Doua povesti surori ale lui André Gide (13)

Scoala femeilor (k)

                                                                                                                   16   iulie.

Robert continuă să se plîngă de migrene puternice, deşi radiografia de ieri l-a liniştit complet pe Marchant, care se temea la început să nu fie o fractură a craniului. Cît despre braţul rupt, Marchant spune că nu e decît o chestiune de răbdare. Peste o lună Robert nu va mai avea nimic. Încep să mă liniştesc şi eu. Dar era oare nevoie de atîta îngrijorare ca să mă înduplec şi să mă apropii din nou de Robert, sau pentru a face să ţîşnească din inima lui accente care să afle răspuns în a mea? Cred că Ro­bert a văzut moartea cu ochii şi fără îndoială că groaza care l-a cuprins l-a făcut să rostească cuvinte care pen­tru odată, pentru prima oară de cînd e pe lume, nu sună fals. Dar, de cînd nu-i mai este frică de moarte, a început să joace rolul celui ce va muri curînd şi scor­neşte novissima verba sublime. Cît despre mine, de cînd soarta lui nu mă mai nelinişteşte, am început din nou să-l judec la rece.

    Cînd îşi aude propria-i voce, Robert se emoţionează într-atît încît adesea îi dau lacrimile şi n-ar lipsi mult ca şi noi să izbucnim în plîns, dacă nu l-am şti cu toţii în afară de orice primejdie. Cum îşi dă însă perfect seama că nu „i-ar merge" cu anumite persoane, îşi dozează efec­tele în funcţie de creditul pe care ştie că i-l acordă fiecare. Astfel, cînd e Marchant de faţă, nu se prea avîntă. Ba chiar, dimpotrivă, glumeşte cu un oarecare scepticism. Rolul patetic îl joacă mai ales pentru abate, care găseşte că Robert e „o pildă grăitoare", şi pentru tata, care iese din cameră plîngînd pe înfundate şi spunînd că Robert are măreţia unui „stoic grec". Cred că în prezenţa mea Ro­bert nu se prea simte în largul lui şi se teme să nu-l iau în răspăr, căci se căzneşte să se poarte natural, ceea ce pentru el e cît se poate de nenatural. Am fost nespus de mirată văzînd că mai există cineva în prezenţa căruia Ro­bert se supraveghează şi mai mult încă, şi anume Genevieve. Ieri, în vreme ce taică-său rostea o frază, care nu era totuşi prea sforăitoare, am văzut apărînd pe buzele ei o umbră de surîs, de ironie, şi ochii fetei mele i-au căutat pe ai mei. Am privit-o la rîndul meu cu toată severitatea de care eram în stare. Ştiu că nu-i putem împiedica pe copiii noştri să ne judece, dar nu pot îngădui ca Genevieve să creadă că voi fi alături de ea cînd îl măsoară astfel pe taică-său.

                                                                                                                    17    iulie

Marchant nu-şi explică de ce Robert continuă să se plîngă de dureri de cap. Greşesc de altfel cînd spun că se plînge, căci Robert, fără să scoată un geamăt, se cris­pează doar scrîşnind din dinţi, ca şi cum ar lupta cu o durere insuportabilă. Cînd cineva îl întreabă dacă-l doare, arată că da, nu dînd din cap, ci coborînd uşor pleoapele peste ochii-i stinşi, semn pe care-l consideră, pesemne, mai grăitor. Marchant susţine că nu are nimic şi se în­doieşte de autenticitatea acestor dureri. În orice caz, pare destul de nedumerit şi aşteaptă să vadă cum vor evolua lucrurile. A chemat ieri în consult un alt doctor, care mi-a spus şi el că Robert nu are nimic şi că n-are rost să-mi fac griji. Dar simt că pe Robert nu-l bucură, ba chiar îi displace să i se spună că lucrurile merg spre bine.

—     Ştiinţa omenească e atît de neputincioasă! a rostit pe-un ton sentenţios, după ce doctorii au ieşit din cameră. Şi pentru ca fraza să devină şi mai solemnă, a adăugat: Şi cînd spun asta mă refer la ştiinţa celor mai învăţaţi din­tre oameni.

Ieri n-a vrut să mănînce nimic, cerîndu-mi să nu pri­mesc pe niciunul din mulţii musafiri nedoriţi care veni­seră să-l vadă. Azi-dimineaţă m-a rugat s-o chem pe mama şi pe Gustave. O telegramă de la Arcachon mă anunţă că diseară vor fi aici.

Îi e mereu frică să nu alunece pe panta frazelor prea cunoscute, care să aducă cu „ultimele cuvinte" spuse de oameni celebri pe patul de moarte, să nu emită fraze „stereotipe"; vede primejdia şi eu îl admir pentru dibăcia de care dă dovadă, ocolindu-le. De altfel, în ultimul timp vorbeşte puţin. Nu poţi rosti în orice clipă fraze sublime care să mai fie pe deasupra şi inedite. Una din cele mai recente născociri ale lui Robert este de a vorbi despre el punîndu-se într-o lumină proastă; abatele pare foarte impresionat, nevăzînd într-o astfel de purtare decît sme­renie şi dorinţă de-a se pocăi. Cînd ştie că abatele se află în odaie, Robert murmură, închizînd ochii:

—   Iată că a venit clipa cînd putem pune în balanţă pe de o parte puţinul bine pe care l-am făcut şi de cealaltă tot binele pe care-l puteam săvîrşi.

Văzînd că nimeni din noi nu spunem nimic, Robert continuă:

—   M-am frămîntat mult fără să înfăptuiesc lucruri de seamă. Apoi, îndreptîndu-şi privirea spre abate, reia: Să nădăjduim că Cel-de-sus nu drămuieşte truda omului după puţinele roade culese.

Urmează un scurt antract, cît timp Robert bea din ceaiul calmant pe care i l-am turnat; îmi întinde ceaşca şi continuă:

—   Nu te poţi oglindi în undele unui rîu ce curge şuvoi, dar atunci cînd vîltoarea se potoleşte, omul se poate apleca asupra apei ca să-şi cunoască adevărata înfă­ţişare.

Se opreşte, îşi trage răsuflarea şi se întoarce cu faţa la perete, ca şi cum ar vrea să nu mai aibă sub ochi o ima­gine scîrnavă, dar nu stă mult aşa, căci iată-l vorbindu-ne iarăşi, de data asta mai tare, cu un ton plin de im­putare, de durere, de dezgust, de dispreţ şi de adîncă deznădejde:

—     Omul nu-i decît prostie, răutate, îngîmfare...

Abatele îl întrerupe:

—   Nu fi atît de aprig, fiule; Dumnezeu, care vede în tainiţele sufletului, ştie să desluşească şi altceva acolo.

Vai! Eu nu pot desluşi decît o jalnică mascaradă.

                                                                                                                   18    iulie.

Mama a sosit aseară cu Gustave. Înainte de a-l primi pe fiu-său, Robert a cerut să se spele şi să se pieptene. A ţinut să păstreze bandajul, inutil acum, care-i acoperă jumătate din frunte. Sub pretext că lumina îl oboseşte, m-a rugat să aşez lampa în aşa fel încît faţa să-i rămînă în penumbră. Tata se dusese în salonul unde aşteptau mama şi Gustave, ca să le dea veşti îmbucurătoare despre Robert. Genevieve rămăsese cu mine în odaia lui Ro­bert, unde se mai afla şi Charlotte, care strîngea prin cameră. Toate trei păream să ne ocupăm de punerea în scenă a unei piese de teatru. Cînd totul a fost gata, Ge­nevieve i-a poftit pe toţi în odaie.

Ar fi fost firesc ca Gustave să alerge spre taică-său şi să-l sărute; dar Robert imaginase o altă desfăşurare pentru scena revederii. Cînd se deschise uşa, stătea cu ochii închişi şi pe faţă-i se aşternuse atîta măreţie, încît Gustave s-a oprit la jumătatea drumului, neştiind bine ce să facă. Părinţii mei rămăseseră lîngă uşă. Deodată, Robert a început să vorbească:

—     Şi acum, apropiaţi-vă... căci simt că puterile mă părăsesc.

Deschise un ochi şi o privi pe Charlotte, care crezu că e momentul să iasă pe nesimţite din odaie.

—     Rămîi aici, buna mea Charlotte. Nu te sfii să rămîi, căci locul dumitale e aici.

După tot ce auzisem în materie de fraze de rămas bun în ultimele zile, mă întrebam ce-o să mai poată inventa; uitasem că sentimentul patern îi putea furniza noi su­biecte. Adresîndu-se deci îndeosebi Genevievei şi lui Gustave, Robert glăsui:

—     Dragii mei copii, vouă vă revine acum sarcina de a prelua făclia pe care...

    Dar nu avu răgazul să-şi termine fraza, căci Genevieve, nemaiputîndu-se stăpîni, îi tăie scurt vorba şi spuse cu un glas limpede şi aş zice chiar voios:

—     Dar pentru numele lui Dumnezeu, tată, ne vor­beşti ca şi cum ai fi pe punctul să-ţi iei pentru totdeauna rămas bun de la noi. Ştim cu toţi că eşti aproape vindecat şi că vei fi pe picioare peste cîteva zile. Priveşte, numai pe Charlotte ai izbutit s-o faci să plîngă. Dacă ar intra acum cineva care să nu fie la curent cu situaţia, ar crede că doar Charlotte, dintre cei prezenţi, are suflet.

—  Domnişoara poate să-şi dea seama că nu numai eu plîng, ci şi domnul, exclamă Charlotte. (Şi într-adevăr, din ochii lui Robert se rostogoleau lacrimi mari.) Văzînd că noi toţi tăceam, Charlotte prinse curaj, se apropie de pat şi spuse: Dacă domnul se simte slăbit, înseamnă că trebuie să mănînce. Mă duc să-i aduc puţină supă.

După toate cele întîmplate, Robert nu mai avu în­cotro, aşa că o întrebă pe mama cum    călătorise şi pe Gustave dacă-i plăcuse la Arcachon.

Cap12