Doua povesti surori ale lui André Gide (16)

Scoala femeilor (p)

EPILOG

...1916.

Hotărîsem să nu mai scriu în acest caiet... Puţin timp după întrevederea cu Robert pe care am povestit-o aici, gravele evenimente care au răsturnat din temelii Europa au luat ca un puhoi preocupările personale ale fiecăruia. Aş dori să pot reînvia în sufletul meu credinţa pe care o aveam cînd eram copilă, ca să mă pot ruga lui Dumne­zeu, cerîndu-i să apere Franţa. Dar cred că şi creştinii dm Germania se roagă aceluiaşi Dumnezeu pentru ţara lor, deşi ni se spun atîtea lucruri despre ei anume ca să ne facă să-i socotim barbari. Numai prin virtuţile fiecăruia dintre noi, prin virtuţile noastre ale tuturor poate fi apă­rată Franţa. 

   La început am avut temeiuri să cred că Ro­bert este şi el conştient de acest lucru. Părea că nu se poate împăca cu gîndul de-a nu se putea înrola printre primii, fiind încă în convalescenţă. Cîteva luni mai tîrziu l-a întrebat pe Marchant cum ar putea obţine un certifi­cat medical care să-i dea posibilitatea să intre în cadrele active ale armatei? De ce oare mi-a fost dat să aflu mai apoi că contingentul lui avea să fie chemat sub arme şi că risca deci să fie vărsat din armata auxiliară în cea activa, dacă n-ar fi făcut la timp cererea prin care dobîndea dreptul de a alege el; aşa a şi făcut, dînd do­vadă de mult spirit de prevedere şi făcînd apel la toţi cei în măsură să-l sprijine. De ce oare scriu aici toate astea? N-aş fi vrut să notez decît scena îngrozitoare care a avut loc între noi şi care a determinat hotărîrea mea. Dar cum să mă fac înţeleasă, daca nu pomenesc mai întîi de faptul că Robert a trebuit să se înfăţişeze în faţa unei comisii de revizie? A izbutit să obţină un certificat care atestă că este inapt pentru serviciul activ, suferind de „cefalee cronică în urma unui traumatism" şi, ca atare, a fost reformat. Atunci am vrut să plec pe front să lucrez la un spital. Primisem asigurarea că nu mi se vor refuza serviciile. Dar aveam nevoie de autorizaţia lui Robert. Mi-a refuzat-o categoric, vorbindu-mi foarte aspru, spu­nîndu-mi că nu vreau să plec pe front decît ca să-l jignesc pe el, să-i arăt cît de nevolnic este, să-l fac de rîs... A trebuit să renunţ, aşa că m-am mulţumit, în lipsă de altceva, să continui să lucrez la spitalul Lariboisiere. Adeseori rămîneam şi nopţile acolo, aşa că nu mă întîlneam decît rar cu Robert. Intr-o bună zi, spre marea mea mirare, l-am văzut în uniformă. Făcea parte dintr-un comitet de ajutor american, unde fusese primit datorită faptului că vorbeşte bine englezeşte. Avea ca atare dreptul să poarte haina militară, deşi nu mai făcea parte din cadrele armatei, şi nu pregeta să ia un aer marţial. Dar bietul Robert n-a avut noroc de data asta. Prea făcuse multe declaraţii patriotice ca să nu fie remarcat, aşa că fu trimis la Verdun. Cum nu putea da înapoi fără a se face de pomină, Robert „crezu de datoria lui“ să se poarte vitejeşte. Nu trecu mult şi i se conferi decoraţia Crucea de război. Gustave, părinţii mei şi toţi prietenii noştri îl priveau cu respect şi admiraţie. Pînă şi la Verdun, unde m-am dus să-l văd, la rugămintea lui, găsise sistemul să treacă drept erou. Cred că îşi pusese în gînd să rămînă la Verdun doar pînă în clipa cînd va fi deco­rat, ca apoi să se poată întoarce la căminele instituite de comitetul american. Avînd în vedere că se bucură de protecţia unor oameni de vază, nu i-a fost prea greu să-şi îndeplinească planul. Cînd l-am văzut sosind atît de curînd la Paris, n-am putut să-mi ascund mirarea, căci această întoarcere neaşteptată nu se potrivea de fel cu măreţele cuvinte prin care, nu de mult, la Verdun, Robert afirmase că nu se va clinti din loc. Dar Robert îmi spuse că aflase din sursă sigură că războiul e pe sfîrşite şi, în consecinţă, îşi dăduse seama că putea fi mai folositor la Paris, unde moralul oamenilor i se părea mai puţin ridicat ca pe front.

Asta s-a întîmplat acum două zile. Nu i-am spus nimic. De la penibila întrevedere pe care am relatat-o aici, accept totul fără să mai cîrtesc. Nu atît ceea ce face mă scîrbeşte, ci motivele pe care le invocă. Poate că a citit în ochii mei că-l dispreţuiesc, căci l-am văzut că e gata să scoată ghearele. Decoraţia pe care a primit-o nu-i mai lasă nici o umbră de îndoială asupra calităţilor sale mo­rale, dispensîndu-l totodată de a le dovedi. Eu n-am căpătat Crucea de război, aşa că simt nevoia să dau la iveală calităţile pe care le posed, să le fac să strălucească în lumina faptelor, nu pentru a obţine aprobarea celor­lalţi, ci numai aşa, de dragul lor. Femeia care a trăit în­totdeauna „cu capul în nori“, şi care a rămas mereu aşa, simte nevoia să se ancoreze în realitate... Robert se arăta foarte încîntat de faptul că a izbutit să scape atît de uşor din război. Văzînd că schiţez un zîmbet, a izbucnit:

—     Parcă tu n-ai fi făcut la fel, dacă erai în locul meu?

Nu, Robert, nu-ţi dau voie să spui asta, nu-ţi dau voie mai ales s-o gîndeşti. Nu i-am răspuns nimic, dar hotărîrea mea era luată. Chiar în seara aceea m-am dus la Marchant şi am stat de vorbă cu el. M-a încredinţat că va face el toate demersurile necesare. Mîine voi pleca, fără a spune nimănui, la Châtellerault. în acel spital, care se află în spatele frontului, nimeni nu va bănui că nu sunt în siguranţă. Asta şi doresc. Numai Genevieve ştie despre ce este vorba. Cum a putut oare bănui ce fel de bolnavi se află acolo? Nu-mi pot da bine seama... M-a implorat să-i dau voie să vină cu mine şi să se an­gajeze şi ea ca infirmieră, dar nu pot îngădui ca la vîrsta ei să se expună la astfel de primejdii; are toată viaţa în faţă. „Nu, Genevieve, acolo unde mă duc nu trebuie să mă urmezi“, i-am spus, sărutînd-o pe frunte cu toată dragostea, ca şi cum mi-aş fi luat pentru întotdeauna rămas bun de la ea. Nici Genevieve, iubita mea Gene­vieve, nu se poate mulţumi cu aparenţe. Mi-e atît de dragă! Pentru ea am scris rîndurile astea. Ei îi las acest caiet, de va fi să nu mă mai întorc...

Cap15