Cioran despre România

Azi e ziua lui Cioran - implineste 102 ani. Toata viata a fost obsedat de moarte, de neant, de nefiinta. A scris atat de mult pe tema asta, atat de frumos si atat de sfasietor, incat am senzatia ca pana la urma, moartea i-a facut o concesie si l-a lasat in pace. Uite ce scria el despre Romania in anii 30:

Cioran cu Noica in 1932, la Geneva

România in faţa străinătăţii

Am avut ocazia în Berlin şi în Munchen să cunosc foarte mulţi străini, care m-au interesat mai puţin pentru mentalitatea lor, cât pentru părerile şi informaţiile ce le au despre România. Tot ce am aflat este profund deprimant şi întristător. Si nu aş scrie acest reportaj, dacă n-aş fi convins că totul nu este pierdut, că vitalitatea României va trebui să-şi găsească odată o expresie, că ne-am înjosit prea mult în trecutul şi în prezentul nostru, pentru ca într-o explozie să nu ne trăim o adevărată metamorfoză. Am fost totdeauna pesimist când am vorbit de România; dar cred că viaţa este destul de iraţională, ca să înfrângă un ireparabil al istoriei şi al destinului nostru. În momentul când aş fi convins că posibilitatea unei schimbări la faţă a României este o iluzie, din acel moment o problemă a României pentru mine n-ar mai exista. Întreaga misiune politică şi spirituală a tinerimii române trebuie să se reducă la voinţa încordată a unei schimbări la faţă, la trăirea exasperată şi dramatică a metamorfozei întregului nostru stil de viaţă. Dacă înţelepciunea seculară, care spune că istoria nu face salturi, ar avea dreptate, atunci ar trebui să ne sinucidem cu toţii pe loc. Dar instinctul, pasiunea şi elanul nostru profetic, de la toţi pot să înveţe ceva, numai de la înţelepţi nu. Existenţa noastră nu poate primi un sens decât de la un salt, de la un salt definitiv şi esenţial.

O voinţă totală de transformare n-a existat niciodată la noi. Nemulţumirea cu destinul şi condiţia noastră n-a depăşit forma aproximativă a unei atitudini sceptice. Scepticismul este întâia treaptă în scara unui proces de transformare, este întâiul element care ne dă conştiinţa destinului nostru. Prin el, putem fi în afară de noi înşine pentru a ne măsura forţele şi a ne determina o poziţie istorică. Superficialitatea noastră derivă din a nu fi putut depăşi această primă formă, de a ne fi fixat în spectatorii comozi ai inerţiei noastre, de a ne fi savurat ironic agonia noastră naţională. Românul îşi zeflemiseste propria lui condiţie şi se risipeşte într-o autoironie facilă şi sterilă. M-a revoltat totdeauna absenţa dramatismului în trăirea destinului nostru, m-a durut această indiferenţă spectaculară, acest perspectivism exterior. Dacă toţi împreună am fi suferit intens de dezastrul nostru, dacă am fi deznădăjduit organic de neînsemnătatea noastră în lume, cine ştie dacă prin acele mari conversiuni morale ce se întâmplă numai pe culmi, astăzi noi n-am fi trecut pragul istoriei. Românii n-au devenit până acum pozitivi şi creatori, deoarece în procesul de autodepăşire şi de autonegaţie ei n-au urcat decât o singură treaptă. Va trebui o nebună intensificare a arderii noastre, pentru ca viaţa noastră să devină foc, elanul nostru vibraţie infinită şi toate ruinele noastre doar simple amintiri. Ar trebui cu toţii să ne gândim solemn la această realitate: România este o ţară fără profeţi, adică o ţară în care nimeni n-a trăit realităţi viitoare ca prezenţe efective, ca actualităţi vii şi imediate, în care nimeni n-a vibrat de obsesia unei misiuni a României. Si ar trebui ca-n acest gând solemn să jurăm a fi altfel, să ardem intr-un fanatism orb, să ne înflăcărăm într-o altă viziune şi în noi gândul unei alte Românii să fie singurul nostru gând. A continua consecvenţi liniei istoriei noastre, este a ne destrăma într-o formă atenuată de sinucidere. Eu nu vorbesc numai de schimbarea unor forme politice, ci de o transformare în temeliile vieţii noastre. Va trebui să renunţăm la lucidităţile noastre care ne revelează atâtea imposibilităţi, pentru ca orbi să cucerim lumina, de care ne-au înstrăinat chiar lucidităţile noastre.

Nimicul istoriei noastre nu justifică nimic. Pentru România, singura realitate este viitorul. Trecutul nostru? Lipsă de libertate, lipsă de orgoliu, lipsă de misiune. Este un adevărat nonsens să ne reclamăm de la o istorie fără întâmplări. Noi de-abia acum începem să trăim. Si atunci este explicabil de ce străinii nu cunosc aproape nimic din aşa-zisa noastră viaţă. Nu este mai puţin adevărat că ignoranţa lor este excesivă şi atât de mare, încât te revoltă. Dispreţul lor pentru noi este atât de exagerat, că te dezgustă pentru toată viaţa de străinătate. Am întâlnit atâţia care nici nu ştiau că există un popor român! Dacă aş face o listă cu toate întrebările care mi s-au pus referitoare la România, atunci fie din dispreţ, fie din ruşine, n-ar trebui să mai trecem niciunul graniţa. Am văzut români care râdeau la asemenea întrebări. Ele sunt întristătoare în ultimul grad. Oricât am fi noi românii de păcătoşi, în niciun caz nu trăim la un nivel atât de inferior cum se crede în străinătate.