marți, 16 aprilie 2013

Suferintele tanarului Werther (6)

                                                                                                  20 octombrie 1771
Am sosit aici ieri. Ministrul plenipotenţiar nu se simte bine şi are să stea câteva zile în casă. Toate ar fi bune dacă nu s-ar arăta atât de răuvoitor. Observ că soarta mi-a hărăzit încercări grele. Curaj însă! Un suflet senin îndură orice! Un suflet senin? Îmi vine să râd când văd cuvântul acesta ieşit de sub pana mea. O, dacă aş avea o fire mai puţin aprinsă, aş fi cel mai fericit om de sub soare. Cum, atunci când alţii, cu puţinul lor talent şi puţina lor vlagă, pălăvrăgesc în faţa mea cu înfumurare, eu să nu am nicio nădejde în puterea mea şi în însuşirile mele? Doamne, tu, care mi-ai dat de toate, de ce n-ai păstrat jumătate din ce mi-ai dăruit, hărăzindu-mi în schimb încredere în mine şi cumpătare?
Răbdare! Răbdare! Are să fie bine. Căci, trebuie să-ţi spun, dragul meu, ai dreptate. De când mă amestec cu lumea în fiecare zi şi văd ce fac oamenii şi cum se poartă, mă împac mult mai bine cu mine însumi. Desigur, din pricină că suntem astfel alcătuiţi încât comparăm întruna orice cu noi înşine şi pe noi înşine cu orice, fericirea sau nenorocirea stă în lucru­rile cu care venim în atingere şi, prin urmare, nimic nu e mai primejdios decât singurătatea. Închipuirea noastră, silită prin firea ei să se înalţe, hrănită cu fantasticele imagini ale poeziei, îşi creează o serie de fiinţe printre care noi suntem cei mai de jos; astfel, totul în afara noastră ni se pare mai fru­mos şi oricare altul decât noi ni se pare mai desăvârşit. Asta se întâmplă în chipul cel mai firesc. Deseori simţim că ne lipsesc multe şi ni se pare că altul are tocmai ceea ce ne lip­seşte; acestuia îi atribuim şi ce avem noi şi, pe lângă asta, şi o anumită tihnă ideală. Astfel, fericitul a luat pe de-a-ntre­gul fiinţă, creaţia noastră proprie.
Dimpotrivă, când cu toată slăbiciunea şi necazurile noastr­e muncim cu temei, atunci vedem adesea că facem cu hoinăreala şi cu ocolurile noastre mai mult decât fac alţii, care plutesc cu pânzele întinse şi vâslesc din răsputeri... şi... în sfârşit, cred că atunci când eşti în rând cu alţii sau chiar înaintea lor simţi că eşti într-adevăr tu însuţi.

                                                                                                              26 noiembrie
Încep întrucâtva să mă obişnuiesc aici. E foarte bine că am destul de mult de lucru, şi pe urmă oamenii feluriţi şi diferitele chipuri noi cu care mă întâlnesc alcătuiesc un spectacol variat pentru sufletul meu. L-am cunoscut pe contele C..., un bărbat pe care cu fiecare zi ce trece îl iubesc tot mai mult, o minte vastă şi cuprinzătoare şi care, deşi vede atât de departe, nu e deloc rece. În toată purtarea lui se vădeşte o mare sensibilitate în ce priveşte prietenia şi dragostea. I-am devenit simpatic de când m-am dus la el cu treburi şi când, de la primele cuvinte, a văzut că ne înţelegem şi că îmi poate vorbi aşa cum nu poate s-o facă cu alţii. Nu pot preţui îndeajuns purtarea lui deschisă faţă de mine. Nu-i pe lume bucurie atât de adevărată şi de caldă ca aceea de a vedea un suflet mare care se deschide înaintea ta.
 
                                                                                                             24 decembrie
Ministrul mă necăjeşte mult; am prevăzut eu asta. E caraghiosul cel mai punctual care se poate închipui. Meticu­los şi ceremonios ca o mătuşă bătrână; un om care niciodată nu e mulţumit de el însuşi şi pe care nimeni nu-l poate mulţumi. Lucrez bucuros fără să-i fac greutăţi, dar situaţia e cum ştii; e în stare să-mi trimită înapoi o lucrare şi să-mi spună: „E bună, dar mai revizuieşte-o puţin; întotdeauna se poate găsi un cuvânt mai potrivit, o particulă mai pură.” Îmi vine să înnebunesc. Nu trebuie lăsat deoparte nici un „şi” şi nici o conjuncţie. E un duşman de moarte al tuturor inver­siunilor, care îmi scapă de multe ori. Dacă nu psalmodiezi frazele după melodia tradiţională, nu pricepe nimic. E o pacoste să ai de-a face cu un asemenea om.
Încrederea pe care mi-o arată contele de C... e singurul lucru care mă despăgubeşte de toate acestea. Deunăzi mi-a spus foarte sincer că e nemulţumit de încetineala şi de şovă­iala ministrului nostru plenipotenţiar.
― Oamenii aceştia îşi fac dificultăţi lor înşişi şi altora; totuşi, spunea el, trebuie să te resemnezi, ca un călător care trebuie să treacă peste un munte; desigur, dacă n-ar fi muntele, drumul ar fi mai uşor şi mai scurt. Dar n-ai ce face, îl ai în faţă şi trebuie să-l treci!
Ministrul bănuieşte preferinţa contelui pentru mine; asta îl supără şi nu scapă nici un prilej ca să-l vorbească de rău pe conte în faţa mea. Eu, fireşte, îl contrazic, şi situaţia se înrăutăţeşte şi mai tare. Ieri chiar m-am înfuriat, fiindcă a făcut aluzie şi la mine. A spus că în problemele mondene con­tele e foarte priceput, lucrează foarte uşor şi are pană bună, dar îi lipseşte o ştiinţă solidă, ca, de altfel, tuturor oamenilor de litere. Şi în clipa aceea m-a privit ca şi cum ar fi vrut să-mi spună: „Simţi lovitura?” A fost însă fără efect: îl dispre­ţuiam pe acest om, care putea să gândească şi să se poarte astfel. I-am ţinut piept şi m-am luptat cu oarecare patimă. I-am spus că îl socotesc pe conte un om faţă de care trebuie să ai stimă atât din pricina caracterului, cât şi din pricina cunoştinţelor lui.
― N-am cunoscut, am spus eu, pe nimeni care să fi izbutit atât de bine să-şi dezvolte spiritul, să-l îmbogăţească cu o mulţime de lucruri şi totuşi să-şi gă­sească timp şi pentru viaţa de toate zilele.
Dar parcă i-aş fi vorbit păsăreşte; atunci am plecat, ca să nu-mi fac sânge rău ascultând şi alte nerozii.
De toate acestea sunteţi vinovaţi voi, toţi, care mi-aţi bătut capul să mă bag la jug şi care mi-aţi cântat atâtea despre activitate. Activitate! Dacă acela care seamănă cartofi şi merge la târg să-şi vândă grâul nu face mai mult decât fac eu, atunci mă oblig să muncesc încă zece ani pe galera asta pe care sunt ferecat acum.
Şi ce strălucitoare mizerie, ce plictiseală printre oamenii urâcioşi pe care îi întâlneşti aici! Goana după măriri: fiecare stă la pândă să treacă măcar cu un pas înaintea celorlalţi; cele mai penibile şi mai jalnice pasiuni, fără nici o perdea. Iată, de exemplu, o femeie care vorbeşte cu oricine despre nobleţea şi despre ţara ei, aşa încât un străin trebuie să-şi spună: „Ce proastă e că îşi închipuie atâtea minunăţii despre puţintica nobleţe şi despre renumele ţării ei!” Şi, ce e şi mai rău, femeia aceasta e fata unui grefier de pe aici. Vezi tu, nu pot pricepe specia umană care are atât de puţină minte încât să se prostitueze în chip aşa de josnic.
Observ din ce în ce mai mult, dragul meu, ce nebunie e să-i judeci pe alţii după tine însuţi... Şi fiindcă am atât de lucru cu mine însumi, şi inima mea e atât de vijelioasă, ah!, îi las pe ceilalţi să-şi vadă de drumul lor, numai să mă lase şi ei să-mi văd de al meu.
Ceea ce mă necăjeşte mai mult sunt funestele moravuri burgheze. Ştiu desigur tot aşa de bine ca oricare altul ce trebuincioasă este deosebirea dintre clasele sociale şi câte foloase îmi aduce şi mie această deosebire, dar nu înţeleg ca ea să-mi stea în cale acolo unde aş putea găsi şi eu puţină bucurie, o umbră de fericire pe acest pământ. De curând, am cunoscut la plimbare o domnişoară von B..., o fiinţă plăcută, care a păstrat multă naturaleţe într-o viaţă rigidă. Stând de vorbă, ne-am plăcut unul pe altul, şi când ne-am despărţit, am rugat-o să-mi dea voie s-o văd la ea acasă. Mi-a îngăduit asta cu atâta bunăvoinţă, încât am aşteptat cu nerăbdare momentul potrivit pentru a merge la dânsa. Nu e de pe aici şi stă la o mătuşă. Nu mi-a plăcut fizionomia mătuşii. I-am arătat multă atenţie, am vorbit mai mult cu ea, şi în mai puţin de o jumătate de ceas am priceput ceea ce chiar domnişoara mi-a mărturisit mai târziu, şi anume că mătuşa, la vârsta ei, duce lipsă de toate, nu are nici avere convenabilă, nici spirit şi nici un alt sprijin decât şirul strămoşilor ei; nici o altă ocrotire decât rangul, îndărătul căruia se baricadează, şi nici o altă plăcere decât aceea de a privi de la etaj peste capetele burghezilor care trec pe jos. Se zice că în tinereţe a fost frumoasă şi că şi-a irosit viaţa, a chinuit mulţi tineri cu încăpăţânarea ei, şi mai târziu s-a plecat dând ascultare unui bătrân ofiţer, care, cu acest preţ şi în schimbul unei bune întreţineri, a petrecut cu ea vârsta de bronz[i] şi a murit... Acum, la bătrâneţe, a rămas singură şi nimeni n-ar lua-o în seamă dacă nepoată-sa n-ar fi atât de plăcută.
 
                                                                                                      8 ianuarie 1772
Ce oameni sunt şi aceia al căror suflet se întemeiază pe protocol, ale căror vorbe şi fapte n-au drept scop, timp de ani de zile, decât să ajungă cu un scaun mai aproape de frun­tea mesei! Şi asta nu pentru că n-ar avea alte treburi, nu!, ci mai degrabă lucrările se îngrămădesc tocmai din pricină că necazurile mărunte îi împiedică să se ocupe de ceea ce este important. Săptămâna trecută s-a iscat o ceartă la plimbarea cu sania, şi toată petrecerea s-a stricat.
Oamenii aceştia sunt nişte proşti fiindcă nu văd că locul pe care îl ocupă n-are nici o importanţă şi că foarte rar cel care are primul loc joacă şi primul rol! Câţi regi nu sunt guvernaţi de miniştrii lor, câţi miniştri, de secretarii lor! Şi, atunci, care e cel dintâi? Eu cred că acela care e superior celorlalţi şi care are atâta putere sau atâta viclenie încât să le înhame puterile şi pasiunile pentru realizarea planurilor lui.



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

După mine!