O poveste uimitoare a lui Bradbury

Detunătura

Reclama de pe perete părea să vibreze sub un şuvoi subţire de apă caldă. Eckels îşi simţi pleoapele închizându-se peste pupile, şi atunci reclama se aprinse în întunericul de o clipă:

         SOCIETATEA TIMPEX.
                         EXPEDIŢII DE VÂNATOARE SPRE ORICE AN DIN TRECUT.

ALEGETI-VA SINGURI VÂNATUL.

NOI VA DUCEM ACOLO ŞI-L ÎMPUŞCAŢI.

O flegmă caldă se strânse în gâtlejul lui Eckels; o înghiţi. Muşchii din jurul gurii i se contractară într-un zâmbet în clipa când îşi întinse încet mâna, căci în mâna aceea flutura un cec în valoare de zece mii de dolari.

— E garantată şi întoarcerea? îl întrebă el pe omul de după tejghea.

   — Nu garantăm nimic altceva decât dinozaurii, îi răspunse funcţionarul. Apoi se întoarse spre un alt individ şi adăugă: Acesta e domnul Travis, ghidul dumneavoastră în Trecut. El o să vă spună ce anume şi unde să vânaţi. Dacă vă spune să nu trageţi, nu trageţi. Dacă nesocotiţi instrucţiunile, riscaţi să plătiţi o amendă de încă zece mii de dolari, plus o posibilă dare în judecată, la întoarcere.

Eckels privi spre încrengătura de sârme şi casete de oţel din fundul încăperii uriaşe: era ca o auroră pâlpâitoare, când portocalie, când argintie, când albastră. Ai fi zis că un rug gigantic mistuie întreg Timpul, toţi anii, toate calendarele de pergament, toate orele, strânse grămadă şi puse pe foc.

La o atingere de mână, această vâlvătaie se putea desfăşura numaidecât, în sens invers. Eckels îşi amintea cuvânt cu cuvânt textul anunţurilor publicitare. Din tăciuni şi cenuşă, din pulbere şi cărbune, anii vechi, anii verzi, ar putea sări ca nişte salamandre de aur; aerul s-ar putea umple de mireasma trandafirilor, părul alb ar putea deveni negru ca pana corbului, zbârciturile ar dispărea; şi totul s-ar întoarce la obârşii, fugind de moarte, pe cerul apusean s-ar ivi sori care ar apune într-un răsărit glorios, lunile s-ar încăleca, scurtându-se, toate cele ar intra unele în altele ca nişte cutii chinezeşti, sau ca iepurii în pălăriile scamatorilor, toate cele s-ar întoarce la moartea dintâi, la moartea verde a seminţelor, la vremea de dinaintea începuturilor. Şi toate astea, printr-o simplă atingere.

— E de necrezut! oftă Eckels, cu faţa subţire luminată de reflexele Maşinii. O Maşină a Timpului adevărată. Te pune pe gânduri. Aş putea să fug de rezultatele alegerilor de ieri, dacă ar fi ieşit prost. Dar, slavă Domnului, Keith a câştigat. O să fie un foarte bun preşedinte al Statelor Unite.

— Da, spuse şi omul de după tejghea. Avem noroc. Dac-ar fi câştigat Deutscher, am fi avut cea mai rea specie de dictatură. Deutscher e un militarist anti-tot ce vrei, anticrist, antiuman, antiintelectual. Am primit telefoane de la mulţi oameni, care ne-au spus, în glumă, dar totuşi serios, că ar dori să trăiască în anul 1492 dacă Deutscher ar fi ales preşedinte. Desigur, nu e treaba noastră să organizăm evadări, ci doar expediţii de vânătoare. Oricum, Keith a fost ales preşedinte. Singurul lucru care trebuie să vă preocupe este…

— Să-mi vânez dinozaurul, îi tăie vorba Eckels.

— Un Tyrannosaurus Rex. Şopârla-tiran, cel mai incredibil monstru din istorie. Semnaţi hârtia asta. Orice vi s-ar întâmplă, noi nu răspundem. Dinozaurii ăia sunt cam flămânzi.

— Încercaţi să mă băgaţi în sperieţi, spuse Eckels, roşu de mânie.

— Recunosc că da. Nu vrem să plece în Trecut oameni care să intre în panică la prima împuşcătură. Acum un an au fost omorâţi şase ghizi de-ai noştri şi o duzină de vânători. Rostul nostru este să vă oferim cele mai tari emoţii pe care le-a visat vreodată un vânător adevărat. Vă transportăm cu şaizeci de milioane de ani în Trecut, ca să doborâţi cel mai gigantic vânat din istorie. Cecul dumneavoastră personal e încă aici. Rupeţi-l.

Eckels se uită la cec; degetele îi tremurau.

— Noroc, îi spuse omul de după tejghea. Domnule Travis, ia-l în primire!

Îşi luară armele şi porniră în tăcere prin încăpere, spre Maşină, spre metalul argintiu şi spre lumina sonoră.

Întâi o zi, pe urmă o noapte, apoi o zi şi încă o noapte, şi încă o zi, o săptămâna, o lună, un an, un deceniu! Anno Domini 2055, Anno Domini 2019. 1999! 1957! Maşina gonea prin Timp.

Îşi puseră căştile cu oxigen şi-şi verificară intercomurile. Eckels se legăna pe scaunul capitonat; faţa-i era palidă, fălcile încleştate. Simţea că-i tremură braţele; privi în jos şi-şi văzu mâinile strânse pe puşca nou-nouţă. În Maşină mai erau patru oameni: Travis — călăuza de vânătoare — şi ajutorul lui, Lesperance, precum şi alţi doi vânători, Billings şi Kramer. Se uitau unul la altul, în timp ce anii zburau în jurul lor.

— Puştile astea pot oare doborî un dinozaur? se pomeni Eckels spunând.

— Dacă-l nimeriţi, da, îi răspunse Travis prin radioul din cască. Unii dinozauri au câte doi creieri, unul în cap, celălalt la marginea de jos a coloanei vertebrale. De ăştia trebuie să ne ferim. N-are rost să ne încercăm norocul cu ei. Dacă puteţi, ţintiţi ochii fiarei, cu primele două gloanţe, ca s-o orbiţi, apoi loviţi-i creierul.

Maşina urla. Timpul era ca un film rulat invers. Sorii zburau, urmaţi de milioane de luni.

— Când te gândeşti că toţi vânătorii din istorie ne-ar invidia, dac-ar şti! exclamă Eckels. Expediţia noastră face din Africa un fel de Illinois.

Maşina încetini; urletul ei se prefăcu într-un murmur. Apoi se opri. Soarele se opri şi el pe cer.

Ceaţa care învăluise Maşina se spulberase. Iată-i, aşadar, ajunşi în vremea veche, într-o vreme foarte veche, trei vânători şi două călăuze, cu armele lor de metal albastru peste genunchi.

— Iisus încă nu s-a născut, spuse Travis. Moise încă nu s-a urcat pe munte ca să stea de vorbă cu Dumnezeu. Piramidele încă mai sunt în pământ, aşteptând să fie clădite. Ţineţi minte — Alexandru, Cezar, Napoleon, Hitler nu există.

Omul scutură din cap.

— Asta — urmă Travis — e jungla care-a existat cu şaizeci de milioane două mii cincizeci şi cinci de ani înainte de preşedintele Keith.

Şi arătă spre o cărare metalică ce ducea spre pustietatea verde, peste mlaştini, printre ferigi şi palmieri giganţi.

— Iar asta, adăugă el, e aleea construită de TIMPEX pentru dumneavoastră. E cu şase degete deasupra pământului; nu atinge nici măcar un firicel de iarbă, o floare sau un copac. E făcută dintr-un metal antigravitaţional. Scopul pentru care a fost construită astfel este de a vă împiedica să atingeţi în vreun fel această lume a trecutului. Rămâneţi pe alee, nu vă abateţi de la ea. Vă repet: nu vă abateţi de la ea. Sub nici un motiv! Orice abatere se pedepseşte. Şi nu împuşcaţi nici un animal fără aprobarea noastră.

— De ce? întrebă Eckels.

Se aflau în pustiul primordial. Vântul aducea ţipetele unor păsări depărtate şi mirosul sărat al unei mări vechi, amestecat cu mireasma unor ierburi jilave şi a unor flori sângerii.

— Noi nu vrem să modificăm Viitorul. Nu facem parte din acest Trecut. Guvernului nu-i place să ne ştie aici. Trebuie să plătim şperţuri grase ca să ne menţinem privilegiile. O Maşină a Timpului e o treabă delicată. Fără să ne dăm seama, am putea omorî vreun animal important, vreo păsărică, vreun peştişor, sau chiar vreo floare, distrugând astfel o verigă însemnată din lanţul evoluţiei speciilor.

— Nu e clar, protestă Eckels.

— Bine, spuse Travis, să zicem că omorâm din întâmplare un şoarece de aici. Ar însemna să distrugem întreaga posteritate a acelui şoarece, nu-i aşa?

— Aşa-i.

— Toate familiile familiilor acelui şoarece! Dintr-o călcătură, poţi nimici un şoarece, apoi o duzină, apoi o mie, un milion, un miliard de şoareci posibili.

— Foarte bine, şi ce-i cu asta? întrebă Eckels.

— Ce-i cu asta? replică Travis, calm. Păi, ce s-ar întâmplă cu vulpile care au nevoie de şoarecii ăia ca să supravieţuiască? Dacă-i lipsesc zece şoareci, vulpea moare. Dacă-i lipsesc zece vulpi, leul moare de foame. Lipsite de un leu, tot felul de insecte, vulturi, miliarde de fiinţe sunt azvârlite în haos şi distrugere. Rezultatul la care se ajunge poate fi descris astfel: cu cincizeci şi nouă de milioane de ani mai târziu, un om al cavernelor, unul din cei zece-doisprezece existenţi în întreaga lume, se duce să vâneze un porc mistreţ sau un tigru cu colţi de spadă, ca să aibă ce mânca. Dar dumneata, prietene, ai distrus toţi tigrii din acea regiune, călcând un singur şoarece. Aşa că omul cavernelor moare de foame. Iar omul acela nu-i un om oarecare, bagă de seamă! Nu, el este o întreagă naţiune viitoare. Din rărunchii lui ar fi ieşit zece feciori. Iar din rărunchii acestora, ar fi ieşit o sută de feciori, şi aşa mai departe, până la apariţia unei civilizaţii. Dacă-l distrugi pe omul acela, distrugi o seminţie, un popor, o întreagă istorie a vieţii. E ca şi cum ai ucide nişte strănepoţi ai lui Adam. Călcând în picioare un şoarece poţi stârni un cutremur, ale cărui urmări ar putea zgudui din temelii pământul şi destinele unui şir întreg de generaţii. Prin moartea acelui om al cavernelor, un miliard de alţi oameni, încă nenăscuţi, sunt înăbuşiţi în pântecele mumelor lor. Roma nu se mai poate înălţa pe cele şapte coline. Europa rămâne, poate pe veci, o pădure întunecată, şi doar Asia prosperă, plină de vigoare. Calcă în picioare un şoarece, şi zdrobeşti piramidele. Calcă în picioare un şoarece, şi-ţi laşi asupra Veşniciei urma adâncă, aidoma unui Grand Canyon. Regina Elisabeta nu s-ar mai naşte niciodată, Washington n-ar mai traversa râul Delaware, Statele Unite n-ar mai exista. Aşa că luaţi seama, rămâneţi pe alee, nu vă abateţi niciodată!

— Înţeleg, zise Eckels. Aşadar, n-are rost să ne-atingem nici măcar de iarbă?

— Exact. Distrugerea anumitor plante ar putea avea consecinţe incalculabile. O mică eroare făcută aici ar deveni disproporţionat de mare, în decurs de şaizeci de milioane de ani. Fireşte, s-ar putea ca teoria noastră să fie greşită. Poate că noi nu suntem în stare să schimbăm Timpul. Sau poate că acesta ar putea fi schimbat doar într-un fel subtil, aproape imperceptibil. Un şoarece mort aici ar putea provoca un dezechilibru în viaţa insectelor de mai târziu, sau o anumită disproporţie a populaţiei, apoi o recoltă proastă, o criză economică, o foamete şi, în cele din urmă, o modificare a temperamentului social în vreo ţară de departe. Ceva mult mai subtil — poate doar o răsuflare, o şoaptă, un fir de păr, sau de polen — o schimbare atât de subtilă, încât nici n-ai observa-o dacă n-ai privi cu atenţie. Cine ştie? Cine poate pretinde să ştie cu adevărat? Noi nu ştim. Ghicim numai. Dar până nu vom şti cu certitudine dacă fâţâiala noastră prin Timp poate stârni un mare zgomot sau un simplu fâşâit în istorie, suntem prudenţi. Maşina asta, aleea asta, veşmintele şi trupurile voastre au fost sterilizate, după cum ştiţi, înainte de începerea călătoriei. Purtăm aceste căşti cu oxigen, ca să nu putem introduce bacteriile noastre într-o atmosferă străveche.

— Cum o să ştim în ce animale putem trage?

— Sunt însemnate cu vopsea roşie, răspunse Travis. Astăzi, înainte de începerea excursiei noastre, l-am trimis pe Lesperance cu Maşina exact în era aceasta, pe urmele anumitor animale.

— Ca să le studieze?

— Da, spuse Lesperance. Le urmăresc în toate etapele existenţei lor, notând care dintre ele trăieşte mai mult. Foarte puţine. Notez de asemenea de câte ori se împerechează. Nu prea des. Viaţa e scurtă. Când dau peste unul care agonizează, fiind doborât de un copac, sau peste unul care se îneacă într-o groapă cu catran, notez ora exactă, până la ultima secundă. Am nişte gloanţe speciale, cu vopsea, care lasă o pată roşie pe pielea sau blana animalului. Nici o confuzie nu e cu putinţă. După aceea coordonez în aşa fel sosirea noastră în Trecut, ca să-l întâlnim pe animal doar cu două minute înainte de a-şi da sfârşitul, în orice caz. Astfel, sunt omorâte numai animalele lipsite de viitor, care nu se mai împerechează niciodată. Vedeţi ce precauţi suntem?

— Dar dacă te-ai întors azi dimineaţă în Timp, cum de nu te-ai ciocnit de noi? exclamă Eckels, curios. Cum va fi expediţia noastră de vânătoare? Reuşită? Vom fi cu toţii în viaţă la întoarcere?

Travis şi Lesperance se uitară unul la altul.

— Ar fi un paradox, zise Lesperance. Timpul nu permite asemenea încurcături — un om să se întâlnească cu sine însuşi! Când asemenea situaţii ameninţă să se producă, Timpul se dă la o parte. Întocmai ca un avion care nimereşte într-o pungă de aer. Aţi simţit adineauri cum s-a zguduit Maşina — chiar înainte de a ne fi oprit? Era din cauză că ne întâlneam cu noi înşine la întoarcerea noastră în Viitor. N-am văzut nimic, bineînţeles. N-avem cum să ştim dacă expediţia asta a fost reuşită, dacă am vânat sau nu monstrul, sau dacă am rămas în viaţă — mă refer la dumneata, domnule Eckels.

Eckels avu un surâs galben.

— Lasă asta! zise Travis, pe un ton tăios. Toată lumea în picioare!

Se pregătiră să părăsească Maşina.

Jungla era adâncă şi înaltă — era lumea întreagă, în vecii vecilor. În văzduh se auzea un fel de muzică, şi un fâşâit de corpuri zburătoare — erau pterodactilii care zburau cu aripile lor cenuşii, cavernoase — nişte lilieci giganţi, apucaţi de delir, în noaptea lor veşnică. Ţinându-şi echilibrul pe cărarea îngustă, Eckels îşi duse arma la ochi, în joacă.

— Încetează! îl repezi Travis. Nu ţinti nici în glumă! Dacă armele voastre s-ar descărca…

Eckels roşi.

— Unde-i Tyrannosaurul nostru?

Lesperance îşi privi ceasul-brăţară.

— Mai avem timp. Drumurile noastre se vor încrucişa peste şaizeci de secunde. Fiţi atenţi la pata de vopsea roşie! Nu trageţi până nu vă dăm noi consemnul. Nu vă abateţi de pe alee. Rămâneţi pe alee!

Porniră în vântul dimineţii.

— Ciudat, şopti Eckels. De azi în şaizeci de milioane de ani, alegeri. Keith e ales preşedinte. Toată lumea îi sărbătoreşte victoria. Şi iată-ne pe noi, aici, pierduţi în Timp; pentru noi, ei nici nu există. Lucrurile pentru care ne-am frământat luni de zile, o viaţă de om, nici măcar nu s-au ivit pe lume, nici măcar n-au fost concepute.

— Puneţi-vă cu toţii în poziţie de tragere! porunci Travis. Dumneata, Eckels, tragi primul. Urmează Billings. Al treilea, Kramer!

— Am vânat tigri, mistreţi, bizoni, elefanţi, zise Eckels, dar acum e vorba de el, şi tremur tot, ca un copil.

— Aha! exclamă Travis.

Se opriră locului.

Travis şopti, ridicând mâna:

— Drept în faţa voastră. În ceaţă. Acolo e. Acolo e Măria Sa!

Jungla era imensă şi plină de foşnete, şoapte şi suspine.

Deodată toate conteniră, ca şi cum cineva ar fi închis o uşă. Tăcere.

Apoi, un bubuit de tunet.

Din ceaţă, cu vreo sută de paşi mai încolo, ieşi Tyrannosaurus Rex.

— El e, el e, şopti Eckels. Sst!

Venea cu paşi mari, precauţi, parcă unsuroşi. Se înălţa cu vreo treizeci de picioare deasupra mai tuturor copacilor — o enormă zeitate rea, încrucişându-şi pe pieptu-i de reptilă ghearele delicate, ca nişte ace de ceasornic. Fiecare din labele lui inferioare era un piston, făcut dintr-o jumătate de tonă de os alb, înfipt în funiile groase ale muşchilor şi acoperit de o piele lucioasă şi pietroasă, ca platoşa unui războinic teribil. Fiecare coapsă a lui era o tonă de carne, fildeş şi sârmă de oţel. Iar din marea cutie toracică din partea de sus a trupului său ieşeau acele braţe gingaşe, cu mâini care-ar fi putut apuca un om ca pe o jucărie, pentru a-l cerceta, în vreme ce gâtul i se încolăcea ca un şarpe. Capul — o tonă de piatră sculptată — se înălţa cu uşurinţă spre cer. Botul i se căsca, dezvăluind un gard de dinţi ca nişte pumnale. Ochii i se rostogoleau, aidoma unor ouă de struţ, fără altă expresie decât cea a foamei. Îşi închise deodată botul, cu un rânjet sinistru. Şi începu să alerge, strivind în cale copaci şi tufişuri, scormonind ţarina jilavă şi tăind brazde adânci de câte cinci-şase centimetri, acolo unde se lăsa cu toată greutatea lui. Alerga cu un pas lunecător, de balet, prea echilibrat pentru cele zece tone ale monstrului. Se mişca într-o arenă luminată de soare, cu băgare de seamă, în timp ce frumoasele-i mâini reptiliene pipăiau aerul.

— Tii! exclamă Eckels, cu buzele tremurând. Păi, ar putea să ajungă la Lună şi s-o apuce!

— Sst! îl repezi Travis, mânios. Încă nu ne-a zărit.

— Nu poate fi ucis! spuse Eckels, pe un ton calm, ca şi cum nu putea exista nicio îndoială în privinţa acestui verdict; cântărise în minte situaţia şi ajunsese la această concluzie. Arma din mâinile lui părea o flintă uşoară. Proşti am fost c-am venit! E ceva imposibil!

— Gura! şuieră Travis.

— Ce coşmar!

— Întoarce-te, îi şopti Travis. Mergi liniştit spre Maşină. Îţi vom restitui jumătate din banii plătiţi.

— Nu-mi închipuiam c-ar putea fi atât de mare! spuse Eckels. M-am înşelat. Şi acum, vreau să ies de-aici.

— Ne-a văzut!

— Uite-i pata roşie, pe piept!

Şopârla uriaşă se ridică în picioare. Carnea ei împlătoşată strălucea ca un tezaur de monede verzui. Din crusta de noroi de pe ele ieşeau aburi. În noroiul jilav fojgăiau insecte minuscule, astfel încât întregu-i trup părea să zvâcnească şi să se legene, deşi monstrul nu se mişca. Răsufla doar. Duhoarea cărnii crude se răspândea în întreaga junglă.

— Scoateţi-mă de-aici! gemu Eckels. De când sunt n-am păţit aşa ceva. Totdeauna eram sigur că voi scăpa cu viaţă. Totdeauna aveam călăuze bune, iar expediţiile se desfăşurau în siguranţă. De data asta mi-am greşit socoteala. Mi-am găsit naşul — recunosc. Vânatul ăsta e prea mare ca să-l pot doborî.

— Nu alerga! îi spuse Lesperance. Întoarce-te şi ascunde-te în Maşină.

— Da, zise Eckels.

Părea siderat. Se uita la picioarele lui, ca şi cum ar fi încercat să le facă să se mişte. Deodată, scoase un geamăt deznădăjduit:

— Eckels!

Făcu câţiva paşi, târându-se parcă, şi clipind mereu din ochi.

— Nu în direcţia aceea!

La prima mişcare a omului, monstrul se repezi spre el, cu un ţipăt înspăimântător. În şase secunde, străbătu o sută de iarzi. Puştile se descărcară, scuipând foc. Un vârtej ţâşni din botul animalului, învăluindu-i în duhoarea lui de mâl şi de sânge bătrân. Monstrul urla, dezvăluindu-şi colţii scânteietori în soare.

Fără să privească înapoi, Eckels păşea orbeşte spre marginea aleii, abia ţinându-şi arma în mâini; deodată se abătu de pe alee şi porni, fără să-şi dea seama, prin junglă. Picioarele i se înfundau în muşchiul Verde. Se simţea singur, din ce în ce mai departe de lucrurile ce se petreceau în urma lui.

Armele trosniră din nou. Detunătura lor se pierdu în bubuitul de tunet al monstrului urlător. Enorma pârghie a cozii sale de reptilă se smuci în sus, izbind în stânga şi în dreapta. Copacii explodau în nori de frunze şi crengi. Monstrul îşi mişcă mâinile de giuvaergiu înspre oameni, pentru a-i frânge în două, pentru a-i zdrobi ca pe nişte boabe, pentru a-i pisa între dinţi şi a-i vârî în gâtlejul lui urlător. Ochii mari ca nişte pietroaie erau aţintiţi asupra oamenilor; aceştia îşi văzură feţele în oglinzile lor. Traseră în pleoapele metalice şi în irisul negru şi lucios al ochilor monstrului.

Ca un idol de piatră, ca o avalanşă de munte, Tyrannosaurus Rex se prăbuşi. Tunând, se agăţă de copaci şi-i trase la pământ odată cu el. Aleea de metal fu sfâşiată. Oamenii se feriră în lături, se traseră înapoi. Zece tone de carne şi piatră rece căzură pe pământ. Armele scuipară foc. Monstrul îşi agită coada împlătoşată, îşi încleşta fălcile de balaur şi încremeni. Din gâtlej îi ţâşni un şuvoi de sânge. Undeva, în măruntaiele lui, plesni un rezervor de fluide. Vânătorii fură potopiţi de valuri puturoase. Stăteau, împroşcaţi de sângele roşu, lucios.

Tunetul se stinse.

Jungla amuţi. După avalanşă, o pace verde. După coşmar, dimineaţa.

Billings şi Kramer şedeau pe marginea aleii, resemnaţi. Travis şi Lesperance stăteau cu armele fumegânde în mâini şi înjurau de zor.

În Maşina Timpului, trântit cu faţa în jos, Eckels tremura. Se întorsese pe alee şi se căţărase în Maşină.

Travis veni şi el şi, după ce-i aruncă o privire lui Eckels, scoase o bucată de pânză dintr-o cutie de metal şi se întoarse la ceilalţi, care şedeau pe alee.

— Curăţaţi-vă!

Înjurând, îşi şterseră căştile mânjite de sânge. Monstrul zăcea în faţa lor — un munte de carne tare. Auzeau murmurul şi gemetele dinăuntrul lui, pe măsură ce moartea punea stăpânire pe el, paralizându-i organele, făcându-i lichidele să se reverse din glande în splină şi în boaşe, închizându-i pentru vecie toate cămările. Era ca şi cum ai fi stat lângă o locomotivă distrusă ori lângă o maşină cu aburi scoasă din uz, ale cărei supape sunt lăsate deschise sau fixate strâns. Oasele pârâiau; braţele delicate, prinse sub greutatea atâtor tone de carne moartă, erau zdrobite. Masa de carne tremurătoare se aşeză.

Deodată, alt trosnet. Deasupra, o creangă enormă se rupse din legăturile-i grele şi căzu peste cadavrul monstrului, parcă dinadins.

— Da, spuse Lesperance, uitându-se la ceas. Exact la timp. Acesta e copacul gigantic care fusese planificat să cadă peste monstru şi să-l omoare. Doriţi o poză cu trofeul? adăugă el întorcându-şi privirea spre cei doi vânători.

— Cum?

— Nu putem lua un trofeu înapoi în Viitor. Cadavrul trebuie să rămână aici, în locul unde ar fi murit în orice caz, astfel încât insectele, păsările şi bacteriile să-l poată ataca, aşa cum fac de obicei. Totul trebuie să fie pus în balanţă. Cadavrul rămâne. Dar putem face o poză, cu dumneavoastră lângă trofeu.

Cei doi vânători încercară să se gândească, dar renunţară, scuturând din cap.

Se lăsară conduşi pe aleea metalică până la Maşina Timpului, în ale cărei fotolii capitonate se prăbuşiră obosiţi. De acolo se mai uitară o dată la monstrul ucis, un munte de carne, pe care şi începuseră să tabere nişte reptile înaripate şi nişte gângănii aurii mişunând pe pielea lui aburindă.

Un zgomot stârnit la picioarele lor îi făcu să îngheţe. Era Eckels, care şedea acolo tremurând.

— Îmi pare rău, rosti el într-un târziu.

— Ridică-te! îi strigă Travis.

Eckels se ridică.

— Du-te singur pe aleea aceea, îi porunci Travis, aţintindu-şi arma spre el. Nu te mai întorci în Maşină. Te lăsăm aici!

Lesperance îl apucă de braţ pe Travis:

— Aşteaptă…

— Nu te băga! îl repezi Travis, dându-i mâna la o parte. Nebunul ăsta era cât pe-aci să ne omoare. Dar nu asta e grav! Uită-te la ghetele lui! A ieşit de pe alee! Asta ne va ruina! Vom da faliment! Mii de dolari plătiţi pentru asigurări! Noi garantăm că nimeni nu se abate de pe alee, iar dumnealui s-a abătut! Nebunul! Va trebui să fac un raport către autorităţi — s-ar putea ca guvernul să ne anuleze licenţa de voiaj. Cine ştie ce-o fi făcut individul ăsta, ce vătămări o fi adus Timpului! Şi Istoriei?!

— Linişteşte-te, n-a făcut altceva decât să disloce puţin noroi.

— De unde putem şti? strigă Travis. Nu ştim nimic. Totul e un mister! Ieşi de-aici, Eckels!

Eckels se scotoci în buzunarele bluzei:

— Plătesc oricât! O sută de mii de dolari!

Travis se zgâi la carnetul de cecuri al lui Eckels şi scuipă.

— Ieşi afară de-aici! Monstrul se află lângă alee. Vâră-ţi în botul lui braţele până la coate. După aceea, te poţi întoarce la noi.

— Dar e absurd!

— Monstrul e mort, dobitocule! Gloanţele trebuie scoase — nu pot fi lăsate aici! Nu aparţin Trecutului. Ar putea provoca vreo schimbare. Uite cuţitul meu. Scoate-le cu cuţitul!

Jungla era din nou vie, plină de vechiul ei freamăt şi de cârâitul păsărilor. Eckels îşi întoarse încet privirea spre muntele acela de coşmar, spre movila aceea de gunoi primitivă. După ce şovăi îndelung, porni pe alee, ca un somnambul.

Peste cinci minute se întoarse, tremurând tot, cu braţele înroşite până la cot. Întinse mâinile — fiecare din ele ţinea în palmă câteva gloanţe. Apoi se prăbuşi şi rămase acolo, nemişcat.

— N-ar fi trebuit să-i ceri una ca asta! spuse Lesperance.

— Crezi? E prea devreme ca să putem judeca, răspunse Travis, atingând trupul nemişcat. O să trăiască. Data viitoare n-o să mai vâneze în felul ăsta. În regulă. Daţi-i drumul, să pornim spre casă!

Şi-şi ridică, obosit, degetul gros spre Lesperance.

1492. 1776. 1812.

Îşi curăţară mâinile şi feţele. Îşi schimbară cămăşile şi pantalonii murdari. Eckels îşi revenise, dar nu scotea o vorbă. Travis îl privi timp de zece minute.

— Nu te mai uita aşa la mine! gemu Eckels. N-am făcut nimic!

— Cine poate şti?

— M-am abătut de pe alee, atâta tot — doar puţin noroi pe tălpi… Ce-ai vrea să fac — să îngenunchez şi să mă rog?

— S-ar putea s-avem nevoie de asta. Te previn, Eckels, c-aş putea încă să te ucid. Puşca mi-e pregătită.

— Dar sunt nevinovat, n-am făcut nimic!

1999. 2000. 2066.

Maşina se opri.

— Ieşiţi, le spuse Travis.

Încăperea era acolo unde o lăsaseră. Dar nu la fel ca atunci. Acelaşi om şedea înapoia aceleiaşi tejghele. Dar ceva în înfăţişarea lui se schimbase.

— Totu-i în ordine aici? îl întrebă Travis, aruncând o privire grăbită în jur.

— Da. Bine-aţi venit acasă!

Travis nu se linişti. Părea că cercetează chiar atomii din aer, până şi felul cum se revărsa pe fereastra înaltă lumina soarelui.

— În regulă, Eckels, ieşi! Şi nu te mai întoarce aici niciodată!

Eckels nu se putea mişca.

— N-auzi? se burzului Travis. La ce te zgâieşti?

Eckels adulmeca văzduhul, care mirosea într-adevăr a ceva — un miros atât de subtil, aproape imperceptibil, încât doar un mic strigăt de alarmă al simţurilor sale îl avertiza că-i acolo. Culorile — albă, cenuşie, albastră, portocalie — de pe perete, de pe mobilă, din bolta întrezărită prin fereastră, erau… erau… Şi apoi, simţea ceva. Carnea i se încrâncenă. Mâinile începură să-i tremure. Adulmeca prin toţi porii bizara mireasmă. Undeva, cineva slobozise desigur una din acele fluierături, pe care numai un câine le poate auzi. Trupul lui răspunse printr-o tăcere de spaimă. Dincolo de încăperea aceasta, de peretele acesta, dincolo de omul acesta care nu era chiar acelaşi, aşezat la o tejghea care nu era chiar aceeaşi… se afla o lume întreagă, cu oameni şi străzi. Ce fel de lume era, nimeni n-ar fi putut spune. Îi simţea mişcându-se acolo, dincolo de pereţi, aidoma unor piese de şah zgâlţâite de un vânt uscat…

Dar lucrul perceput numaidecât era firma atârnată pe peretele biroului, aceeaşi firmă pe care o citise în dimineaţa aceea, devreme, când intrase în birou. Firma se schimbase întrucâtva:

SOCIETATEA TIMPEX.

EXPEDIŢII DE VÂNATOARE SPRE ORIŞICE AN DIN TRECUT

ALEGETZ SINGURI VÂNATU.

NOI DUCEM ACOLO PE VOI.

VOI ÎMPUŞCAŢI PE EL.

Eckels simţi că se prăbuşeşte pe un scaun. Îşi duse mâna, într-un gest nebunesc, la noroiul gros de pe ghete. Tremurând, desprinse un bulz de noroi.

— Nu se poate! Nu! Dintr-o nimica toată, să iasă aşa ceva?! Nu se poate!

Prins în noroi, strălucea un fluture splendid, verde-auriu, cu pete negre, dar mort,

— Pentru un asemenea fleac?! Nu e cu putinţă! Nu pentru un fluture! exclamă Eckels.

Fluturele căzu pe podea — un lucru de nimic, o bagatelă superbă, în stare să răstoarne echilibrul, doborând un şir de piese de domino mărunte, apoi un şir de piese mari, gigantice, de-a lungul anilor, în curgerea Timpului.. Eckels simţea cum îi vâjâie capul. Nu, fleacul ăsta nu putea schimba lucrurile. A ucide un fluture nu putea fi chiar atât de important! Sau da?

Faţa îi îngheţase. Gura îi tremura, când întrebă:

— Cine?… Cine a câştigat alegerile prezidenţiale de ieri?

Omul de după tejghea râse:

— Glumiţi? Doar ştiţi bine! Fireşte că Deutscher! Cine altcineva? Nu nebunul de Keith, un neputincios! Acum avem un preşedinte curajos, un om de fier!

Funcţionarul se opri.

— Ce-aţi păţit? adăugă el.

Eckels gemu şi se lăsă în genunchi, întinzându-şi mâinile cu degete tremurătoare spre fluturele auriu.

— N-am putea oare să-l ducem înapoi? vorbi el rugător, către lume, către sine însuşi, către funcţionar, către Maşină. Nu i-am putea oare reda viaţa? N-am putea oare să revenim? N-am putea…

Rămase nemişcat; cu ochii închişi, aştepta, tremurând. Îl auzi pe Travis răsuflând greu în încăpere, îl auzi apucându-şi arma, ridicând-o şi apăsând pe trăgaci.

Se auzi o detunătură.