Din povestile lui Jack London (3)

Povestea lui Keesh

Cu multă vreme în urmă, Keesh trăia pe malul Oceanului Îngheţat. Era şeful satului său. A trăit mulţi ani, în prosperitate. A murit lăudat, lăsând numele lui pe buzele oamenilor. De atunci a trecut multă vreme. Doar bătrânii îşi mai amintesc de el. Numele şi povestea lui au trecut din generaţie în generaţie şi vor fi păstrate pentru viitor. În timpul nopţii polare, când furtunile nordice suflă peste gheţuri, când văzduhul e plin de fulgi şi nciun om nu se aventurează prea departe, e momentul cel mai potrivit ca să povesteşti cum s-a ridicat Keesh din cel mai sărăcăcios iglu din sat, la rangul cel mai înalt dintre ai săi.

      Bătrânii povesteau că era un copil foarte inteligent, puternic şi sănătos. După cum se măsoară timpul la ei, văzuse treisprezece sori. În fiecare iarnă, soarele lasă Pamantul în beznă şi în anul următor se iveşte iar pentru ca oamenii să se încălzească şi să vadă chipurile celor din jurul lor. Tatăl lui Keesh fusese un bărbat tare curajos, dar murise într-o perioadă de foamete prelungită, pe când încercase să le salveze vieţile alor săi ucigând un uriaş urs polar. În îndrăzneala lui, se luase la trântă cu ursul şi acesta i-a zdrobit oasele. Dar ursul avea multă carne şi ai săi au fost salvaţi de la foamete. Keesh era singurul lui fiu şi, după aceea, a trăit singur, cu mama lui. Dar oamenii uită repede şi au uitat fapta tatălui său. El, fiind doar un băiat, iar mama lui doar o femeie, au fost uitaţi repede şi, curând după aceea, au fost obligaţi să trăiască în cel mai mizerabil iglu. Într-o seară, cum se întrunise sfatul satului în igluul cel mare al şefului Kâosh-Kwan, Keesh s-a ridicat în picioare îndemnat de sângele ce-i curgea prin vene şi de curajul său. Cu demnitatea unui bătrân, se ridică şi aşteptă să se facă linişte.

— E adevărat că am primit carne, eu şi mama mea, zice el, dar carnea asta e tare şi veche şi are multe oase.

Vânătorii bătrâni, cu părul alb, ca şi cei tineri, au încremenit. Niciodată nu se mai întâmplase asta. Un copil, care să vorbească precum un bărbat şi care le reproşa fără jenă asemenea lucruri!

Dar Keesh a continuat, hotărât:

— Spun asta din pricină că tatăl meu, Bok, a fost un mare vânător. Se zice că Bok aducea acasă mai multă carne ca oricare dintre cei mai buni vânători, pe care o tăia cu mâinile lui. Cu ochii lui vedea dacă până şi ultima bătrână sau bătrân au avut parte de o porţie îndestulătoare.

— Na! Na! strigară bărbaţii. Daţi copilul afară, trimiţeţi-l la culcare! Nu este încă bărbat şi nu are dreptul să îi certe pe vânătorii cu bărbi argintii.

 Liniştit, el aşteptă să treacă tumultul acela.

— Tu ai o femeie, Ugh-Gluk, zice el, şi tu vorbeşti pentru ea. Şi tu, Massuk, şi tu ai o mamă, pentru care vorbeşti. Mama mea nu mă are decât pe mine. De aceea am luat cuvântul. Aşa cum spun, deşi Bok a murit fiindcă era prea îndrăzneţ la vânătoare, e drept ca eu, fiul lui, şi Ikeeza, mama mea, femeia lui, să avem destulă carne, cât timp va fi carne destulă pentru tribul nostru. Eu, Keesh, fiul lui Bok, am vorbit!

Se aşeză jos, foarte atent la torentul de proteste şi de nemulţumire pe care cuvintele lui îl declanşaseră.

— De când vorbeşte un copil în timpul sfatului? murmură bătrânul Ugh-Gluk.

— Oare copiii ne vor spune ce trebuie făcut? întrebă Lare Massuk. Ce fel de bărbat sunt dacă mă las jignit de un copil care se plânge că nu are destulă carne?

Se înfuriară. Îi ziseră să se ducă la culcare. Îl ameninţară că nu aveau să-i mai dea toată carnea. Îi promiseră să-l bată. Ochii lui Keesh se aprinseră. Inima îi bătea mai tare. În mijlocul insultelor, se ridică brusc.

— Ascultaţi-mă, oameni! Zise el. Nu voi mai vorbi niciodată în sfat, decât dacă veţi zice: „Vorbeşte, Keesh, aşa vrem noi.” Ăsta e ultimul meu cuvânt. Bok, tatăl meu, a fost un mare vânător. Eu, fiul lui, îmi voi vâna carnea pe care o voi mânca. Ceea ce voi ucide se va împărţi cu dreptate. Nicio văduvă, niciun copil nu va plânge noaptea că nu are carne. Bărbaţii se vor plânge că au mâncat prea mult. În viitor, le va fi ruşine celor puternici că vor mânca aşa de mult. Eu, Keesh, o spun!

Rânjetele şi râsetele dispreţuitoare îl urmăriră până afară din iglu. El strângea din dinţi şi îşi văzu de drum fără să se uite în dreapta sau în stânga.

A doua zi stătea pe plajă, acolo unde pământul se confundă cu gheaţa. Cei care-l văzuseră plecând, băgaseră de seamă că îşi luase şi arcul, precum şi multe săgeţi. Ducea în spate suliţa de vânătoare a tatălui său. Se spuseră multe despre asta şi se râse pe săturate. Era un lucru nemaiîntâlnit până atunci. Niciodată copiii de vârsta lui nu se duseseră la vânătoare singuri. Mulţi îi prevestiră lucruri rele, iar femeile se uitau la Ikeeza, al cărui chip era trist şi îngândurat.

— Se va întoarce curând, ziseră ele vesele.

— Lăsaţi-l să plece! Se va învăţa minte, spuneau vânătorii. Se va întoarce în curând, va fi umil şi va vorbi cu totul altfel după asta.

Dar a trecut o zi, apoi a doua, a treia... Se stârnise o furtună şi nici urmă de Keesh. Ikeeza îşi smulgea părul din cap şi se unse pe faţă cu ulei de foc, în semn de durere. Femeile le reproşară bărbaţilor că maltrataseră copilul şi îl trimiseseră la moarte. Ei nu răspunseră şi se pregătiră să plece în căutarea cadavrului de îndată ce furtuna avea să se potolească.

A doua zi de dimineaţă, Keesh se întoarse în sat. Nu părea ruşinat. Aducea pe umeri o bucată mare de carne proaspătă. Era mândru şi vorbea arogant.

— Voi, bărbaţii, duceţi-vă cu câini şi sănii pe urmele mele. Mergeţi o zi întreagă. E multă carne, o ursoaică şi doi pui.

Ikeeza nu mai putea de bucurie. Dar el o privi ca un bărbat şi îi zise:

— Vino, Ikeeza, să mâncăm. După care voi dormi, căci sunt obosit.

Intră în igluul lor şi mancă mult. Apoi dormi o zi întreagă.

Mai întâi, celor din sat nu le veni să creadă. Vorbiră mult despre cele întâmplate. Să ucizi un urs polar era tare primejdios, darămite să omori o ursoaică cu pui! Bărbaţii nu puteau crede că un băiat precum Keesh, singur, făcuse o asemenea minune. Dar femeile le vorbiră despre carnea proaspătă pe care o adusese în spinare. Era un argument zdrobitor. În cele din urmă, bărbaţii plecară, murmurând şi zicând că, şi dacă era adevărat ce spusese Keesh, oricum nu tăiase animalele. În nord este necesar să se facă asta de îndată ce animalul e ucis, altfel carnea îngheaţă şi se face aşa de tare că n-o mai despică tăişul cuţitului. Un urs, care are o greutate de trei sute de livre, îngheţat, întărit, nu poate fi încărcat uşor pe o sanie, nici tras pe gheaţa rugoasă. Dar, ajunşi în locul de care li se spusese, găsiră nu doar maldărul de carne, ci şi bucăţile despicate de Keesh, de parcă ar fi fost un vânător încercat.

Aşa începu misterul lui Keesh, care devenea tot mai adânc, pe zi ce trecea. În prima lui expediţie, ucise un urs tânăr, cât el de înalt. În următoarea, un urs şi o ursoaică. În mod normal, pleca pentru trei sau patru zile, dar nimeni nu se mira dacă rămânea printre gheţuri o săptămână întreagă. Mergea singur la vânătoare. Oamenii se întrebau cum de se descurca aşa. Nu lua nici câini cu el!

— De ce ucizi doar urşi? îl întrebă într-o zi Klosh- Kwan.

Keesh îi răspunse cu subînţeles:

— Toată lumea ştie că ursul are cea mai multă carne.

Dar în sat începură să vorbească despre vrăjitorie.

— Vânează împreună cu spiritele rele, pretindeau unii. De asta reuşeşte mereu. Altfel, cum ar fi posibil? Vânează cu spiritele rele!

— Poate cu cele bune, ziceau alţii. Se ştie că tatăl lui era un vânător puternic. Poate că îl însoţeşte la vânătoare, să îi dea putere, îndemânare, răbdare. Cine ştie?

Cu toate acestea, el îşi continua isprăvile, iar vânătorii mai puţin iscusiţi erau ocupaţi să aducă în sat carnea rămasă de pe urma lui. Keesh împărţea cu dreptate prada. Cum făcuse înainte tatăl lui, veghea ca toate bătrânele şi bătrânii să aibă o porţie îndestulătoare. Păstra pentru el doar cât îi era necesar. Din acest motiv, era privit cu respect şi chiar cu teamă. Se spunea că avea să fie viitorul şef de trib, după bătrânul Klosh-Kwan. Îl aşteptau să reapară la sfat, după cele înfăptuite de el. Nu mai veni însă, iar lor le era ruşine să îl cheme.

Într-o zi le zise lui Klosh-Kwan şi altor vânători:

— Vreau să-mi ridic un iglu. Va fi unul mare, în care vom sta bine eu şi Ikeeza.

— Bine, răspunseră ei.

— Dar nu am timp. Meseria mea e vânătoarea şi sunt ocupat mereu. N-ar fi drept ca bărbaţii şi femeile din sat, care mănâncă prada adusă de mine, să-mi construiască iglu-ul?

Aşa se construi igluul lui, mai mare chiar decât cel al lui Klosh-Kwan. Keesh şi mama lui se mutară în el. Pentru prima dată, ea se bucura de prosperitate după moartea lui Bok.

Era mai mult decât o prosperitate materială, căci din pricina fiului ei vestit şi poziţiei pe care i-o dăduse el, era considerată prima femeie din sat. Celelalte veneau să o vadă, îi cereau sfatul, o lăudau pentru înţelepciune.

Toţi se gândeau însă la misterul vânătorii minunate a lui Keesh. Într-o zi, Ugh-Gluk îl acuză pe faţă de vrăjitorie.

— Eşti vinovat, îi zise ameninţător Ugh-Gluk, că ai de a face cu spiritele rele, care te ajută la vânătoare.

— Nu e bună carnea? Răspunse Keesh. S-a îmbolnăvit cineva din sat după ce a mâncat-o? De unde ştii că este vrăjitorie? Sau vorbeşti orbeşte, fiind mânat de invidie?

Ugh-Gluk a plecat ruşinat, în vreme ce femeile râdeau de el. Dar, într-o noapte, sfatul, după o lungă discuţie, a hotărât să trimită nişte iscoade pe urmele lui, când vâna, ca să-i afle metoda. Astfel, cum a plecat din sat, după el s-au luat doi tineri, Bim şi Bawn, foarte buni vânători.

S-au întors după cinci zile. Aveau ochii bulbucaţi, iar limbile le tremurau de teama de a povesti ceea ce văzuseră. Sfatul se întruni în locuinţa lui Klosh-Kwan, iar Bim începu:

— Fraţilor! După cum ni s-a cerut, am plecat după Keesh, cu viclenie, ca să nu ne simtă. Pe la mijlocul primei zile, s-a întâlnit cu un urs mare, un animal frumos.

— N-am văzut altul mai reuşit, zise Bawn. Ursul nu vroia să se bată, ci s-a întors şi a plecat. Noi am văzut asta din spatele stâncilor de pe mal. Ursul venea spre noi, iar în spatele lui păşea Keesh, fără nicio teamă. Îl insulta, dădea din mâini, făcea mult zgomot. Atunci animalul s-a înfuriat, s-a ridicat pe labele din spate şi a mârâit. Dar Keesh s-a dus drept spre el.

— Da, confirmă Bim, continuând. Keesh a fugit apoi. Din fugă, a lăsat să-i scape o bilă rotundă pe gheaţă. Ursul s-a oprit, a mirosit-o, apoi a înghiţit-o. Keesh a continuat să fugă şi a lăsat alte bile mici în urma lui. Ursul le-a înghiţit.

Se auziră felurite strigăte. Ugh-Gluk zise că nu crede aşa ceva. Bim spuse:

— Am văzut asta cu ochii noştri! Bawn zise:

— Da, cu ochii noştri. Treaba asta a continuat până ce ursul s-a ridicat brusc şi a început să geamă de durere, bătând aerul cu labele sale, ca un nebun. Keesh a fugit mai departe, ca să stea la mare distanţă de el. Ursului nu-i păsa însă de el, ci de durerile provocate de bilele din măruntaiele sale.

— Da, din măruntaiele sale, interveni Bim, căci se lovea cu ghearele şi ţopăia pe loc asemenea unui câine care se joacă. Doar că mârâia şi urla, arătând că se chinuia, nu se juca. N-am mai văzut niciodată aşa ceva.

— Nu, nu s-a mai văzut aşa ceva, continuă Bawn. Era un urs atât de voinic!

— Vrăjitorie, zise Ugh-Gluk.

— Nu ştiu, îi răspunse Bawn. Spun doar ce am văzut cu ochii mei. După o vreme, ursul a obosit şi s-a înmuiat, căci era greu şi ţopăise tare. Apoi s-a dus într-un loc de pe mal, a clătinat încet din cap în dreapta şi în stânga. S-a aşezat, fără să se oprească din urlat. Keesh 1-a urmărit, iar noi ne-am luat după el. L-am urmărit toată ziua aceea şi apoi încă trei. Ursul slăbise şi nici n-a mai urlat, nici n-a mai gemut.

— E o vrajă! Strigă Ugh-Gluk. Sigur e o vrajă.

— Poate.

Bim îl înlocui pe Bawn.

— Ursul rătăci de colo-colo, luându-se după propriile-i urme, mergând în cerc. Se apropia de locul unde îl întâlnise Keesh prima oară. Era bolnav şi nu mai putea merge. Atunci Keesh s-a dus la el şi l-a ucis cu suliţa.

— Şi după aia? Întrebă Klosh-Kwan.

— L-am lăsat pe Keesh să taie carnea şi am venit să vă povestim.

În după-amiaza aceea, femeile au adus carnea ursului, în vreme ce bărbaţii au rămas întruniţi la sfat. Când sosi Keesh, i se trimise un mesager, cerându-i să vină la sfat. Dar el răspunse că îi era foame şi se simţea foarte obosit şi că igluul lui era mare şi puteau să încapă mulţi oameni acolo.

Toţi erau într-atât de curioşi, aşa că sfatul, în frunte cu Klosh-Kwan, se duse în iglu. Keesh tocmai mânca. Îi primi cu respect şi îi aşeză potrivit rangurilor lor. Ikeeza era mândră, dar şi neliniştită în acelaşi timp. Keesh era calm.

Klosh-Kwan repetă cele zise de Bim şi de Bawn. Spuse, cu un glas grav:

— Keesh, vreau să ne povesteşti cum vânezi tu. Foloseşti vreo vrăjitorie?

Keesh îşi ridică privirea şi zâmbi:

— Nu, Klosh-Kwan. Un copil nu ştie prea multe despre vrăjitorii, iar eu nu cunosc nimic despre aşa ceva. Am găsit, pur şi simplu, o metodă prin care ucid uşor ursul polar, asta e tot. E vorba de isteţime, nu de vrăjitorie.

— Orice bărbat poate face la fel?

— Sigur că da.

Se lăsă o tăcere adâncă. Bărbaţii se uitau unii la alţii. Keesh continua să mănânce.

— Şi... ne vei dezvălui metoda ta, Keesh? întrebă Klosh-Kwan, cu glasul tremurând.

— Da, spuse băiatul, terminând de supt măduva unuios. Se ridică şi zise:

— E simplu. Iată.

Luă de jos un os de balenă şi îl arătă celor din jur. Extremităţile erau subţiri ca vârful unor ace. Îl îndoi cu grijă în mână. Apoi îi dădu drumul brusc. Osul redeveni drept. Luă o bucată de carne grasă de balenă.

— Se ia o bucăţică de came de balenă, în care se ascunde osul înfăşurat bine. Se acoperă totul cu altă bucată de carne. Lăsaţi totul afară, să îngheţe, ca să se facă o bilă mică şi rotundă. Ursul o înghite, grăsimea se topeşte, osul de balenă se îndreaptă, părţile ascuţite îl înţeapă în stomac, ursul se îmbolnăveşte şi, când e vai de capul lui, îl omorâţi cu suliţa. E simplu, nu?

Ugh-Gluk zise:

 — Da!

Klosh-Kwan spuse:

 — Aha!

Aceasta este povestea lui Keesh, cel care a trăit de mult pe ţărmul Oceanului îngheţat. Fiindcă s-a folosit de isteţimea lui, nu de vrăjitorie, s-a ridicat din cel mai umil iglu la rangul de şef al satului său. Se spune că, în toţi anii vieţii sale, tribul a prosperat şi n-a existat nicio văduvă sau vreun alt amărât care să se plângă cu glas tare noaptea fiindcă nu avea destulă carne.

P2