Karl May (2)

Cum spuneam, am avut o mare surpriza in ce-l priveste pe May si, totodata, in legatura cu eroii mei iubiti - Winnetou si Old Shatterhand. Trebuie ca aveam vreo 16-17 ani, cand mi-a cazut in mana cartea doctorului Karl Leonhard cu numele benign "Personalitati accentuate in viata si literatura". Am dat acolo peste cateva pagini dedicate lui Karl May. Le puteti citi mai jos si chiar nu cred ca mai am ce comenta. In orice caz, despartirea de Old Shatterhand a avut asupra mea un impact aproape la fel de mare ca despartirea de Mos Craciun.

Karl May Shatterhand

     Unii nu-l consideră poate pe Karl May un scriitor autentic, dar este cert că avea fantezie, şi încă într-un grad foarte înalt.

Înainte de a-şi fi început activitatea literară, Karl May şi-a petrecut în total şapte ani în închisoare pentru o serie de spargeri şi escrocherii. Ultima condamnare a ispăşit-o la vîrsta de 38 de ani. Toate aceste amănunte din prima parte a vieţii lui Karl May şi care, desigur, nu pledează în favoarea sa, sunt adunate în necrologul scris de Alfred Kleinberg şi publicat în „Kunstwart”. Prietenii lui Karl May consideră acest necrolog drept un document duşmănos şi defăimător, dar faptele obiective nu le pot contesta. Gurlitt, care ia cu multă căldură apărarea scriitorului, caută să ex­plice şi să atenueze părţile negative din necrolog, fără a contesta însă faptele ca atare.

May a continuat să se dedea la înşelătorii şi în timpul activităţii sale literare, într-un mod care nu-l mai făcea însă pasibil de pedeapsă. El nu s-a mulţumit să-şi ia un pseudo­nim literar, dar şi-a mai atribuit şi alte nume, unele dintre ele foarte pompoase. Şi-a arogat inclusiv titlul de doctor, pe care l-a cumpărat mult mai tîrziu de la o universitate din Ame­rica. Se dădea drept „Old Shatterhand”, adică se identifica cu acest personaj din romanele sale şi cu faptele săvîrşite de el. Tot astfel, le arăta vizitatorilor săi renumita „carabină Henry” şi le explica modul ei de funcţionare. Povestea despre Winnetou ca despre un prieten real. Despre descrierile de călătorii din cărţile sale, vorbea de parcă ar fi fost eveni­mente reale, cu toate că majoritatea lor fuseseră scrise înain­tea primei călătorii pe care a făcut-o în străinătate. Intr-o scrisoare afirmă următoarele despre unii eroi din romanele sale: „Hobble mai trăieşte, Hawkens, Firehand şi Hawerfield au murit”. Avea cărţi de vizită pe care era scris „Karl May, zis Old Shatterhand”. Adesea anexa la scrisori fotografii care il reprezentau în cele mai diferite regiuni din străinătate. Nici Gurlitt nu poate să conteste aceste fapte, mulţumindu-se să le înfrumuseţeze. Astfel, de pildă, el scrie: „Că a făcut sau nu aceste călătorii, că şi-a cucerit carabina Henry şi puşca de vînat urşi prin luptă, în America, sau că le-a cumpărat la talciocul din Dresda de la un negustor de vechi­turi, că fotografiile sale cu indienii sau beduinii sunt sau nu o înşelătorie — toate acestea nu aduc onoarei lui nici cea mai mică atingere”. Sau, în alt pasaj: „Dorinţa exagerată de a se bucura de consideraţie socială l-a făcut să-şi cumpere titlul de doctor şi apoi să născocească tot felul de explicaţii atunci cînd i s-a imputat felul în care şi l-a procurat".

Adversarii lui Karl May îi aduc în special reproşul de a fi scris povestiri dintre cele mai pioase şi în acelaşi timp romane de duzină cu un conţinut indecent. Într-unul din numeroasele sale procese, justiţia a stabilit că pasajele indecente din cărţi nu fuseseră scrise de el, ci intercalate de editor. Aceasta nu constituie o scuză suficientă, fiindcă May, care a scris asemenea cărţi timp de patru ani şi jumătate, a declarat că nu observase intercalările – lucru greu de crezut. În ce priveşte povestirile sale pioase, se poate observa că ele nu izvorăsc dintr-un sentiment autentic, ci dintr-o capacitate de simulare teatrală. La fel sunt scrise şi Geographische Predigten (Predicile geografice). Stolte, care îi ia apărarea, deşi poate nu în aceeaşi măsură ca Gurlitt — amîndoi şi-au publicat cărţile la Editura „Karl May” — face următoarele aprecieri: „Prin amploarea lor, ele constituie o încercare de a cuprinde întreaga viaţă cosmică şi culturală, înfăţişînd-o drept un mare şi unic imn de slavă adresat unei voinţe divine, superioare”. Karl May s-a bucurat de mult succes în prefăcătoria sa, căci timp de ani de zile a fost foarte apreciat de clerul catolic.

Culmea imposturii o constituie o scrisoare citată de Bohm. După ce relatează moartea lui Winnetou la vîrsta de 32 de ani ca un fapt obiectiv, Karl May continuă astfel: „Vorbesc şi scriu franceza, engleza, italiana, spaniola, greaca, latina, ebraica, româna, şase dialecte arabe, persana, două dialecte curde, şase dialecte chineze, malayeza, nanaqua, cîteva graiuri indoneziene, suahela, hindustana, turca şi limbile indienilor sioux, apaşi, komanşi, suakezi, utka, kiowa şi keciumani, trei dialecte sud-americane, fără să mai pun la socoteală lapona. Cîte nopţi de muncă m-or fi costat oare toate acestea? Chiar acum mai lucrez cîte trei nopţi pe săptămînă — lunea de la 6 după-amiază pînă marţea la l2 şi tot astfel de miercuri pînă joi şi de vineri pînă sîmbătă. Cui i-a dat Dumnezeu un dram de inteligenţă, acela trebuie s-o valorifice, căci odată va avea să dea socoteală". Aici se poate vorbi fără nici un dubiu de o pseudologia phantastica în sens psihiatric. Pe baza unei alte scrisori, Bohm relatează următoarele: „Con­tesa J. din Cabuna (Slovenia), o cititoare entuziastă a lui May, nu se putea împăca cu faptul că Winnetou murise păgîn şi l-a întrebat cu un dulce ton de reproş pe May de ce nu l-a botezat in extremis. May i-a răspuns foarte serios că reproşul este nemeritat, cu toate că aparenţele îi sunt potrivnice. El, ca Old Shatterhand, l-a botezat efectiv pe Winnetou in extremis, însă nu a vrut să menţioneze faptul în carte pentru a nu fi atacat şi criticat de cei de altă cre­dinţă”. Este foarte semnificativ cum Karl May foloseşte de îndată orice posibilitate de a mistifica, numai ca să apară într-o lumină favorabilă în ochii unei cititoare. Dealtfel, el purta o vastă corespondenţă cu un conţinut asemănător şi îşi făcea chiar reclamă prin „scrisori de la cititori” pe care şi le adresa el însuşi. Editura lui a tipărit broşuri „de la cititorii recunoscători”, în care i se făcea reclamă lui „Karl May ca educator” şi erau combătuţi adversarii lui. Judecînd după stil, se poate presupune că broşurile au fost scrise chiar de el.

Din cele de mai sus se poate vedea cum Karl May nu s-a mulţumit numai cu libertatea poetică de o născoci tot ce voia, dar s-a şi străduit să prezinte în mod lăudăros ficţiunea drept realitate. Înşelătoriile sale nu s-au încheiat deci odată cu începutul producţiei sale literare, ci au continuat în romanele pe care le-a scris. Ce-i drept, din punct de vedere social, aceste înşelătorii au căpătat acum altă înfăţişare, întrucît scrierile lui May entuzias­mau tineretul, iar publicarea lor nu intra în conflict cu legile penale. Nu cred că lectura asiduă a operelor lui Karl May poate dăuna tineretului, dar această problemă nu intră în tema prezentei cărţi.

Karl May făcea parte dintre mincinoşii patologici care îşi trăiesc în asemenea măsură rolurile, încît nu mai sunt conştienţi de neadevărurile lor. Acesta este motivul pentru care a putut să-şi joace rolul atît de convingător, de concret şi de sigur, încît a fost de fiecare dată crezut. Probabil că şi pe Gurlitt, care i-a luat atît de mult apărarea, l-a cucerit prin talentul său isteric. May îi scria înţr-o scrisoare: „Dom­nul consilier Sello mi-a scris: Profesorul Dr. Ludwig Gurlitt, înflăcăratul şi spiritualul promotor al reformei şcolare, care chiar adineauri a plecat de la mine, mi-a propus să public un studiu despre influenţa activităţii dumneavoastră literare asupra tineretului. Cît de mult m-a bucurat aceasta, pe mine, om bătrîn şi obosit de moarte! Trebuie să vă spun cu toată sinceritatea că sunt unul dintre cei mai sinceri şi mai convinşi adepţi pe care ii aveţi, fără ca dumneavoastră să ştiţi acest lucru”. Probabil că aceste cuvinte măgulitoare l-au sedus oarecum pe Gurlitt. Nu pare foarte probabil ca May să fi cu­noscut scrierile acestui autor. Intr-o a doua scrisoare către Gurlitt, îi comunică acestuia planurile sale literare de viitor; din tonul folosit reiese că este iarăşi vorba mai mult de lău­dăroşenie decît de intenţii reale. Iată ce scrie: „M-am abţinut pînă astăzi să aştern pe hîrtie ceea ce am de gînd să public acum, pentru că nu mă simţeam destul de matur pentru aceasta şi pentru că nu-mi terminasem încă pregătirile şi studiile. Am fost însă crucificat. Mai bine de zece ani am stat răstignit în public şi am studiat mulţimea care urla în jurul meu. Acum sunt gata. Sunt matur. Am coborît de pe cruce şi voi începe să scriu. Că între timp am ajuns la vîrsta de 70 de ani nu are importanţă. Sper să mai trăiesc vreme îndelungată. Iar de nu, este pe deplin suficient dacă o singură operă îmi va reuşi aşa cum nădăjduiesc şi cum doresc. Atunci voi fi arătat lumii ceea ce vreau să arăt şi voi putea să mă las culcat, împreună cu pana mea, acolo unde orice cîntec ia sfîrşit“. Se poate foarte bine observa aici patosul îngîmfat al istericului.

Nu mă îndoiesc că, în mare măsură, Karl May datorează firii sale demonstrative capacitatea de a fi devenit un scriitor ale cărui opere au fost publicate în tiraje de milioane de exemplare şi au fost traduse în toate limbile imaginabile. Cînd îi citim descrierile atît de vii, putem spune cu certi­tudine că el trăia nemijlocit în eroii săi, atunci cînd aceştia luptau însufleţiţi de o forţă neegalată, de o inteligenţă de neîntrecut şi de o dibăcie de neînchipuit. Trăia probabil lăun­tric în mod atît de intens viaţa acestora, încît aproape că nu mai minţea cînd se dădea drept Old Shatterhand. Era desigur mai mult decît un artificiu poetic faptul că-şi scria romanele la persoana întîi. El însuşi era realmente eroul. Din structura sa isterică a luat naştere excesul de fantezie. În schimb, Karl May a fost lipsit de cea de-a doua trăsătură care favorizează crearea de opere artistice valoroase, şi anume o puternică sen­sibilitate afectivă. Lucrul acesta îl dovedesc faptele sale penale.
P1