lucrul asta. Asadar, un portret care se potriveste cu titlul meditatiei.

Despre cele ce pot fi puse la îndoială.

De-o vreme, am prins a-mi da seama că, încă din primii mei ani de viaţă, am luat drept adevărate un mare număr de opinii false, şi că ceea ce am întemeiat, de atunci încoace, bazîndu-mă pe principii atît de prost asigurate, nu poate fi decît extrem de îndoielnic şi nesigur; astfel că, o dată în viaţa mea, va trebui să mă angajez cu toată seriozitatea să mă descotorosesc de toate opiniile pe care le-am acceptat pînă atunci să-mi ocupe încre­derea, şi, dacă vreau să stabilesc ceva ferm şi definitiv în ştiinţe, să încep totul din nou, de la fundamente. Dar întrucît mi s-a părut că această operă este extrem de mare, m-am decis să aştept să ajung la o vîrstă într-atît de matură, încît să nu-mi mai pot pune speranţele într-o alta de după ea; ceea ce m-a făcut să-mi amîn lucrarea aşa de mult, încît de acum înainte cred că aş comite o greşeală, dacă timpul care mi-a rămas pentru a acţiona - l-aş mai întrebuinţa pentru deliberări.

Aşadar, acum cînd spiritul meu s-a eliberat de orice griji, şi cînd am izbutit să-mi asigur un trai fără probleme într-o solitu­dine netulburată de nimeni, îmi voi da osteneala în mod serios şi cu deplină libertate să distrug îndeobşte toate opiniile mele vechi. Insă, pentru a-mi realiza această intenţie, nu va fi nece­sar să dovedesc că ele, toate, sunt false, ţintă căreia poate că nu i-aş da niciodată de capăt; ci voi considera chiar şi cel mai mic motiv de îndoială ca suficient pentru a le respinge pe toate, aceasta cu atît mai mult cu cît judecata m-a convins deja că nu trebuie să mă împiedic, cu mai puţină îngrijorare, de a da crezare lucrurilor care nu sunt sigure în mod deplin şi neîn­doielnice, faţă de acelea care ne apar în chip manifest ca fiind false. Iar pentru a le îndepărta pe toate nu este necesar ca să le examinez pe fiecare în particular, ceea ce ar fi o muncă infinită, ci, întrucît ruinarea temeliilor trage după sine în mod necesar tot restul edificiului, voi asalta mai întîi principiile, pe care se bazează toate opiniile mele vechi.

Tot ceea ce am acceptat pînă în prezent ca fiind deplin ade­vărat şi cert, am aflat de la simţuri, sau prin intennediul simţurilor; însă mi-a fost dat să constat adeseori că aceste simţuri sunt înşelătoare, şi este mult mai prudent să nu te încrezi niciodată cu totul în aceia care ne-au înşelat o dată.

Dar, deşi simţurile ne înşeală uneori, îndeosebi în privinţa lucrurilor mai puţin sensibile şi situate la o distanţă foarte mare, poate că există şi multe altele, în legătură cu care, în mod raţional, nu te poţi îndoi, cu toate că le cunoaştem tocmai prin intermediul respectivelor simţuri; de exemplu, că eu sunt aici, aşezat lîngă sobă, îmbrăcat în halat, avînd în mînă această coală de hîrtie, şi atîtea altele de aceeaşi natură. Şi cum aş putea să neg că aceste mîini şi corpul acesta sunt ale mele? Decît dacă nu cumva mă aşez în rîndul celor smintiţi, al căror creier este atît de deranjat şi de întunecat de aburii negri ai bilei, încît dau fără întrerupere asigurări fie că ei sunt regi, pe cînd ei sunt de fapt foarte sărmani; fie că sunt înveşmîntaţi în aur şi purpură, pe cînd ei sunt complet goi; sau îşi imaginează că sunt ulcioare, sau că au un corp din sticlă. Dar aceştia sunt nebuni, şi cum aş fi eu mai puţin extravagant, dacă m-aş conduce după exemplul lor?

Cu toate acestea, am de luat în seamă aici faptul că sunt om, şi drept consecinţă că am obiceiul de a dormi şi de a-mi imagi­na în visele mele aceleaşi lucruri, sau uneori şi mai puţin plau­zibile, ca şi cele ale respectivilor smintiţi, pe care ei le au fiind treji. De cîte ori nu mi s-a întîmplat să visez noaptea, că mă gă­sesc în acest loc, că sunt îmbrăcat, că sunt lîngă sobă, cu toate că eram complet gol înăuntru în patul meu? Imi pare într-adevăr acum că această coală de hîrtie nu o privesc deloc cu ochii adormiţi; că acest cap pe care tocmai îl mişc nu a aţipit deloc; că întind această mînă, şi că o simt - cu intenţia clară şi cu o hotărîre bine deliberată: ceea ce se întîmplă în somn nu pare a fi deloc aşa de clar şi nici atît de distinct ca toate acestea la care mă refer. Dar, gîndindu-mă cu o mai mare atenţie la acestea, îmi amintesc că, în timp ce dormeam, m-am înşelat adesea cu iluzii asemănătoare. Şi zăbovind asupra acestei idei, îmi apare atît de evident că nu există deloc indicii concludente, nici semne îndeajuns de sigure cu ajutorul cărora s-ar putea deose­bi în mod clar veghea de somn, încît sunt cu totul uimit; iar uimirea mea este atît de mare încît este capabilă ca aproape să mă convingă că dorm.

Să presupunem deci, acum, că am adormit, că toate particularităţile acestea, şi anume, că deschidem ochii, că ne mişcăm capul, că ne întindem mîinile, şi alte lucruri asemănă­toare, nu sunt decît iluzii înşelătoare; şi să ne gîndim că nici mîinile noastre, nici întregul nostru corp, nu sunt poate aşa cum le vedem noi. Totuşi trebuie să recunoaştem că cel puţin lucrurile pe care ni le imaginăm cînd visăm, sunt ca nişte tablouri şi nişte picturi, care nu pot fi create decît prin asemănare cu vreun lucru real şi adevărat; şi că astfel, cel puţin, aceste lucruri generale, şi anume nişte ochi, un cap, nişte mîini, şi tot restul corpului - nu sunt lucruri imaginare, ci adevărate şi existente. Căci, de fapt, pictorii, chiar şi atunci cînd se strădu­iesc cu cea mai mare ingeniozitate să reprezinte nişte sirene şi nişte satiri cu ajutorul unor forme bizare şi nemaipomenite, nu le pot atribui totuşi nişte forme şi nişte naturi cu desăvîrşire noi, ci fac doar un anumit amestec şi o compunere de membre ale unor felurite animale; sau, chiar şi dacă imaginaţia lor este atît de extravagantă încît să inventeze unele lucruri aşa de noi, încît niciodată n-am văzut ceva asemănător, şi astfel opera lor să ne reprezinte un lucru exclusiv fabricat şi neadevărat în mod abso­lut, chiar şi în acest caz este sigur că cel puţin culorile cu aju­torul cărora au fost înfăţişate acele bizarerii, culorile trebuie să fie autentice.

Şi, cu toate că aceste lucruri generale, precum nişte ochi, un cap, nişte mîini, şi altele asemănătoare, pot fi imaginare, prin acealaşi raţionament trebuie să recunoaştem totuşi că există lucruri încă şi mai simple şi mai universale care sunt adevărate şi existente; din combinaţia cărora, nici mai mult şi nici mai puţin decît ca din aceea a cîtorva culori adevărate, se formează toate aceste imagini de lucruri care săIăşluiesc în gîndirea noas­tră, fie că sunt adevărate şi reale, fie că sunt doar simulacre şi fantastice. Din acest gen de lucruri fac parte natura corporală considerată în general, şi întinderea ei; la un loc forma lucrurilor care au întindere, cantitatea sau mărimea lor, şi numărul lor; precum şi locul în care sunt, timpul care le măsoară durata, şi altele asemănătoare.

Iată de ce, din acestea poate nu vom trage greşit concluzia, dacă vom spune că fizica, astronomia, medicina, şi toate cele­lalte ştiinţe care depind de luarea în considerare a lucrurilor compuse - sunt extrem de îndoielnice şi nesigure; dar că arit­metica, geometria şi celelalte ştiinţe de acest fel, care nu tratează decît despre lucruri extrem de simple şi de o maximă generalitate, fără să se preocupe prea mult dacă ele sunt în natură, sau nici vorbă ca ele să existe în natură, aceste ştiinte - deci - conţin un anumit caracter sigur şi neîndoielnic. Căci, fie că eu veghez, fie că dorm, doi şi cu trei adunaţi Ia un loc vor da întotdeauna numărul cinci, iar un pătrat nu va avea niciodată mai mult de patru laturi, şi nu pare nicidecum cu putinţă ca adevăruri atît de pregnante să poată fi bănuite de vreo falsitate sau de incertitudine.

Cu toate acestea, am în mintea mea o anumită opinie, că există un Dumnezeu care poate face totul, şi care m-a creat făcîndu-mă întocmai aşa cum sunt. Insă cine poate să mă asigure că acest Dumnezeu nu a făcut în aşa fel încît să nu existe niciun pămînt, niciun cer, niciun corp întins, nicio formă, nicio mărime, niciun spaţiu, şi cu toate acestea eu să am senzaţia că toate aceste lucruri există, şi ca toate acestea să nu-mi pară deloc că ar exista altfel decît cum le văd eu. Ba chiar, cum uneori îmi dau seama că alţii se înşeală, chiar şi în privinţa unor lucruri pe care ei sunt convinşi că le ştiu cu cea mai mare certitudine, se poate întîmpla ca el să fi vrut ca eu să mă înşel de fiecare dată cînd fac adunarea lui doi cu trei, sau cînd număr laturile unui pătrat, sau cînd iau în considerare vreun lucru încă şi mai uşor, dacă se poate imagina ceva care să fie mai uşor de cunoscut decît toate acestea. Dar poate că Dumnezeu nu a vrut ca eu să fiu amăgit în felul acesta, căci se spune că este bun în cel mai înalt grad. Totuşi, dacă să mă fi făcut astfel încît eu să mă înşel întot­deauna - aceasta îi stîrneşte repulsie bunătăţii sale, se pare că nu-i este în nici un fel contrariu naturii sale să îngăduie să mă înşel uneori, ba chiar nici măcar nu pot să mă îndoiesc că el nu ar îngădui aceasta.

Vor fi existînd poate aici şi persoane care preferă ca mai degrabă să nege existenţa unui Dumnezeu atît de puternic, decît să admită că toate lucrurile celelalte sunt nesigure. Dar pentru moment să nu le opunem rezistenţă, şi să presupunem, dîndu-le lor dreptate, că tot ceea ce se spune aici despre un atare Dumnezeu - nu este decît o fabulă. Totuşi, în orice fel ar pre­supune ei că eu am ajuns la starea şi la fiinţa pe care le am, fie că ei le atribuie vreunui destin sau fatalităţii, fie că le raportează la hazard, fie că ei pretind să se fi întîmplat printr-o succesiune continuă şi printr-o legătură între lucruri, este sigur că, deoarece a greşi şi a te înşela sunt atribute ale imperfecţiunii, cu cît va fi mai slab autorul pe care ei mi-l atribuie la originea mea, cu atît va fi mai probabil faptul că eu sunt atît de imperfect încît mă înşel întotdeauna. La aceste argumente cu siguranţă că nu am nimic de răspuns, dar sunt constrîns să recunosc că, dintre toate opiniile pe care le-am acceptat cîndva să facă parte din convin­gerile mele ca fiind adevărate, nu există nici măcar una singură de care să nu mă pot îndoi, şi aceasta nu prin vreo nechibzuinţă sau uşurătate, ci prin argumente foarte puternice şi cumpănite cu maturitate: astfel încît, dacă doresc să descopăr vreun lucru care să fie durabil şi sigur în ştiinţe, atunci este necesar ca jude­cata mea asupra acestor gînduri să o întrerup şi să o suspend pentru viitor, încît să nu le mai acord mai multă încredere, decît fac cu acele lucruri care îmi apar a fi false cu toată evidenţa.

Dar nu este suficient să fac aceste observaţii, ci mai trebuie şi să iau seama să-mi amintesc continuu de ele; căci acele opinii vechi şi bine înfipte în obişnuinţa mea - îmi vor mai reveni ele adesea în gîndire, lunga şi familiara întrebuinţare pe care ele o au în comun cu mine - le dă dreptul să-mi ocupe spiritul chiar şi împotriva voinţei mele, şi de a se înstăpîni asupra credinţei mele. Şi nu mă voi dezobişnui niciodată de la a fi întotdeauna la dispoziţia lor şi de la a avea încredere în ele, atîta timp cît nu le voi considera aşa cum şi sunt ele în realitate, şi adică: într-un anume fel îndoielnice, aşa cum tocmai am arătat, şi cu toate acestea extrem de probabile, în aşa fel încît ai mult mai multă dreptate să le crezi decît să le negi. Iată motivul pentru care eu cred că voi da dovadă de mai multă prudenţă, dacă, adoptînd alternativa contrară, voi întrebuinţa toată meticulozitatea mea pentru a mă înşela eu însumi, simulînd că toate ideile mele sunt false şi imaginare; pînă cînd, întrucît îmi voi fi balansat prejudecăţile atît de mult, încît ele nu vor mai fi în stare să-mi încline părerea într-o direcţie mai degrabă decît într-alta, jude­cata mea nu îmi va mai fi de acum înainte stăpînită de obişnuinţa proastă, deturnată de pe drumul drept care o poate conduce la cunoaşterea adevărului. Căci sunt sigur că în acest timp nu poate exista pe această cale nici pericol şi nici eroare, şi că astăzi neîncrederii mele îi pot ceda oricît de mult, întrucît acum nu se mai pune problema de a acţiona, ci numai de a medita şi de a cunoaşte.

Voi presupune aşadar că nu există deloc un Dumnezeu ade­vărat, care ar fi izvorul absolut al adevărului, ci doar un anumit geniu rău, pe cît de puternic tot pe atît şi de viclean şi înşelător, care şi-a întrebuinţat, ca să mă înşele, toată iscusinţa pe care o are. Voi crede că cerul, aerul, pămîntul, culorile, formele, sunetele şi toate lucrurile exterioare pe care le vedem, nu sunt decît iluzii şi înşelătorii, de care se foloseşte el pentru a abuza de credulitatea mea. Mă voi considera pe mine însumi ca neavînd deloc mîini, nici un ochi, neavînd deloc carne, deloc sînge, ca şi cum nu aş avea deloc simţuri, dar crezînd pe nedrept că am toate acestea. Voi rămîne cu obstinaţie ataşat acestei concepţii; şi dacă, prin această metodă, nu va fi în puterea mea să mă înalţ la cunoaşterea niciunui adevăr, cel puţin va sta în puterea mea să-mi suspend judecata. Iată motivul pentru care cu mare atenţie voi lua seama să nu accept deloc printre convigerile mele nicio inexactitate, şi îmi voi pregăti atît de bine mintea pentru a face faţă tuturor şireteniilor acestui mare înşelător, încît oricît de puternic şi de viclean ar fi el, să nu poată niciodată să-mi impună ceva.

Dar acest proiect este penibil şi presupune o mare trudă, încît o anumită lenevie mă tîrăşte pe nebăgare de seamă spre făgaşul vieţii mele obişnuite. Şi întocmai aşa cum unui sclav care se bucură în somn de o libertate imaginară, atunci cînd prinde a bănui că libertatea lui nu este decît un vis, îi este teamă de a se trezi, şi complotează împreună cu aceste iluzii agreabile pentru a fi amăgit cît mai mult timp, tot astfel recad pînă la vechile mele păreri, fără ca eu însumi să-mi dau seama de aceasta, şi îmi este teamă să mă trezesc din această toropeală, de frică nu cumva vegherile trudnice care vor succede tihnei acestui repaus, în loc să îmi aducă vreo limpezire şi vreo lumină în sprijinul cunoaşterii adevărului, vor fi insuficiente pentru a lumina toate beznele dificultăţilor care tocmai vor fi fost astfel scormonite.