Din povestile lui Jack London (4)

Lupul din Alaska

Femeia rămăsese în urmă, să îşi pună încălţămintea de cauciuc, din pricina ierbii plină de rouă. Când ieşi din casă, îl găsi pe soţul ei admirând un mugur de migdal care se deschidea. Căută din priviri peste ierburile înalte şi printre pomii din livadă.

— Unde e lupul? întrebă ea.

— Acum o clipă era aici.

   Walt Irvine se smulse din metafizica şi poezia provocate de mugur şi se uită în jur.

— Ultima dată când l-am văzut, urmărea un iepure.

— Wolf! Wolf! Aici! Îl chemă ea, în timp ce plecau din poiană.

Porniră pe cărarea care ducea la drum, prin jungla unde creşteau viţa de vie şi clopoţeii albi.

Irvine îşi băgă în gură degetele mici de la mâini şi fluieră.

Ea îşi acoperi urechile şi se strâmbă.

— Deşi eşti un poet delicat, faci lucruri groaznice. Mi-ai spart timpanele. Fluieri mai tare decât...

— Orfeu.

— Un golan de pe stradă, zise ea cu severitate.

— Poezia nu te împiedică să fii practic. Cel puţin eu nu sunt geniul pieritor care nu poate să îşi vândă creaţia în magazine.

Şi continuă, dându-se important:

— Nu sunt un cântăreţ popular, nici un poet de salon. De ce? Pentru că sunt materialist. Versul meu nu e atât de prost încât să nu se poată schimba, după valoare, într-o vilă de la ţară plină de flori, o pajişte la poalele muntelui, o pădure roşcată, o livadă cu treizeci şi şapte de pomi, un şir lung de rugi de căpşuni şi două rânduri de fragi, fără a mai socoti un pârâu în lungime de un sfert de milă. Sunt un negustor de frumuseţe, un vânzător de cântece şi urmăresc partea materială, draga mea Madge. Cântecul meu se transformă, datorită editorilor din magazine, în suflul vântului ce suspină printre pădurile roşiatice ale Vestului şi în murmurul apelor ce curg peste pietrele acoperite de spumă. Iar cântecul se întoarce la mine, mai frumos, modificat...

— Ah! Dacă toate cântecele tale modificate ar fi aşa de plăcute! zise ea râzând.

— Spune-mi unul care nu e.

— Cele două sonete pe care le-ai transformat într-o vacă de la care obţii cel mai puţin lapte din tot satul.

— Dar era frumoasă, începu el.

— Insă nu dădea lapte, îl întrerupse Madge.

— Dar nu era frumoasă? insistă el.

— Iată un caz în care frumuseţea şi utilul nu se completează reciproc, răspunse ea. Uite-l pe Wolf!

De pe panta dealului se auziră foşnind tufele. După aceea, la vreo câteva zeci de picioare mai sus de ei, pe marginea unei stânci, apărură capul şi umerii lupului. Labele lui din faţă atinseră o piatră care se prăbuşi. Urechile lui ridicate, ochii atenţi, urmăriră piatra ce ajunse până la picioarele lor. Apoi se uită la ei, cu gura deschisă, râzând parcă.

— Ah, Wolf, dragă Wolf, strigară femeia şi bărbatul. Auzindu-i, urechile i se lăsară în jos, iar el se simţi parcă mângâiat de o mână invizibilă.

Îl văzură dându-se înapoi şi intrând iar în tufiş, apoi îşi continuară drumul. După câteva minute, într-un loc unde panta era mai accentuată, li se alătură, după o cotitură a potecii, în mijlocul unei avalanşe de pietricele şi de pământ. Bărbatul îi dădu o palmă şi îl scărpină după urechi. Femeia îl mângâie mai multă vreme. Apoi porni înaintea lor, pe potecă, alergând fără efort, ca un lup adevărat ce era.

Talia sa, blana şi coada lui semănau cu ale lupilor sălbatici, dar culoarea şi petele sale îl împiedicau să se pretindă lup. Acolo se vedea câinele, fără putinţă de a te înşela. Niciun lup nu avea culoarea lui. Era cafeniu închis, înspre roşcat.

Spatele şi umerii aveau culoarea brună, intensă, ce pălea pe flancuri şi sub burtă până ce ajungea un fel de galben tern. Albul de pe gât şi labe, ca şi petele de deasupra ochilor era murdar, din pricina cafeniului care persista. Ochii îi păreau din topaz, aur şi cafea.

Bărbatul şi femeia ţineau mult la câine. Poate şi pentru că se împrieteniseră cu el aşa de greu. Când venise acolo prima oară, fără să se ştie de unde, îl dureau labele şi era flămând. Ucisese un iepure sub fereastra lor, apoi fugise şi se culcase lângă izvor, sub rugi. Când Walt Irvine se dusese să-l vadă pe intrus, primise mârâituri în schimbul efortului său. Madge fusese prost primită, la rândul ei, când îi adusese o farfurie mare cu lapte şi cu pâine.

Se dovedise un câine foarte puţin sociabil, păstrându-le ranchiună pentru toate încercările lor de a se apropia de el. Refuzase să se lase mângâiat şi îi ameninţase, arătându-le colţii şi zbârlindu-se. Totuşi, rămăsese pe loc, dormise şi se odihnise lângă izvor, mâncând ceea ce oamenii îi aduseseră şi-i lăsaseră la o distanţă prudentă.

Aşteptase să plece de acolo. Din pricina stării sale proaste rămăsese lângă izvor. După ce căpătase puteri, în decurs de câteva zile, dispăruse.

Ar fi putut să fie sfârşitul acestei poveşti despre Irvine şi nevasta lui, dacă bărbatul n-ar fi fost chemat, chiar în clipele acelea, în nordul statului. Din tren, la graniţa dintre California şi Oregon, se uitase din întâmplare pe fereastră şi îl văzuse pe musafirul lui atât de puţin sociabil, obosit, plin de praf, murdar, după o cursă de două sute de mile.

Irvine era un om impulsiv, un poet. Coborâse din tren la staţia următoare, cumpărase de la măcelar o bucată de carne şi îl prinsese pe vagabond la marginea oraşului. Călătoria de întoarcere avusese loc în vagonul de bagaje. Astfel, Wolf ajunsese pentru a doua oară la vila de la munte. Acolo, fusese legat timp de o săptămână. Bărbatul şi femeia se purtaseră foarte frumos cu el. Ţinându-se la distanţă, străin ca unul venit de pe altă planetă, mârâise ca răspuns la vorbele lor blânde. Nu lătrase niciodată. Cât stătuse lângă ei, nu-l auziră făcând aşa ceva.

Cum să-l cucerească? Irvine făcuse o plăcuţă metalică, pe care scrisese: „Trimiteţi-l la Walt Irvine, Glen Ellen, Sonora Country, California.” O prinsese apoi de cureaua de la gâtul câinelui. Îi dăduseră drumul, iar el dispăruse imediat.

După o zi, venise o telegramă din ţinutul Mendocino. În decurs de douăzeci de ore străbătuse peste o sută de mile spre nord. Fusese prins pe când se deplasa nepăsător.

Apoi fusese adus de expresul „Wells Fargo”. Legat timp de trei zile, lăsat liber în culcuş, plecase iar.

De această dată, se îndreptase către Oregonul de Sud. Fusese prins iar şi adus înapoi. De atunci încolo, când scăpase, plecase mereu către nord. Ceva îl împingea întotdeauna în direcţia aceea. Irvine îşi cheltuise banii de pe un sonet ca să-l readucă la vila sa.

Altădată, vagabondul cafeniu reuşise să traverseze jumătate din teritoriul Californiei, întregul Oregon şi aproape tot Washingtonul înainte de a fi fost găsit şi expediat la domiciliu. Remarcabilă era viteză cu care călătorise. Hrănit şi odihnit, de îndată ce i se dădea drumul, alerga cât putea. În prima zi, parcurgea cam o sută cincizeci de mile, după aceea, cam o sută de mile la douăzeci şi patru de ore. Revenise întotdeauna, flămând, sălbăticit. Plecase iar proaspăt şi viguros, pornind spre nord, supunându-se unei forţe pe care nimeni nu o putuse înţelege.

În sfârşit, după un an petrecut în evadări inutile, acceptase inevitabilul şi alesese să rămână la vilă, unde omorâse iepurele şi dormise lângă izvor. Chiar după aceea, trecuse destulă vreme până ce bărbatul şi femeia să-l poată mângâia. Fusese o mare victorie, căci doar lor le permisese să pună mâna pe el. Niciun alt oaspete de la vilă nu reuşise să se apropie de el. Un mârâit surd îl avertiza pe cel care înainta şi, dacă se aventura mai departe, lupul îşi arăta colţii, iar mârâitul îi devenea ameninţător, speriindu-i chiar şi pe cei mai îndrăzneţi. La fel îi speria pe câinii fermierilor, care ştiau ce era mârâitul unui câine, dar nu-l auziseră niciodată pe cel al unui lup.

Nu i se cunoşteau antecedentele. Povestea lui începea odată cu Walt şi Madge. Venise din sud, dar ei nu găsiseră urma stăpânului său, dacă avusese vreunul. Doamna Johnson, vecina cea mai apropiată, care le furniza laptele, spunea că era un câine din Klondyke. Ea avea un frate care căuta aur săpând pământul îngheţat din teritoriul acela, de aceea cunoştea multe despre acest subiect.

Cei doi n-o contraziseră. Extremităţile urechilor lupului fuseseră, odinioară, atât de îngheţate, că nu se puteau cicatriza. În plus, se asemăna cu câinii din Alaska, ale căror fotografii apăruseră în reviste şi ziare. Deseori, făceau presupuneri despre trecutul lui şi încercau să îşi imagineze – din ceea ce citiseră şi auziseră – cum trăise în nordul îndepărtat. Ştiau că nordul îl atrăgea încă, fiindcă noaptea îl auzeau schelălăind încet. Când vântul dinspre nord sufla şi în aer se simţea muşcătura gerului, el devenea foarte agitat şi urla ca un lup. Totuşi, nu lătra niciodată. Chiar când era provocat, scotea doar un geamăt de câine.

Discutaseră multă vreme, pe când încercau să-l cucerească, al cui avea să fie. Fiecare îl revendicase şi se lăudase cu cea mai mică expresie de afecţiune pe care le-o arătase câinele. Dar bărbatul ceruse să fie el stăpânul, fiindcă era bărbat şi Wolf nu putea să fie al unei femei. Fustele lui Madge reprezentau ceva de neînţeles pentru animal. Zgomotul făcut de acestea îl determina să se zbârlească. În zilele cu vânt, femeia nu se putea apropia de el.

In acelaşi timp, Madge îl hrănea, căci ea se ocupa cu bucătăria şi doar ea îl lăsa să intre într-un asemenea loc sacru. Din acest motiv, femeia considera că dezavantajul fustelor era îndepărtat. Walt, la rândul lui, se chinuia mult. Luase obiceiul de a-l şti pe lup culcat la picioarele lui, pierzând astfel mult din timpul în care ar fi trebuit să lucreze, ca să-l mângâie şi să-i vorbească.

Până la urmă, Walt câştigă partida. Victoria lui se datorase, probabil, faptului că era bărbat. Madge pretindea că pierduseră încă un sfert de milă de pârâu şi o bună bucată de pădure din pricina eforturilor pe care le făcuse Walt ca să-l convingă pe câine, în loc să-şi fi văzut de treburile sale.

— E timpul să mă ocup iar de trioletele mele, zise Walt, după o tăcere de cinci minute, în care coborâseră încet pe potecă. Ştiu că mă va aştepta un cec la sediul poştei, pe care îl vom schimba pe făină bună de hrişcă, un galon de sirop de arţar şi o pereche de cizme de cauciuc pentru tine.

— Şi un lapte bun de la vaca doamnei Johnson, adăugă Madge. Mâine este prima zi a lunii, ştii asta?

Walt se strâmbă fără să vrea, apoi chipul i se lumină şi îşi duse mâna la buzunar.

— Nu-i nimic, am aici o vacă frumoasă şi nouă, care o să dea cel mai bun lapte din toată California.

— Când ai scris-o? întrebă ea imediat. Nici măcar nu mi-ai arătat-o, îi reproşă ea.

— Am vrut să o auzi pe drumul către poştă, într-un loc ce se aseamănă mult cu acesta, îi răspunse el, arătându-i cu mâna un trunchi de copac uscat, pe care se puteau aşeza.

Un pârâu ieşea de sub o tufă deasă, luneca peste o piatră cu marginea acoperită de muşchi şi traversa poteca pe lângă picioarele lor. Din vale se auzeau păsărelele cântând. În jur, la soare sau la umbră, zburau marii fluturi galbeni.

Se auzi un alt sunet. Walt îl percepu în vreme ce îşi citea cu glas tare manuscrisul. Erau nişte paşi, punctaţi când şi când, de sunetul unei pietre deplasate. În timp ce Walt terminase şi se uita la soţia lui ca să îi afle părerea, de după cotul potecii se ivi un bărbat. Nu avea nimic pe cap şi era transpirat leoarcă. Cu o batistă se ştergea mereu pe faţă, în vreme ce în cealaltă mână îşi ţinea pălăria nouă. Era bine construit, iar muşchii i se vedeau prin hainele noi pe care le purta.

— Caldă zi, zise Walt salutându-l.

Walt credea în democraţia de ţară şi nu pierdea nicio ocazie să o arate. Bărbatul se opri şi îi făcu un semn din cap:

— Îmi dau seama că nu sunt deloc obişnuit cu căldura, mărturisi el, scuzându-se parcă. M-am obişnuit cu temperaturile sub zero grade.

— Aici nu veţi găsi aşa ceva, zise Walt râzând.

— Aşa s-ar spune, grăi bărbatul. Dar nici nu caut asta. Am venit după sora mea. Poate ştiţi unde locuieşte. Se numeşte Johnson. Doamna William Johnson.

— Doar nu sunteţi fratele ei din Klondyke! Strigă Madge, cu ochii strălucind de curiozitate. Ne-a spus multe despre dumneavoastră!

— Da, doamnă, eu sunt, îi răspunse el cu modestie. Mă cheamă Miller, Skiff Miller. Vroiam să-i fac o surpriză.

— Aţi nimerit bine aici.

Madge se ridică, pentru a-i arăta încotro să meargă. Îi indică un canion, aflat la un sfert de milă de ei.

— Vedeţi copacul acela roşu, trăznit? Luaţi-o pe poteca aceea, care coteşte în dreapta. Vă duce până la casa ei. Nu vă puteţi rătăci.

— Vă mulţumesc, doamnă, zise el.

Făcu un efort ca să plece, căci părea ţintuit de sol. O privea cu admiraţie, fără să-şi dea măcar seama, o admiraţie care-l încurca.

— Am vrea să vă auzim povestindu-ne despre Klondyke, zise Madge. Oare nu putem veni într-o zi la sora dumneavoastră? Sau n-aţi putea veni la noi la cină?

— Da, doamnă, vă mulţumesc, răspunse el ca un automat.

Apoi adăugă:

— Nu rămân mult timp. Aici. Trebuie să plec iar în nord. Iau trenul diseară, am o afacere cu guvernul.

Când Madge spuse că regretă, el făcu iar un efort ca să plece. Dar nu putea să-şi desprindă ochii de chipul ei. Din pricina admiraţiei lui, uitase de jenă. La rândul ei femeia se înroşi, stingherită.

În clipa în care Walt se hotărâse să spună ceva pentru a reduce tensiunea, lupul, care se furişase printre tufe, reapăru.

Skiff Miller se trezi la realitate. Frumoasa femeie care stătuse în faţa lui plecă de îndată de lângă el. Ochii ei erau doar pentru câine. Bărbatul fu surprins.

— Dumnezeule! Zise el, abia şoptit.

Se aşeză pe o buturugă, gânditor, lângă Madge, care stătea în picioare. Auzindu-i glasul, urechile lui Wolf se lăsaseră pe spate, iar gura i se deschisese ca pentru a râde. Se duse încet către străin. Mai întâi îi mirosi mâinile, apoi i le linse. Skiff Miller îl mângâie pe cap pe câine şi repetă, pe acelaşi ton:

— Dumnezeule! Iertaţi-mă, doamnă, adăugă el, dar sunt puţin surprins, asta e tot.

— Şi noi suntem surprinşi, răspunse ea în şoaptă. Nu l-am mai văzut pe Wolf ataşându-se de un străin.

— Aşa l-aţi numit, Wolf? Întrebă bărbatul. Madge confirmă, printr-un gest din cap.

— Nu-i pot înţelege prietenia pentru dumneavoastră. Poate vă place fiindcă veniţi din Klondyke. Ştiţi că şi el e din Klondyke?

— Da, doamnă.

Îi ridică o labă din faţă şi îi examina talpă, apăsându-i-o cu degetul.

— E moale, observă el. N-a mai călătorit de multă vreme.

— Ia te uită! se miră Walt. Vă lasă să-i faceţi asemenea lucruri!

Skiff Miller se ridică. Admiraţia lui pentru Madge nu-l mai jena. Cu un glas tăios, ca şi cum ar fi vorbit de afaceri, întrebă:

— De când îl aveţi?

Chiar în clipa aceea, câinele, care se agită şi se freca de picioarele noului venit, deschise gura şi lătră, scurt şi vesel.

— E ceva nou pentru mine, remarcă Skiff Miller. Walt şi Madge se uitară unul la altul. Minunea se produsese: lupul lătrase.

— E prima oară când latră, zise Madge.

— Şi eu îl aud pentru întâia dată, adăugă Miller. Madge îi zâmbi. Bărbatul era glumeţ.

— Fireşte că nu l-aţi mai auzit, zise ea, din moment ce abia l-aţi văzut acum cinci minute.

Skiff Miller se uită fix la ea, căutând să-i surprindă expresia chipului.

— Credeam că aţi înţeles, zise el. Mă gândeam că v-aţi dat seama de ce e prietenos cu mine. E câinele meu. Nu-l cheamă Wolf, ci Brown.

— Vai, Walt! Gemu, fără să vrea, Madge. Walt trecu imediat la atac.

— De unde ştiţi că e câinele dumneavoastră?

— Pentru că e, i se răspunse.

— Oricine poate afirma asta, i-o tăie Walt.

Skiff Miller se uită la el, liniştit, aruncând o privire către Madge.

— De unde ştiţi că e soţia dumneavoastră? Pentru că e, îmi veţi răspunde, iar eu vă voi spune că e doar o afirmaţie. Câinele e al meu. Eu l-am crescut. Iată, vă voi demonstra asta.

Se întoarse către câine:

— Brown!

Glasul îi era poruncitor. Urechile câinelui se lăsară în jos, ca pentru a fi mângâiat.

— Gee!

Câinele se lăsă jos, pe partea dreaptă.

— Acum, mush-on!

Câinele se ridică şi porni drept înainte, oprindu-se doar la altă comandă.

— Pot să-i dau comenzile şi cu fluierul, zise mândru Skiff Miller. Era câinele meu conducător de sanie.

— O să-l luaţi cu dumneavoastră? Întrebă Madge, cu glas tremurător.

El făcu semn din cap că da.

— ÎI veţi duce în acel ţinut îngrozitor, ca să sufere?

— Nu e chiar atât de îngrozitor. Priviţi-mă! Nu sunt eu un model de sănătate?

— Dar câinii! Cât îndură acolo! Îi ucid munca, gerul, foamea. Am citit multe despre asta...

— Odată era cât pe ce să-l mănânc, pe înălţimile de pe malul pârâului Little Fish, îşi aminti Miller. Dacă n-aş fi ucis un elan în ziua aceea... Asta l-a salvat.

— Eu aş fi murit de foame şi tot nu m-aş fi atins de el, spuse Madge.

— Pe aici stau altfel lucrurile, îi explică Miller. N-aveţi de ce să vă mâncaţi câinii. Vedeţi altfel lucrurile. N-aţi fost niciodată în primejdie de a muri de foame.

— Tocmai asta încercam şi eu să vă spun. În California, câinii nu sunt mâncaţi. De ce nu-l lăsaţi aici? Este fericit, nu duce grija mâncării, ştiţi asta. Nu va suferi niciodată de foame sau de alte privaţiuni. Aici totul e blând. Nici omul, nici natura nu sunt sălbatice. Nu va fi biciuit niciodată. În plus, pe aici nu ninge deloc.

— Iertaţi-mă, dar vara e o căldură sufocantă, râse Skiff.

— Dar nu mi-aţi răspuns, continuă Madge, înflăcărată. Ce-i puteţi oferi acolo, în nord?

— Mâncare, atunci când am, adică aproape mereu, i se răspunse.

— Şi în restul timpului?

— Nimic de mâncat.

— Dar muncă?

— Da, multă muncă, zise Miller, nerăbdător. Muncă fără sfârşit, foame, ger, alte necazuri. De toate acestea va avea parte mergând cu mine. Dar lui îi plac. S-a Obişnuit cu ele. Cunoaşte o astfel de viaţă. Pentru aşa ceva s-a născut şi a fost crescut. Nu ştiţi nimic, nu vă daţi seama despre ce vorbiţi. Acolo s-a născut el şi acolo va fi fericit.

— Câinele nu va pleca împreună cu dumneavoastră, zise, hotărât, Walt. N-are rost să mai discutăm despre asta.

— Ce spuneţi? întrebă Skiff Miller, încruntându-se şi înroşindu-se la faţă.

— Că va rămâne aici! Am hotărât! Nu cred că e câinele dumneavoastră. Poate că l-aţi văzut undeva. Iar dacă răspunde la comenzile obişnuite care se dau în Alaska, asta nu înseamnă că vă aparţine. Oricare câine din Alaska v-ar asculta la fel ca el. În plus, probabil că e valoros pentru ţinutul acela, de aceea doriţi aşa de mult să puneţi mâna pe el. În orice caz, va trebui să ne arătaţi că vă aparţine.

Skiff Miller, calm şi reţinut, încă roşu la faţă, cu muşchii încordaţi ce-i deformau vesta din stofă neagră, îl privi cu grijă pe poet, de jos în sus, ca pentru a măsura forţa ce se putea găsi în trupul lui zvelt. Pe chipul omului din Klondike se citea dispreţul atunci când vorbi:

— Nu văd ce m-ar putea împiedica să iau câinele chiar acum.

Walt se înroşi. Muşchii braţelor sale se încordară.

Mai înţelegătoare, femeia se băgă între ei..

— Poate că domnul Miller are dreptate, zise ea. Mi-e teamă că aşa este. Wolf pare să-l cunoască şi, în mod cert, răspunde la numele de Brown. S-a împrietenit imediat cu el, ceea ce ştii că n-a mai făcut cu nimeni înainte. În plus, gândeşte-te la lătratul lui. Nu mai putea de bucurie. De ce? Fără îndoială, fiindcă s-a reîntâlnit cu domnul Miller.

Muşchii lui Walt se relaxară, iar umerii i se lăsară.

— Mă tem că ai dreptate, Madge, spuse el. Wolf nu e Wolf, ci Brown. Probabil că e al domnului Miller.

— Dar dacă domnul Miller l-ar vinde? L-am cumpăra noi.

Skiff Miller clătină din cap. Nu mai ataca. Se îmblânzise, gata să fie generos, ca răspuns la generozitatea lor.

— Am cinci câini, încercă el să-şi atenueze refuzul. El era conducătorul lor. Formau cel mai bun atelaj din Alaska. Nimic nu-i egala. În 1898 am refuzat să-i vând cu cinci mii de dolari. Câinii erau scumpi pe vremea aia. Atelajul era foarte bun şi merita banii. Brown se dovedise cel mai valoros. În iarna aceea, n-am vrut să-l dau nici pentru două mii de dolari. Nu-l vând nici acum. În plus, contează mult că l-am găsit, după trei ani de căutări. M-am îmbolnăvit atunci când mi-am dat seama că îmi fusese furat. Nu din pricina valorii lui, ci pentru că ţineam mult la el. Acum, când l-am văzut, nu-mi puteam crede ochilor. Mi s-a părut că visez, era prea frumos ca să fie adevărat. În sfârşit, eu i-am fost doică, îl culcam în fiecare noapte. Mama lui murise. L-am crescut cu lapte condensat, de doi dolari cutia, pe când nu aveam bani nici pentru cafea. N-a cunoscut altă mamă, în afara mea. Îmi sugea degetul, dimineaţa.

Skiff Miller, prea emoţionat ca să mai vorbească, le întinse degetul arătător.

— Da, acest deget, reuşi el să pronunţe, ca şi cum şi-ar fi demonstrat astfel drepturile şi afecţiunea.

Îşi contempla încă arătătorul întins când Madge începu să vorbească.

— Dar la câine v-aţi gândit? Îl întrebă ea. Skiff Miller fu jenat de cuvintele ei.

— La el v-aţi gândit?

— Nu înţeleg unde vreţi să ajungeţi, răspunse el.

— Poate că are şi câinele un cuvânt de spus în toată povestea asta, continuă Madge. Nu l-aţi întrebat, nu l-aţi lăsat să aleagă. Nu v-a trecut prin cap că ar prefera California în loc de Alaska. Nu vă gândiţi decât la ce vă place dumneavoastră. Îl trataţi ca pe un sac de cartofi sau o căpiţă de fân.

Era un fel nou de a privi lucrurile şi Miller fu impresionat în mod evident. Căzu pe gânduri. Madge profită de nehotărârea lui.

— Dacă ţineţi într-adevăr la el, atunci vă veţi bucura când el va fi fericit, insistă ea.

Skiff Miller continua să stea gânditor. Madge aruncă o privire bucuroasă către soţul ei, care o aprobă făcându-i cu ochiul.

— Dar ce credeţi dumneavoastră? întrebă brusc bărbatul din Klondyke.

De data asta, femeia fu cea dezorientată.

— Ce vreţi să spuneţi?

— Credeţi că i-ar plăcea mai mult să stea în California?

Din nou, Skiff Miller se gândea, de astă dată cu glas tare, plimbându-şi privirea peste animalul despre care discutau.

— E harnic. A muncit mult pentru mine. Niciodată nu am pierdut timpul cu el. Cu ajutorul lui am dresat noul atelaj într-un timp record. Are un cap! Poate face totul, în afară de a vorbi. Înţelege ceea ce îi spuneţi. Priviţi-l! Ştie că e vorba de el.

Câinele stătea culcat la picioarele lui Skiff Miller, cu capul pe labe, urechile drepte, foarte atent la sunete. Ochii îi erau vioi, neliniştiţi, urmărind sunetele cuvintelor ce ieşeau dintr-o gură sau din alta.

— Şi va munci bine încă mulţi ani de aici încolo. Îl iubesc! Ţin foarte mult la el.

După ce spuse aceste cuvinte, Skiff Miller deschise gura şi o închise o dată sau de două ori, fără să zică nimic. În cele din urmă, adăugă:

— Vă spun ce voi face. Observaţiile dumneavoastră, doamnă, sunt juste. Câinele a muncit din greu şi, fără îndoială, şi-a câştigat dreptul la odihnă şi la, a-şi alege soarta. El va hotărî care îi va fi viitorul. Rămâneţi pe locurile dumneavoastră. Vă voi spune rămas bun şi voi pleca. Dacă va rămâne cu dumneavoastră, vă va aparţine. Dacă vine după mine, lăsaţi-l să o facă. Nu-l voi chema şi nu-l strigaţi nici dumneavoastră.

Se uită bănuitor la Madge, apoi adăugă:

— Va trebui să jucăm cinstit. Să nu-l convingeţi prin gesturi sau promisiuni.

— Vom juca cinstit... începu Madge. Dar Skiff Miller o întrerupse.

— Ştiu felul în care se comportă femeile. Ele au inimă tandră. Când inima lor intră în joc, falsifică orice carte. Scuzaţi-mă, doamnă, vorbeam de femei, în general.

— Vă mulţumesc pentru scuze, îi răspunse Madge, tremurând.

— Nu aveţi de ce să-mi mulţumiţi. Să vedem ce va alege Brown. Nu vă supăraţi dacă voi pleca încet de aici? Nu e prea corect, fiindcă nu mă veţi mai vedea decât după ce voi fi străbătut o sută de iarzi.

Madge acceptă şi adăugă:

— Vă promit sincer că nu vom face nimic să-l influenţăm.

— Atunci, ar fi bine să plec odată, zise Skiff drept rămas bun.

La schimbarea din glasul lui, Wolf îşi ridică repede capul. Se sculă imediat în picioare atunci când bărbatul şi femeia îşi strângeau mâinile. Se lăsă pe labele din spate, cele din faţă punându-le pe mâneca lui Madge, lingând, în acelaşi timp, mâna lui Skiff Miller. Când acesta îi strânse mâna lui Walt, Wolf făcu aceleaşi gesturi, sprijinindu-se de Walt şi lingându-i mâinile.

— N-o să fie distractiv pentru nimeni, fură ultimele cuvinte ale bărbatului din Klondyke, după care se întoarse şi porni să urce încet pe cărare.

Până ce distanţa se făcu de douăzeci de picioare, Wolf se uită la el, aşteptând ca omul să se întoarcă. Apoi, scoţând un strigăt rapid, porni după el, îl depăşi, îi luă mâna între colţi, cu tandreţe, încercând astfel să-l oprească.

Nereuşind, Wolf se întoarse la Walt Irvine, îl apucă de mânecă, vrând să-l tragă după bărbatul ce se îndepărta. Devenea tot mai agitat. Vroia să fie în mai multe locuri deodată, cu fostul şi cu actualul stăpân.

Treptat, distanţa dintre cei doi oameni creştea. El sărea încoace şi încolo, făcea salturi scurte şi nervoase. Se întorcea când spre unul, când spre celălalt, într-o dureroasă nehotărâre, neştiind ce să facă. Îi vroia pe amândoi şi nu putea alege. Începu să schelălăie.

Deodată, se aşeză pe labele din spate. Îşi ridică botul. Gura i se deschidea şi i se închidea cu mişcări bruşte. Laringele începu să-i vibreze, mai întâi în tăcere, în vreme ce trăgea aer în piept. Apoi scoase un sunet jos, pe care urechea omenească nu-l putea percepe. Se pregătea să urle.

Câinele se uita, în vremea asta, după bărbatul ce se îndepărta. Brusc, întoarse capul şi-l privi pe Walt. Urlă, dar nu primi niciun răspuns. Câinele nu observă niciun semn, nicio sugestie, niciun indiciu, niciun cuvânt care să-i impună ce să facă.

Se uită înainte, spre fostul stăpân, care se apropia de cotitura potecii. Se agită iar. Se ridică pe labele din spate şi schelălăi. Un gând nou îl îndemnă către Madge, pe care o neglijase. Acum, că ambii stăpâni îl abandonaseră, doar ea îi rămăsese. Se duse lângă femeie, îşi aşeză capul pe genunchii ei şi îi mângâie braţul cu botul, cum obişnuia. Se îndepărtă apoi, şi începu să se învârtească în loc, jucându-se, făcând tumbe, ridicându-se pe labele din spate, bătând cu coada în pământ.

Participă la luptă cu toată fiinţa sa. Se alinta, se linguşea sau îşi culca urechile pe ceafă, încercând să exprime tot ceea ce nu putea spune prin viu grai.

Curând, renunţă şi la asta. Răceala oamenilor îl întristase. Nu mai fuseseră aşa. Nu putea obţine niciun răspuns de la ei, niciun ajutor. Nici nu-l băgau în seamă. Parcă muriseră.

Se întoarse, tăcut, şi se uită după fostul lui stăpân, Skiff Miller. Acesta ajunsese la cotitură. Peste puţin timp avea să dispară. Totuşi, nu întorsese niciodată capul. Mergea drept înainte, încet, metodic, ca şi cum nu-l interesa ce se întâmpla în spatele lui.În cele din urmă, nu se mai văzu. Wolf îl aşteptă să apară iar. Se uită un minut după el, în tăcere, liniştit, fără să se mişte, de parcă ar fi fost o statuie din piatră. Lătră odată, apoi aşteptă. După aceea se întoarse şi reveni lângă Walt Irvine. Îi mirosi mâna, apoi se culcă la picioarele lui. Ochii îi rămăseseră aţintiţi asupra potecii pustii.

Pârâul ce curgea printre pietrele acoperite de muşchi păru să-şi amplifice brusc zgomotul. Nu se auzea nimic altceva decât ciripitul păsărelelor. Veselii fluturi galbeni se jucau, fără zgomot, în razele soarelui şi dispăreau în umbra deasă a copacilor din jur. Madge se uită, în chip de învingătoare, la soţul ei.

După câteva minute, Wolf se ridică în picioare. Mişcările îi erau hotărâte. Nu se uită nici la bărbat, nici la femeie. Privea fix poteca. Se hotărâse. Ştiau asta. Pentru ei, partea cea mai grea a încercării abia începea.

Lupul plecă în fugă. Buzele femeii se strânseră. Vru să strige după el. Dar soţul ei o urmărea cu mare atenţie. Pe chipul lui citi interdicţia de a călca înţelegerea. De aceea nu mai zise nimic.

Wolf începu să alerge ca un nebun. Nici măcar nu-şi întoarse capul către ei. Fugea, ţinându-şi coada dreaptă, ridicată în aer. Coti brusc, urmând poteca şi dispăru prin pădure.

P3