Din povestile lui Woody Allen(2)

Legea lui Pinchuck

Douăzeci de ani în departamentul omucideri al Poliţiei din New York şi, frate, le-ai văzut pe toate. De exemplu, un broker de pe Wall Street care-şi ciopârţeşte mult-iubita prăjiturică, dintr-o ceartă pe telecomandă, sau un rabin îndrăgostit lulea care hotărăşte să-şi pună capăt zilelor presărându-şi antrax în barbă şi inhalând. Din cauza asta, când cineva a raportat un cadavru pe Riverside Drive la nr. 38, fără urme de gloanţe, răni prin înjunghiere sau semne de luptă, nu m-am panicat să trag vreo concluzie de film noir, ci am pus totul pe seama şocurilor naturale pe care Poetul susţine că le moşteneşte carnea, dar nu mă întrebaţi cu exactitate care dintre ele.

Totuşi, când a mai apărut un cadavru în Soho, două zile mai târziu, şi tot fără cea mai vagă urmă de violenţă, şi un al treilea la fel, în Central Park, mi-am scos dexedrina şi i-am spus amorului nepieritor că o vreme voi lucra până târziu.

— E incredibil, mi-a spus partenerul meu, Mike Sweeney, în timp ce desfăşura banda galbenă de jur împrejurul locului crimei. Mike e un tip cât un urs, care ar putea trece cu uşurinţă drept urs, ba chiar a fost contactat de diverse grădini zoologice ca să ia locul adevăratului urs când acesta era bolnav. Tabloidele spun că e un criminal în serie. Fireşte, criminalii în serie susţin că e o prejudecată şi că sunt întotdeauna primii acuzaţi când trei sau mai multe victime sunt ucise în acelaşi fel. şi-ar dori ca pragul să fie ridicat la şase.

— Sunt de acord cu tine, Mike, n-am văzut niciodată aşa ceva – şi doar ştii că sunt tipul care i-a pus ştreangul Criminalului Astrolog.

Criminalul Astrolog era un maniac ticălos, căruia îi plăcea să se furişeze pe la spatele oamenilor şi să le strivească tărtăcuţele în timp ce cântau cântece tiroleze. A fost greu de înhăţat pentru că era foarte simpatizat.

I-am spus lui Mike să mă sune dacă găsea indicii sexy şi am pornit spre morgă, să vorbesc cu Sam Dogstatter, legistul nostru, despre otravă. Sam şi cu mine ne ştim de pe vremea când el era un tânăr legist la început de drum şi obişnuia să facă autopsii la nunţi şi petreceri de 16 ani ca să-şi câştige banii de ţigări.

— La început am crezut că ar putea fi vorba de o săgeată mică, mi-a spus Sam. Am încercat să-i verific pe toţi posesorii de ţevi de suflat din New York, dar operaţiunea era imposibil de dus la capăt. Nimeni nu înţelege că jumătate din oraş deţine câte-o armă din asta ca indienii jivaro şi majoritatea cetăţenilor au permise pentru ele.

Am adus în discuţie ciuperca Amanita, care poate ucide fără să lase urme, dar Sam mi-a demontat teoria.

— Exista un singur magazin cu produse naturiste care vindea ciuperci otrăvitoare, dar s-a închis, pentru că s-a descoperit că nu erau crescute organic.

I-am mulţumit lui Sam şi l-am sunat pe Lou Watson, care era entuziasmat că obţinuse un set foarte bun de amprente de la locul faptei, pe care le schimbase în momentul următor, la secţia de poliţie din alt district, pentru un set extrem de rar de amprente ale lui Enrico Caruso, destul de valoroase şi ele. Lou a spus că cei de la laborator găsiseră un fir de păr. Mai găsiseră şi o pată albă. Din nefericire, firul de păr îi aparţinea unui copil de opt ani, iar pata albă ne-a dus la nouă bărbaţi care ocupaseră rândul din faţă la un spectacol cu fetiţe, având toţi alibiuri foarte solide.

Înapoi la secţie, am pălăvrăgit cu Ben Rogers, mentorul meu şi omul care rezolvase Crima de la Restaurantul Yuppie, unde victimele erau împuşcate şi apoi asezonate cu suc de lămâie şi mentă proaspătă. Ben aşteptase până când criminalul rămăsese fără mentă proaspătă şi fusese forţat să folosească alune de pădure tăiate, care erau uşor de depistat după numărul de înregistrare.

— Spune-mi ceva despre victime, l-am rugat. Aveau duşmani?

— Bineînţeles că aveau, mi-a spus Ben, dar toţi duşmanii lor erau la Mar A-Lago, în Palm Beach. Era o mare Convenţie a Duşmanilor şi practic toţi duşmanii de pe Coasta de Est erau acolo. Abia ce mă despărţisem de Ben şi mă pregăteam să-mi iau un sendviş, când a sosit vestea că tocmai apăruse încă un cadavru, proaspăt, într-un container de pe East Seventy-second Street. De data asta, corpul fără urme îi aparţinea lui Ricky Weems, un tânăr actor specializat în rebeli sensibili, vedeta telenovelei cu subiect medical Când un neg se înnegreşte. De data aceasta, însă, o doamnă fără adăpost fusese martoră. Wanda Bushkin, care pe vremuri îşi petrecea nopţile într-o cutie de carton de pe Lower East Side, se mutase de curând într-o cutie de pe Park Avenue. La început se îngrijorase că nu va primi aprobarea asociaţiei, dar când a demonstrat că venitul ei net era mai mare de 4 dolari şi 30 de cenţi, a fost acceptată într-o cutie cumsecade.

Bushkin nu reuşise să adoarmă în noaptea cu pricina şi văzuse cu coada ochiului cum un bărbat care conducea un Hummer roşu aruncase un cadavru şi luase viteză. La început, n-a vrut să se implice, pentru că demascase mai demult un criminal care apoi rupsese logodna cu ea. De data aceasta, i l-a descris pe suspect desenatorului nostru, Howard Inchcape, dar Inchcape, într-un acces de temperament, a refuzat să facă portretul dacă nu venea suspectul în persoană să-i pozeze.

Tocmai încercam să ajung la o înţelegere cu Inchcape, când mintea mi-a zburat brusc la B.J. Sygmnd, mediumul. Sygmnd era un austriac sărac, care-şi pierduse toate vocalele din nume într-un accident cu barca. În 1993, îl folosisem pe Sygmnd ca să găsesc un motan infractor, pe care-l depistase în mod aproape miraculos din vreo sută de vagabonzi. Îl priveam acum pipăind bunurile victimei şi apoi intrând într-un fel de transă. I s-au mărit globii oculari şi a început să vorbească, dar vocea nu era a lui, ci a lui Toshiro Mifune. Mi-a spus că bărbatul pe care-l căutam foloseşte novocaină, lucrează cu sfredeli pe molari şi premolari, şi a adăugat că i-ar putea indica şi meseria, dacă ar avea nişte cărţi de tarot.

O verificare rapidă în baza de date a calculatorului mi-a indicat că toate victimele aveau acelaşi dentist, iar atunci am ştiut că dădusem lovitura. M-am anesteziat cu patru degete de Johnnie Walker, cu un briceag elveţian mi-am lucrat cu atenţie amalgamul argintiu din al şaptelea dinte de jos, iar a doua zi dimineaţa stăteam cu gura deschisă, în timp ce doctorul Paul W. Pinchuck îmi examina cavitatea bucală.

— N-o să dureze mult, mi-a spus el. Deşi, dacă aveţi puţin timp, m-aş ocupa şi de dintele de lângă. Mă mir că nu v-a făcut probleme. Oricum, astăzi nu pierdeţi nimic pe-afară. Vă vine să credeţi cum e vremea asta? În aprilie s-a stabilit un record în materie de ploaie. E chestia asta cu încălzirea globală. Pentru că prea mulţi oameni folosesc aparate de aer condiţionat. Eu n-am nevoie de aşa ceva. Unde locuim noi, dormim cu fereastra deschisă chiar şi pe vremea cea mai călduroasă. Aşa, metabolismul meu e foarte bun. şi al soţiei mele. Corpurile noastre se adaptează bine. Asta pentru că avem grijă ce mâncăm. Fără carne prelucrată, fără prea multe lactate – plus exerciţii fizice. Eu prefer banda rulantă. Lui Miriam îi place Stair Master-ul. şi ne place foarte mult să înotăm. Avem o casă în Sagaponack. În general, Miriam şi cu mine ne petrecem weekendurile, de pe la începutul lui aprilie, în Hampton. Adorăm să mergem la Sagaponack. Dacă vrei să socializezi, sunt destui oameni, dar poţi şi să stai retras. Eu nu sunt o persoană foarte sociabilă. Ne place să citim, în cea mai mare parte, iar soţia face origami. Pe vremuri, aveam o casă în Tappan. Poţi să ajungi pe câteva rute acolo, dar eu merg în mod obişnuit pe l-95. Durează o jumătate de oră. Totuşi, preferăm marea. De curând, ne-am pus acoperiş nou. Nu mi-a venit să cred când am văzut devizul. Dumnezeule, antreprenorii ăştia au tot felul de metode. De fapt, e ca peste tot – primeşti în funcţie de cât plăteşti. Le spun mereu copiilor mei că nu există chilipiruri în viaţa asta. Nimeni nu-ţi dă de mâncare gratis. Avem trei băieţi. Lui Seth îi facem bar mitzvah în iunie. 
Am început să gâfâi, cu răsuflarea întretăiată, în timp ce sfredelul lui Pinchuck îmi găurea smalţul, şi m-am luptat cu instalarea sindromului Cheyne-Stokes. Mi-am simţit semnele vitale slăbind şi am ştiut că dădusem de bucluc când viaţa a început să mi se deruleze prin faţa ochilor şi l-am văzut pe tata cu Dame Edna.
Patru zile mai târziu, m-am trezit la secţia de terapie intensivă a spitalului Columbia-Presbyterian.
— Slavă Domnului că eşti un om de fier, mi-a spus Mike Sweeney, aplecându-se peste patul meu.
— Ce s-a întâmplat? l-am întrebat.
— Ai avut noroc, mi-a spus Mike. Tocmai când îţi pierduseşi cunoştinţa, o domnişoară, Fay Noseworthy, a dat buzna în cabinetul lui Pinchuck cu o urgenţă. Suferea de PIA: Periaj sub Influenţa Alcoolului. Se pare că din cauza asta îi căzuseră coroanele dentare temporare şi le înghiţise. Când ai căzut lat, ea a început să ţipe. Pinchuck a intrat în panică şi a luat-o la goană. Din fericire, echipa noastră de intervenţie a ajuns acolo la timp.
— Pinchuck a fugit? Părea un dentist obişnuit. Mi-a tratat dinţii şi m-a ţinut de poveşti.
— Odihneşte-te acum, mi-a spus Mike, afişându-şi zâmbetul de Mona Lisa – un fals, după estimările celor de la Sotheby. Îţi explic totul după ce te pui pe picioare.

În caz că vă întrebaţi unde duce această povestioară despre omucideri, urmăriţi în ultimele pagini ale ziarelor ştirile din Albany, unde legislatura va adopta un proiect de act normativ ce va duce la Legea Pinchuck, care stabileşte că se consideră infracţiune punerea în pericol a vieţii pacienţilor de către stomatologi prin conversaţie neîntreruptă sau prin orice altceva, în afară de „Deschideţi” sau „Clătiţi, vă rog”, fără o decizie judecătorească prealabilă.

1