Doua povesti surori ale lui André Gide (15)

Scoala femeilor (o)

                                                                                                                  22    iulie.

Aseară mă pregăteam să intru în camera lui Robert hotărîtă să discut cu el, cînd a sosit tata. Vine atît de rar să mă vadă la o oră atît de înaintată încît am strigat:

—    Îi este rău mamei?

—  Maică-ta se simte foarte bine. Strîngîndu-mă în braţe, a continuat: Ţie, fetiţo, nu-mi place cum îţi merge. Lasă, lasă. Să nu-mi spui că n-ai nimic. De mult bănuiesc că e ceva... Draga mea Eveline, nu pot să trăiesc ştiindu-te nefericită.

Am început prin a spune:

—     Dar, tată, totul merge bine. Ce te face să crezi că...

   A trebuit să mă întrerup, căci tata îşi pusese amîndouă mîinile pe umerii mei şi mă privea atît de fix încît mi-am pierdut şirul.

—    Ochii ăştia încercănaţi grăiesc îndeajuns. Fetiţa mea, de ce te ascunzi de mine? Robert te înşeală?

Această întrebare venea atît de pe neaşteptate încît am strigat prosteşte, înainte de a-mi da seama ce spun:

—     Unde-ar fi norocul ăla!

—    Vai de mine!... Dar atunci se întîmplă ceva şi mai grav. Hai, spune-mi despre ce e vorba.

Tata a insistat atît de mult, încît nu m-am mai putut abţine şi i-am răspuns:

—     Nu, Robert nu mă înşeală. N-am nimic să-i repro­şez şi tocmai de aceea sunt atît de deznădăjduită.

     Dîndu-mi seama că nu înţelege, am continuat:

—  Iţi aduci aminte, tată, că înainte de a mă mărita te tot întrebam ce ai împotriva lui Robert şi mă supăram văzînd că nu găseai nici un răspuns. De ce nu-mi răspundeai?

—    Dar zău, fetiţo, nu mai ştiu nici eu. E atît de mult de atunci. Ştiu că la început l-am judecat greşit pe Ro­bert. Felul lui de-a se purta nu era pe placul meu. Din fericire, am înţeles destul de repede că mă înşelasem asupra lui...

—   Tăticule, din păcate, atunci şi nu acum îl judecai la justa lui valoare. Pe urmă ai crezut că greşeşti, fiindcă mă vedeai fericită alături de el. Dar fericirea mea n-a ţinut mult. Am fost la rîndul meu silită să-mi dau seama. Nu, tată, nu te-ai înşelat. Ar fi trebuit să te ascult atunci, în timpul logodnei, aşa cum am făcut în tot timpul co­pilăriei mele, cînd eram o fetiţă cuminte.

Tata a stat mult pe gînduri, copleşit de cele ce au­zise, clătinînd mereu din cap şi murmurînd încetişor:

—     Biata mea fetiţă, biata mea fetiţă...

Era atîta duioşie în glasul lui, încît mă sfîşia gîndul că din cauza mea suferea atît. Totuşi ştiam că trebuie să merg pînă la capăt. Mi-am luat inima în mîini şi i-am spus:

—     Vreau să-l părăsesc pe Robert.

Tata a tresărit şi n-a putut rosti decît: „Ei, nu zău! Ei, nu zău!“ pe-un ton atît de ciudat încît aş fi izbucnit în rîs, dacă mi-ar fi ars de aşa ceva. Apoi m-a luat lîngă el pe canapea şi, tot mîngîindu-mă pe păr, mi-a spus:

—     Ce mutră ar face popa ăla al tău, dacă ar auzi una ca asta! Lui i-ai spus?

Am încuviinţat mai întîi din cap, dar pe urmă am fost nevoită să-i mărturisesc că nu mă mai înţelegeam atît de bine ca altădată cu abatele Bredel. Auzind asta, tata a început să zîmbească şi să mă privească oarecum ze­flemitor. Faptul că pe-o cale ocolită dobîndise o victorie împotriva cuiva pe care niciodată nu-l putuse înghiţi pă­rea să-i facă multă plăcere.

—     Nu mai spune! a început prin a zice pe-un ton iro­nic, la care a renunţat, de altfel, imediat. Draga mea, hai să vorbim serios, adică despre latura practică a pro­blemei.

Mi-a explicat îndelung că, dacă părăsesc căminul con­jugal, în ochii tuturor vina va fi de partea mea.

—     Nu-ţi dai seama cît preţuieşte o bună reputaţie de­cît atunci cînd ai pierdut-o. Fetiţo dragă, tu ai fost tot­deauna cam cu capul în nori. Unde-o să te duci? Ce-o să faci? Nu, cu cît mă gîndesc mai mult, tot alături de Robert trebuie să rămîi. În definitiv, nu e un băiat rău. Dacă ai încerca să stai cu el de vorbă, poate că te-ar înţelege.

—     Nu, n-o să înţeleagă. Totuşi, îi voi vorbi, deşi ştiu că în urma unei discuţii mi se va strînge şi mai tare laţul de gît.

Tata a continuat spunîndu-mi că nu e vorba de a găsi un mijloc de scăpare, ci de „a stabili un modus vivendi şi de a căuta să ne „facem credit unul altuia". Tata fo­loseşte adesea cuvinte care, am impresia, îl sperie puţin, tocmai ca să-şi dovedească lui însuşi că nu se teme de ele. Apoi, nădăjduind de bună seamă că vorbele lui aveau să-mi aducă o oarecare mîngîiere, a început să-mi vor­bească de mama, spunîndu-mi că nici el nu găsise în căs­nicie ceea ce sperase. Nu mărturisise asta încă nimănui, aşa încît faptul de-a putea în sfîrşit vorbi îi uşura inima. Odată pornit pe panta asta, tata părea că nu se mai poate opri. Nu mă simţeam în stare să-l întrerup, deşi eram nespus de stingherită de confidenţele pe care mi le făcea, simţindu-mă tot atît de prost ca în timpul convor­birii mele cu Genevieve. Socot că nu e bine ca astfel de discuţii intime să aibă loc între oameni din generaţii di­ferite, căci există o pudoare care trebuie respectată şi nu se poate ca unul din cei doi interlocutori să n-o rănească. Mai este şi un alt motiv care m-a făcut să consider această convorbire ca nelalocul ei, motiv despre care îmi vine greu să vorbesc aici, căci ţin prea mult la tata ca să nu-mi pară rău cînd trebuie să-l judec şi să-l găsesc vinovat. N-aş vorbi de asta dacă nu mi-aş fi făgăduit ca în paginile acestui carnet să fiu cu totul sinceră. Cînd tata a început să-mi vorbească despre ambiţiile pe care le-a nutrit în tinereţe, înşirîndu-mi tot ce-ar fi putut face dacă mama l-ar fi înţeles şi ar fi ştiut să-l ajute, nu mă puteam împiedica de a gîndi că, de fapt, nu depinsese decît de el ca să poată înfăptui mai mult; şi fiindcă nu ştiuse să se folosească mai bine de inteligenţa şi de darurile cu care fusese înzestrat, era bucuros acum să dea vina pe mama. Sunt sigură că a avut de suferit, căci mama are o inteligenţă pur practică şi judecă cam îngust, dar în acelaşi timp cred că era destul de încîntat să poată spune: „Maică-ta nu vrea... Maică-ta e de părere că...“ şi să încheie astfel socotelile cu sine însuşi. Mi-a mai spus că nu a văzut nici o căsnicie în care înţelegerea dintre băr­bat şi femeie să fie atît de perfectă încît unul din cei doi soţi să nu fi regretat o dată măcar pasul făcut. N-am zis nimic, căci tatii nu-i place să-i ţină cineva piept, dar mi se pare că, dacă aş accepta ideea asta, aş huli împotriva legii statornicite.

Convorbirea noastră s-a prelungit pînă tîrziu. Tata a plecat, cred, destul de liniştit de rezultatul ei, neînţelegînd că mă lasă mai deznădăjduită decît fusesem vreodată.

                                                                                                                23   iulie.

Un laţ... Şi orice încercare de a scăpa mi-l strînge în jurul gîtului. Am avut cu Robert acea explicaţie hotărîtoare. Am jucat ultima carte şi am pierdut partida. Doamne! Ar fi trebuit să plec fără să spun, nici tatii, nici altcuiva, vreo vorbă. Sunt la capătul puterilor. De­finitiv învinsă.

L-am găsit pe Robert întins pe sofa, căci de cîteva zile s-a dat jos din pat.

—     Am venit să văd dacă n-ai nevoie de ceva, i-am spus, încercînd să înnod conversaţia.

     Robert mi-a răspuns pe tonul cel mai suav cu putinţă:

—    Nu, îţi mulţumesc, scumpa mea. Astă seară mă simt într-adevăr mai bine şi încep să cred că moartea s-a hotărît să-mi mai dea un răgaz.

Apoi, cum nu lăsa să-i scape nicio ocazie în care să arate cît este de mărinimos, de bun şi de nobil, a adăugat:

—    Îmi pare rău că ţi-am pricinuit atîtea necazuri. Aş vrea să fiu sigur că merit toată afecţiunea de care am fost înconjurat.

Mă sileam să-l privesc cu răceală.

—     Robert, aş dori să vorbesc serios cu tine.

—    Ştii, scumpa mea, că sunt întotdeauna gata să stau serios de vorbă. Cînd cineva a văzut moartea cu ochii, aşa cum mi s-a întîmplat mie zilele trecute, e firesc să ţi se zămislească în minte gînduri adînci.

    Am simţit dintr-odată că nu mai ştiam bine pentru ce anume venisem şi de ce anume voiam să mă plîng. Mai bine zis ştiam, dar, pentru ceea ce simţeam, mi se părea că nu există cuvinte. Mai ales nu mă dumiream de unde să încep, cu ce frază anume, cu ce cuvînt. Totuşi eram ferm hotărîtă sa trec la atac şi îmi spuneam mereu, ca scoasă din minţi: „Acum! Dacă nu începi acum, n-ai s-o faci niciodată." Mi s-a părut că nu avea prea mare importanţă cu ce frază deschideam focul şi că pînă la urmă era mai bine să mă las în voia inspiraţiei, sperînd să ajung mai apoi la subiect. Am spus deci, ca un înotă­tor care se aruncă în apă cu ochii închişi de la o mare înălţime:

—    Robert, aş vrea să-mi spui, dacă îţi mai aduci aminte, care au fost motivele pentru care te-ai însurat cu mine.

Desigur că nu se aştepta de loc la o asemenea între­bare, aşa că m-a privit o clipă uluit. O clipă numai, căci Robert, în orice situaţie s-ar afla, ştie întotdeauna ne­maipomenit de iute să-şi recapete stăpînirea de sine. Mi-aduce aminte de jucăriile acelea cu plumb la bază — şi care, oricum le-ai aşeza, se ridică întotdeauna în picioare. Mă privea îndelung, straduindu-se să înţeleagă ce anume se ascundea sub cuvintele mele şi pentru a-şi putea pregăti apărarea în consecinţă.

—     Cum poţi vorbi de motive, cînd în joc au fost nu­mai sentimente?

Robert ştie s-o întoarcă în aşa fel încît adversarul să se găsească totdeauna într-o situaţie de inferioritate. Orice ai face, punctul de vedere din care priveşte Robert pare, de îndată ce începe să vorbească, cel mai nobil. Simţeam că aveam să pierd, ca la jocul de şah, avan­tajul de-a fi făcut prima mişcare. Am socotit că este deci mai bine să-l silesc din nou să se apere.

   —     Te rog, încearcă să-mi vorbeşti simplu.

  Robert mi-a răspuns pe dată:

   —     Dar nu se poate vorbi mai simplu decît atît.

Era adevărat şi am simţit imediat cît de rău făcusem pronunţînd acea frază, care de fapt conţinea o veche imputare ce se întărise cu timpul în sufletul meu, dar care de data asta nu era motivată.

   —   Da, de data asta ai vorbit simplu. Dar adeseori frazele tale retorice mă copleşesc. Te urci pe nişte culmi, unde ştii bine că eu nu te pot urma.

   —   Mi se pare, scumpa mea, îmi spuse, pe-un ton cît se poate de suav şi zîmbindu-mi cît se poate de drăguţ, că de data asta nu eu, ci tu eşti cea care nu te exprimi simplu. Hai, spune fără înconjur. Ai un dinte împotriva mea. Te ascult.

Era adevărat. Adoptasem de data asta, fără să vreau, felul lui de a se exprima, care de obicei mă scoate din sărite, aşa cum mi se întîmpla adesea în tinereţe să capăt prin mimetism accent englezesc cînd vorbeam cu un englez, lucru ce-l amuza nespus de mult pe tata. Să fie oare ăsta motivul pentru care, atunci cînd îmi vorbeşte mie, Robert se simte parcă silit să se exprime simplu, în timp ce eu, fără să vreau, şi fără să ştiu, imit felul lui de-a se purta şi de-a se exprima? In orice caz, simţeam că mă împotmolesc din ce în ce mai tare.

—  Cît de uşurată aş fi, dacă aş avea ceva anume să-ţi reproşez, îndrăznii să afirm. Ştiu prea bine că tu ieşi în­totdeauna cu faţa curată, pe cînd eu mă încurc adesea, aşa cum mi s-a întîmplat adineauri de cum am încercat să deschid discuţia. Şi, cu toate astea, te asigur că nu e vorba de cine ştie ce toană. De multă vreme tot plănuiesc să vorbesc serios cu tine şi amîn, tot amîn mereu...

   N-am putut termina; şi aşa fraza pe care-o începusem era prea lungă. Am reluat cu o voce atît de scăzută încît mă întrebam dacă mă aude:

   —     Ascultă-mă, Robert. Pur şi simplu nu mai pot trăi alături de tine.

   —     Pentru a găsi puterea de a spune asta, fie şi abia şoptit, fusesem nevoită să-mi plec ochii. Văzînd însă că nu zice nimic, am ridicat capul şi l-am privit. Mi s-a părut că se îngălbenise la faţă.

   —     Dacă te-aş întreba, la rîndul meu, care sunt mo­tivele ce te îndeamnă să mă părăseşti, spuse, în sfîrşit, ai fi îndreptăţită să-mi răspunzi că nu poate fi vorba de motive, ci numai de sentimente.

   —     Vezi bine că nu spun asta.

   —     Eveline, trebuie să înţeleg că nu mă mai iubeşti?

Glasul îi tremura, puţin numai, atît cît să mă facă să mă îndoiesc dacă emoţia lui era sinceră. Am făcut o mare sforţare şi am continuat cu greu:

   —     Omul pe care l-am iubit cu patimă era foarte dife­rit de cel care, cu timpul, am descoperit că eşti.

   Robert a ridicat din umeri şi a spus cu un aer mirat:

   —     Dacă continui să-mi vorbeşti numai în enigme, nu pot...

   Am repetat:

   —     Am descoperit, încetul cu încetul, că eşti cu totul altfel de cum credeam eu la început, foarte diferit de cel pe care l-am iubit.

Atunci s-a întîmplat ceva nemaipomenit. Robert şi-a luat capul în mîini şi a început să plîngă în hohote. Nu mai putea fi vorba de prefăcătorie. Hohotele de pîîns care-l zguduiau erau adevărate, lacrimi adevărate i se rostogoleau pe obraji şi-i udau mîinile, în vreme ce spu­nea într-una, ca ieşit din minţi:

 —     Nevastă-mea nu mă mai iubeşte! Nevastă-mea nu mă mai iubeşte!...

Nu mă aşteptam de loc la o asemenea izbucnire. Eram încremenită. Nu pentru că aş fi fost impresionată de du­rerea lui Robert, căci, nu mai încape îndoială, nu mai ţin la el. Mai degrabă mă revolta faptul de a-l vedea folo­sind asemenea arme. Mă simţeam din cale-afară de stin­gherită văzînd că spusele mele erau cauza unei adevă­rate suferinţe, în faţa căreia nu mai aveam ce face decît să bat în retragere. Pentru a alina durerea lui Robert, ştiam că nu există altă cale decît să-l asigur că nu vor­bisem serios. M-am apropiat de el şi l-am mîngîiat pe frunte. Şi-a ridicat capul şi m-a privit.

—    Atunci ce m-a făcut să mă însor cu tine? Numele pe care-l purtai? Te-am luat pentru avere? Pentru si­tuaţia părinţilor tăi? Hai, spune! Spune odată, ca să pot înţelege şi eu. Ştii bine că... că...

Purtarea lui era atît de firească, părea acuma atît de sincer, încît am crezut că va adăuga: „Ştii bine că aş fi putut face o partidă mai bună". Dar n-a spus asta, ci „ştii bine că te-am ales fiindcă te iubeam". Apoi, cu o voce întretăiată de hohote de plîns, a continuat:

—     Şi fiindcă îmi închipuiam... că... şi tu mă iubeşti.

Mă revolta răceala cu care-l ascultam. Chiar în clipa aceea, cînd nu mă mai puteam îndoi de sinceritatea sen­timentelor lui Robert, felul în care şi le manifesta mă îngheţa.

—     Gîndeam că numai mie îmi va veni greu să-ţi spun cele ce aveam pe suflet, am început eu, dar Robert m-a întrerupt:

—     Spui că nu sunt ceea ce credeai tu. Dar atunci nici tu nu eşti aşa cum te credeam. Cum vrei ca cineva să-şi poată da seama dacă este într-adevăr aşa cum trebuie să fie?

Socotesc că, aproape inconştient, Robert îşi însuşeşte părerea celuilalt, dar pentru a trage spuza pe turta lui, şi aşa a făcut şi acum:

—   Dar nimeni, dragă, nimeni nu poate rămîne mereu la înălţimea năzuinţelor sale. Toată tragedia vieţii noastre morale constă tocmai în... Nu ştiu dacă mă înţelegi... (Fraza asta stereotipă o spune totdeauna cînd începe să devieze conversaţia şi simte că cel căruia i se adresează şi-a dat seama)... Numai oamenii care n-au nici un ideal pot...

—   Dragul meu, dragul meu, am spus cu o voce blîndă, încercînd să-l întrerup, căci ştiam prea bine că, dacă se porneşte pe teorii, cine ştie cînd se va opri.

Intervenţia mea îl făcu să se abată puţin de la su­biectul pe care îşi propusese să-l trateze.

—   Vorbeşti ca şi cum viaţa nu ne-ar sili mereu s-o lăsăm mai moale... Vreau să spun că suntem nevoiţi să transformăm idealul visat într-un ţel pe care să-l putem atinge. Dar aşa ai trăit tu întotdeauna, Eveline, cu capul în nori.

Aşa o fi! Aşa trebuie să fie, de vreme ce şi tata ieri mi-a spus acelaşi lucru. Nu-mi rămînea decît să zîmbesc amar. Robert, cocoţîndu-se deodată, cum ştie atît de bine s-o facă, pe înaltele culmi de unde reproşurile mele egoiste avuseseră neobrăzarea să-l dea jos, reluă firul:

—   Scumpa mea, ai abordat o problemă de cea mai mare importanţă, şi anume aceea a felului de-a se ex­prima. Da, vezi tu, problema constă în a şti dacă, prin simplul fapt de-a fi fost exprimată, o emoţie se risipeşte, sau dacă, dimpotrivă, exprimînd-o, devii cu atît mai conştient şi, dacă se poate spune aşa, ajungi s-o crezi. Cîteodată te întrebi dacă există într-adevăr ceva real dincolo de învelişul material şi dacă... Am să-ţi explic: ai să înţelegi numaidecît.

De această frază se agaţă întotdeauna cînd vede că pierde şirul. E fraza care, dintre toate cele pe care Ro­bert are obiceiul să le spună mereu, are darul să mă scoată cel mai mult din fire.

—   Am înţeles foarte bine, spusei, întrerupîndu-l. Vrei să spui că trebuie să fie cineva nebun ca mine ca să do­rească cu tot dinadinsul să afle dacă nutreşti într-adevăr înălţătoarele sentimente de care vorbeşti.

În ochii lui Robert se strecură o licărire de ură.

—  Nu zău! E-o plăcere să stea cineva de vorbă cu tine! strigă cu o voce stridentă. Asta-i tot ce-ai priceput tu din cîte ţi-am spus? Nimănui nu i-am spus cele ce ţi-am spus ţie. Faţă de nimeni în lume nu mi-am deschis vreodată sufletul ca acum. M-am umilit în faţa ta. Am plîns. Lacrimile mele nu te mişcă nicidecum. Răstălmă­ceşti spusele mele şi mă pofteşti, pe-un ton glacial, să ajung la concluzia că numai tu eşti capabilă de sentimente nobile şi că toată dragostea pe care ţi-o port nu e decît...

Începu din nou să plîngă în hohote. M-am ridicat de pe scaun, nemaiavînd decît o singură dorinţă: să pun capăt acestei întrevederi, să termin această discuţie, pe care nu ştiusem s-o duc, căci tot ceea ce spusesem se întorcea împotriva mea. I-am pus mîna pe braţ în semn de rămas bun, Robert s-a întors spre mine şi, cu o por­nire din inimă, mi-a spus:

—     Nu, nu şi nu! Nu-i adevărat. Te-ai înşelat. Dacă ai mai ţine puţin la mine, ai pricepe că sunt un biet om care se zbate ca toţi ceilalţi, un biet om care se strădu­ieşte, după puterile lui, să devină din ce în ce mai bun.

Găsise în sfîrşit cuvintele menite să-mi meargă drept la inimă. M-am aplecat asupra lui ca să-l îmbrăţişez, dar m-a respins aproape brutal:

—    Lasă-mă! Nu mai pot vedea, nu mai pot pricepe altceva decît că ai încetat să mă mai iubeşti.

După ce mi-a spus aceste cuvinte, am plecat cu inima împovărată de-o nouă durere, pe potriva celei ce-l sfîşie pe el şi care porneşte dintr-a lui. Din nefericire, Robert mă iubeşte încă. Nu-l pot deci părăsi...

Cap14