O poveste a lui Eugen Barbu

Prînzul de duminică  

  Într-o duminică mă aflam într-un tren ar­haic, călătorind spre Cîmpu-Lung. Era în vara anului secetei, într-o zi strălucită de iulie, cu cerul atît de albastru, încît mă întrebam cum pot oamenii să suporte atîta frumuseţe cu atîta trufie. Locomotiva gîfîia urcînd, şi numai aburul ei punea un văl tulbure peste acea graţie fără seamăn a peisajului. Na­tura, într-o binecuvîntată uitare de sine, ştersese rănile pămîntului pîrjolit, şi iunie, trecut de-acum, lăsase în iarbă şi în pomi un strigăt intens vegetal, dureros în verdele violent. Treceam de halte micuţe de lemn, năpădite de o vegetaţie ne­obişnuită după un asemenea dezastru, şi mă bucuram că voi vedea defileul Dîmbovicioarei, atît de drag sufletului meu.

  Călător, numai cu o raniţă în plasa ţeapănă de fier, nepăsător la ce o sa fie mîine, fără gîndul de a găsi un adăpost, mă bucuram pentru zilele furate ocupaţiilor sterile din vremea aceea. Eram singur şi puţin trist, pentru că totdeauna călăto­riile trebuie făcute cu cineva, căruia să-i poţi strînge mîna  cînd vezi ceva frumos, cum spune atît de bine o prietenă de-a mea. Mersul de melc al trenului cu cîteva vagoane de clasa a III-a, cam murdare şi mirositoare, mă obosise. Mai aveam cîteva orc şi ajungeam, şi parcă-mi părea rău, parcă nu...

Era înainte de ora prînzului, cam la unsprezece şi jumătate, dacă nu mai mult. Pe băncile de lemn nu stăteam prea mulţi călători. O femeie sănătoasă, cu pieptul mare, într-o cămaşă albă, ţărănească, un preot tînăr cam neîngrijit, cu o barbă dezordonată, de culoarea castanei mature, cu un potcap tur­tit lăsat pe fruntea fără gînduri (deşi ochii aveau o melan­colie imensă, de ecleziast obişnuit cu meditaţia) şi cam atît. Asta o vreme, pentru că după o oprire într-o staţie oarecare, la fel de prăpădită ca şi celelalte, am zărit prin geam o ceată de necunoscuţi năvălind pe scările vagonului în care mă aflam. Se auzeau ţipete de fete tinere, acele glasuri tulburătoare care te fac să ciuleşti urechea chiar cînd eşti trecut de patruzeci de ani, pentru că au în ele o impudoare şi o sănătate ferme­cătoare. Uşa de lemn s-a dat de perete, şi în vagonul liniştit şi aproape pustiu au pătruns mai mulţi adolescenţi. Erau patru sau cinci; dacă mă gîndesc bine erau cinci: două fete şi trei băieţi.

N-aveau la un loc o sută de ani. Băieţii erau îmbrăcaţi în cămăşi cadrilate şi vorbeau tare. Unul dintre ei fuma, înecîndu-se cu grozăvie, spre ironia fetelor, nu mai puţin agi­tate, aruncînd rucsacurile în plasele rigide de sîrmă. Am ştiut de la început că n-o să le placă vagonul şi n-am fost surprins cînd am auzit-o pe una dintre cele două fete (graţioasă, cu mişcări de femeie tînără, conştientă de tinereţea ei) spunînd că ar fi trebuit să caute alt loc, pentru că aici prea mirosea a vagon nemăturat şi a sudoare omenească.

—   Peste tot e la fel, a replicat unul dintre necunoscuţi, coborînd un geam murdar.

Am văzut spaima în ochii preotului şi m-am bucurat puţin, nu ştiu de ce. Noii-sosiţi vorbeau tare, se invectivau cu ami­ciţie exagerată. Păreau nişte domnişori, dacă îmi aduc bine aminte cîte unul o rupea pe franţuzeşte din cînd în cînd, ca să sperie mitocanii din vagon.

Veselia este o stare imediată şi nu are durată. Cînd ţine, cade în superficialitate. Dintr-odată mi s-a părut că nu mai suport mica încăpere pe roate şi că ar trebui să mă mut în alt loc. Mă intriga însă privirea lacomă a celui mai tînăr dintre ei, un adolescent palid, cu ochii mari, cu o gură vînătă de tu­berculos, mai potolit, mai aşezat, căutînd tot timpul la peisa­jul ud de afară, strălucind în lumina soarelui de iulie. Atîta flămîndă curiozitate pentru natură nu o putea avea decît un artist, şi-mi plăcea să-l cred artist, pentru că trăda că se află în afara falsei fericiri exterioare a celorlalţi.

La Furnicoşi — mi-a plăcut numele şi l-am reţinut — uşa vagonului s-a dat iar de perete, şi în tăcere — se făcuse de­odată linişte, cum se întîmplă cîteodată să se facă linişte pe neaşteptate şi poţi auzi sufletul lucrurilor, — în tăcere, spun, în vagonul nostru au intrat trei ţărani, trei cosaşi negri de soare, slabi, osoşi, cu ochi crunţi, cu acea istovire a privirii pe care o recunoşti la cei ce muncesc greu sub pămînt, sau pe pămînt, neiubindu-şi munca, în sfîrşit, cu silnicia celor săraci din tată în fiu, moştenind, odată cu blestemul trudei, şi ura faţă de tot ce-i înconjoară, o ură fără revoltă, o ură mocnind în ei ca un foc de lumînare, o ură fără glas, fără mînie, dar cu mînie adunată multă vreme şi cine ştie cînd izbucnită pe neaşteptate.

Aveau în mîini coasele lor, strînse, cu limbile metalice sticlind în soarele ce intra pe fereastră, şi le-au aşezat lîngă ei, cu gesturi cuminţi, cum ai aşeza o fiinţă vie. Erau desculţi, cu picioare negre, mari şi noduroase, cu nişte zdrenţe umezite de sudoare, abia acoperindu-i, abia învăluindu-le piepturile slabe. S-au aşezat în tăcere pe banca tare din faţa mea şi cam un sfert de ceas n-au spus nimic. I-am privit pe rînd. Unul avea mai mult de treizeci şi cinci de ani şi bănuiesc că era cel mai tînăr. În jurul gurii adunase atîta muţenie în obişnu­inţa de a şi-o strînge, încît am fost mirat să-l aud mai tîrziu întrebînd ceva, cu o voce spartă, depărtată, parcă a altuia.

   Cel de al doilea, un bătrîn încins cu un chimir de piele neagră, în care ţinea tutunul şi cremenea, şi un briceag vechi cu limba ştirbă şi alte mici nimicuri ce trebuiesc totdeauna băr­baţilor, cu ochi vicleni, dar de tot trişti, obosiţi ca şi cînd n-ar mai fi văzut nimic, umbla absent cu degetele uscate în taşca lui cu mahorcă, dînd să adune cîteva fire de tutun pe o bucăţică de jurnal fărîmată între degetele dibace, cu răb­dare multă. Al treilea îşi aruncase pălăria neagră pe ceafă şi se rezemase de scîndurile spătarului. Avea un gît lung şi sub ţire, neverosimil, şi o gură mică, frumoasă, ciudată la un om în vîrstă. Nu spunea nici el nimic sau, mai bine zis, n-a spus nimic multă vreme. Se uita pe fereastră, şi toată po­doaba locurilor pe lîngă care trecea trenul se scurgea prin pri­virile lui indiferente, spălîndu-le, cum face apa de munte cu pietrele rîurilor.

M-a durut nepăsarea lor şi m-am gîndit cu tristeţe cîte avem de făcut pentru a scăpa omul de această indiferenţă care ţine undeva de animalitate.

Pe urmă, cosaşii au început să vorbească. Era o convorbire de nereprodus, o convorbire în care intrau multe tăceri şi pauze ciudate, făcînd-o de nepriceput.

—    Cîtă coasă? întrebase la început cel mai tînăr, fără să privească la ceilalţi.

Am auzit după aceea legănatul trenului şi glasurile tinerilor zgomotoşi. Vagonul s-a umplut de un miros bun de coniac franţuzesc. Preotul din capătul celălalt al vagonului începuse să clipească mai des, şi privirile i se umeziseră cu totul. Cineva destupase o sticlă lunguiaţă, şi strigătele deveniră mai ascuţite, aproape neruşinate. Cîteva pahare de aluminiu fură purtate din mînă în mînă şi se auzi gîlgîitul vesel al băuturii căzînd în fundul de metal.

—    Un hectar şi jumătate... răspunse după multă vreme omul cu pălăria neagră, fără să se mişte, făcînd să vibreze numai puţin pielea arsă de soare a gîtului prea lung şi prea subţire.

—   Şi cu două hectare jumate la Malul-cu-Flori, poimîine...

Era o socoteală de lucrători agricoli, pe care n-o înţele­geam prea bine, socoteală făcută cu glas moale, aproape indiferent, tărăgănat, fără plăcere.

Pe urmă se întrebară unde or să doarmă, şi cineva dintre ei spuse că era o şură în apropiere, la proprietarul locului, şi după asta îşi amintiră de un lucru înspăimîntător.

—   Alaltăieri, spuse cel cu chimir negru, aprinzîndu-şi abia acum ţigara fumegoasă, i-a trăsnit  pe trei, sus, sub pădure...

—    Cînd cu ploaia aia mare? întrebă cel mai tînăr, fără curiozitate, apatic, scărpinîndu-se după ureche şi privindu-şi unghiile mari, negre.

—   Atunci...

Se făcu tăcere, şi iar am auzit legănarea de osii a trenului şi rîsetele nepăsătoare ale tinerilor. I-am privit fără niciun sentiment, deşi undeva nepăsarea lor devenise dureroasă pen­tru mine. Cel ce mi se păruse un artist se însufleţise, probabil pentru că băuse o picătură de coniac. Avea acum o privire fanatică şi o devora cu ochi întenşi pe una dintre fete, ţinînd-o de mînă cu o fermitate posesivă, cu o dorinţă a degetelor asudate ce nu putea să nu fie observată.

—    Fulgerul a tras la coasă, adăugă cel cu povestea. Ei dă­duseră să fugă să s-ascundă în pădure...

—    Şi au murit? întrebă mahmur cosaşul cu gîtul lung şi subtire.

—  Încă nu, le-au săpat o groapă şi i-au băgat jumătate în pămint. Stau acolo şi le aduce lumea de mîncare, sunt ţepeni.

Se făcu tăcere şi văzui chipul femeii aşezate în faţa preotului, care privea spre cei cinci tineri. Foşneau nişte hîrtii foarte subţiri şi in curînd vagonul se umplu de mirosul atît de cunoscut al şuncii de Praga. O fată tăia o pîine albă, bine coaptă, şi unul dintre băieţi desfăcea cu un cuţit bine ascuţit capa­cul unei cutii de conserve. Cum se întîmplă în astfel de ocazii, mi se făcu deodată foame. Preotul cu barba neîngrijită privea pe fereastră, dar îi simţeam lăcrimarea gurii.

Trenul se opri într-o haltă. Soarele intra acum pe fereastră, luminîndu-ne feţele. Era ora amiezii. Călătoria mă obosise puţin şi simţeam că o să mi se facă somn. De tinerii aceia zgomotoşi mă plictisisem, şi ţăranii nu mai vorbiră cîtăva vreme. Pe urmă, după un timp, cînd mă simţii singur şi puţin trist, cum eşti singur şi puţin trist cînd călătoreşti fără prieteni, se întîmplă un lucru pe care o să vi-1 povestesc.

Ajunsesem aproape de Cimpu-Lung, poate la trei sau patru statii de oraşul acesta. Trenul gîfîia printre pomii uzi şi strălucitori în soare. Începuseră să se zărească munţii. Sub noi, traversînd un pod, văzui un rîu spumegînd, şi pietrele albiei aruncau ecourile căderii apelor. Era una dintre acele zile pe care nu le uiţi toată viaţa, o zi de care n-aş vrea să-mi amin­tesc atunci cînd am să simt că mor, pentru că prea era frumoasă.

Ţăranii mei mei s-au adunat mai aproape, au mişcat coasele cu aceeasi blîndeţe, cum ai muta o fiinţă, nu nişte lemne neînsufleţite, şi cel bătrîn a căutat într-o desagă de in, cenuşie ca sarea  grunjoasă, şi a scos o bucată de mămăligă rece. Era o bucată tare, galbenă, cu găuri, ca un fagure, cu o coajă zgrunţuroasă, o bucată mai mică dintr-o mare mămăligă, din care se mîncase de mai multe ori, şi înainte de a o aşeza pe banca tare de lemn, sub ea si-a aşternut batista, o cîrpă mototolită, tot de culoarea sării grunjoase, netezind-o cu blîndeţe, ştergînd-o cu muchia palmei. Ceilalţi doi s-au aplecat între picioarele desculţe, şi în tăcere au scos din desagi alte două bucăţi de mămăligă, la fel de vechi, de zgrunţuroase şi de galbene.

În vagon mirosea încă a şuncă de Praga şi a coniac fran­ţuzesc; tînărul care mi se păruse un artist melancolic înfuleca un peşte frumos,  albastru, ca plumbul, şi am zărit sclipătul cărnii, semănînd cu un fulger al undelor de adînc. Dinţii sănătoşi ai fetelor cu breton, aducînd atît de mult una cu alta, ronţăiau bucăţile de franzelă, şi chipul femeii de lîngă popa cel tînăr era atît de lacom că m-am cutremurat. Părintele, cu barba neîngrijită, închisese ochii, şi mie nu îmi mai fu foame.

Ţăranul cel slab scoase din traistă în cele din urmă o ceapă mare, rotundă, un fruct frumos, poate tot atît de frumos ca o lampă de noapte, pe care-l sfărîmă cu o simplă apăsare a palmei, şi tot mirosul de şuncă de Praga pieri.

   Cosaşul cu chimir negru de piele căută în brîul său cu ţinte vechi şi roase şi scoase o legătură, tot vînătă, tot umedă, de culoarea sării grunjoase, şi o deznodă cu răbdare, ca pe un pachet cu perle, atent să nu piardă ceva, o legătură în care se afla puţină sare. 

   După aceea, cei trei ţărani îşi luară prînzul de duminică, în tăcere, fără să privească munţii umeziţi strălucind în soa­rele de iulie, atît de vesel şi de darnic, înfrumuseţînd totul în jur.