24 martie
Mi-am înaintat demisia la Curte şi sper că îmi va fi
primită. Mă veţi ierta că nu v-am cerut voie s-o fac. Trebuia să plec neapărat,
şi, apoi, ştiam ce-aţi fi spus voi ca să mă convingeţi să rămân, aşa încât...
Comunică asta mamei. Într-un sirop oarecare; n-am încotro, şi ea trebuie să ia
lucrurile aşa cum sunt, n-am ce să-i fac. Desigur că are s-o doară când are să
audă că avântul cu care pornise fiul ei ca să devină consilier intim şi
ministru plenipotenţiar s-a frânt deodată şi că acum se întoarce mofluz acasă!
Credeţi ce vreţi şi gândiţi-vă la toate cazurile posibile în care aş fi putut
şi ar fi trebuit să rămân. Atâta vă spun: că plec, şi, ca să ştiţi unde mă duc,
aflaţi că aici se află prinţul ***, căruia îi place foarte mult societatea mea.
Când a aflat că mi-am dat demisia, m-a rugat să merg cu el la moşia lui şi să
stau acolo toată primăvara. Mi-a făgăduit să mă lase cu gândurile mele şi,
fiindcă ne înţelegem unul cu altul până la un anumit punct, am să încerc şi am
să mă duc cu el.
Îţi mulţumesc pentru cele două scrisori pe care mi le-ai
trimis. N-am răspuns fiindcă am pus deoparte fila asta în aşteptarea veştii că
demisia mi-a fost primită. M-am temut ca nu cumva mama să intervină la ministru
şi să-mi strice planurile. Acuma demisia mi-a fost primită. Nu vă pot spune cu
câtă greutate şi ce-mi scrie ministrul; dacă aţi şti, aţi izbucni din nou în
lamentaţii. Prinţul moştenitor mi-a dat la plecare douăzeci şi cinci de ducaţi,
cu vorbe care m-au mişcat până la lacrimi. Prin urmare, nu am nevoie de banii
pe care i-am cerut deunăzi mamei în scrisoare.
5 mai
Mâine plec şi, fiindcă locul meu de naştere e numai la
şase mile de aici, vreau să-l văd iarăşi şi să-mi aduc aminte de zilele de
visare de odinioară. Am să mă duc chiar la poarta prin care mama a ieşit cu
mine când, după moartea tatei, a părăsit locurile acestea dragi şi plăcute ca
să se închidă într-un oraş. Adio, Wilhelm, am să-ţi scriu despre călătoria mea.
9 mai
Am făcut pelerinajul la locul meu de naştere cu toată
evlavia unui pelerin, şi multe sentimente neaşteptate m-au cuprins. M-am oprit
la teiul cel mare, care se află la un sfert ceas de oraş, înspre S..., m-am
coborât din trăsură şi-am poruncit vizitiului să plece înainte, pentru ca eu,
mergând pe jos, să gust fiecare amintire, proaspătă şi vie, după placul inimii
mele. Am stat sub teiul care, altădată, când eram copil, fusese ţinta şi
graniţa plimbărilor mele.
Cum s-au schimbat lucrurile! Atunci, în fericită
neştiinţă, doream să plec în lumea necunoscută, unde nădăjduiam să găsesc
inimii mele atâta hrană şi atâta plăcere, încât să-mi umplu şi să-mi potolesc
pieptul plin de dor şi de năzuinţe. Acum mă întorc din lumea largă... o,
prietene, cu câte nădejdi neîndeplinite, cu câte planuri sfărâmate!... Priveam
în faţa mea muntele, care de mii de ori fusese ţinta dorinţelor mele. Ceasuri
întregi puteam să stau aici şi să mă uit cu dor în depărtare, să mă pierd cu
sufletul plin de înflăcărare prin pădurile şi prin văile care se înfăţişau atât
de prietenos visătoare; iar când, la un ceas anumit, trebuia să mă întorc, cu
câtă părere de rău părăseam locul acesta iubit!... M-am apropiat de oraş, am
salutat toate căsuţele vechi şi cunoscute; cele noi mă dezgustau, cum mă
dezgustau toate schimbările petrecute aici. Am intrat pe poarta oraşului şi
m-am regăsit îndată pe de-a-ntregul.
Dragul meu, nu-ţi pot istorisi toate amănuntele; pe cât
mi s-a părut mie de frumos, pe atât de monoton ar fi când aş poveşti. Mă
hotărâsem să locuiesc în piaţă, chiar în casa unde am stat noi odinioară.
Ducându-mă într-acolo, am observat că şcoala, unde o femeie bătrână şi de
treabă ne ţinuse în ţarc copilăria, se schimbase într-o prăvălie de mărunţişuri.
Mi-am adus aminte de neliniştea, de lacrimile, de apatia şi de spaima pe care
le-am suferit în chichineaţa asta. Nu făceam un pas fără să nu văd ceva demn de
observat. Un pelerin în ţara sfântă nu întâlneşte atâtea locuri de pioasă
aducere-aminte, şi sufletul lui cu greu poate fi mai plin de o sfântă
înduioşare. Încă un lucru dintr-o mie. Am mers de-a lungul râului, în jos, până
la o anumită curte. Acesta fusese şi mai demult drumul meu şi pe aici se aflau
locurile unde noi, copiii, ne întreceam aruncând pietre turtite pe apă în aşa
fel încât să salte de mai multe ori. Mi-am adus bine aminte de vremea când stam
aici uneori şi mă uitam la apă; cu câte gânduri minunate o urmăream, ce
fabuloase îmi închipuiam că sunt ţinuturile către care curge şi cât de repede
ajungea la marginile închipuirii mele; şi totuşi mergeam mai departe tot mai
departe, până când mă pierdeam cu totul în contemplaţia unor zări nevăzute.
Vezi tu, dragul meu, tot aşa de fericiţi şi tot aşa de
mărginiţi erau şi acei neasemuiţi oameni din vechime! Tot aşa de copilărească
era simţirea şi poezia lor! Când Ulise vorbeşte de marea cea nemăsurată şi de
pământul cel fără sfârşit, totul e adevărat, uman, adânc, mărginit şi tainic. La
ce bun că acum pot să spun, ca orice şcolar, că pământul e rotund?! omul are
nevoie numai de câteva palme de pământ ca să fie mulţumit, şi încă de mai
puţine ca să se odihnească sub ele.
Acuma mă aflu în castelul de vânătoare al prinţului. Cu
prinţul mă împac foarte bine. E un om sincer şi simplu. În jurul lui sunt însă
oameni ciudaţi, pe care nu-i pricep de fel. Nu par să fie nişte ticăloşi, şi
totuşi n-au înfăţişare de oameni cinstiţi. Uneori îmi par cinstiţi, şi totuşi
nu pot avea încredere în ei. Îmi pare rău de un lucru, şi anume: că de multe
ori el vorbeşte de lucruri pe care numai le-a auzit sau le-a citit şi le redă
exact din punctul de vedere al aceluia care le-a spus sau le-a scris.
Îmi preţuieşte inteligenţa şi talentele mai mult decât
inima, care e totuşi singura mea mândrie, care e singurul izvor al oricărei
forţe, al oricărei fericiri, al oricărui necaz. Ah, ceea ce ştiu poate şti
oricine, dar inima mea e numai a mea!
25 mai
Aveam ceva în cap despre care nu voiam să vă vorbesc
înainte de a se preface în faptă: acum, când nu s-a îndeplinit, mi-i totuna.
Voiam să plec la război; de mult mă tot gândeam s-o fac. Mai ales pentru asta
l-am urmat aici pe prinţ, care e general în serviciul prinţului ***. La o
plimbare i-am spus ce am de gând. El m-a îndemnat să nu fac asta, şi ar fi
trebuit ca pasiunea să-mi fie mai puternică decât necazul ca să nu dau
ascultare argumentelor lui.
11 iunie
Spune ce vrei, nu
mai pot rămâne în locurile acestea. Ce să fac aici? Mă plictisesc. Prinţul se
poartă cât se poate de bine cu mine, şi totuşi nu mă simt în largul meu.
Adevărul e că nu avem nimic comun unul cu altul. E un om inteligent, dar de o
inteligenţă cu totul obişnuită. Vorbele lui nu mă amuză mai mult decât dacă aş
citi o carte bine scrisă. Mai stau numai o săptămână, şi după aceea pornesc iar
la drum. Un lucru bun am făcut aici: am desenat. Prinţul înţelege arta şi ar
înţelege-o şi mai bine dacă nu s-ar poticni de urâcioasa manieră ştiinţifică şi
de terminologia obişnuită. De multe ori scrâşnesc din dinţi când, cu caldă
închipuire, îl port prin natură şi artă şi când el crede că a nimerit bine
aruncând câte un termen tehnic caracteristic.
16 iunie
Da, sunt numai un călător, un pelerin pe acest pământ!
Dar voi sunteţi altceva?
18 iunie
Unde vreau să mă duc? Ţi-o spun doar ţie. Aici mai stau
doar două săptămâni. După aceea, mi-am băgat în cap că trebuie să vizitez
minele din ***. De fapt, însă, nu-i vorba de asta; vreau să fiu mai aproape de
Lotte, asta e tot. Şi râd de propria mea inimă şi îi fac pe plac.
29 iulie
Nu! E bine! Totul e bine!... Eu... soţul ei! O, Doamne,
care m-ai făcut, dacă mi-ai fi dăruit această fericire, toată viaţa mea ar fi
fost o neîntreruptă rugă! Dar nu vreau să mai vorbesc de asta; iartă-mi aceste
lacrimi, iartă-mi dorinţele mele zadarnice!... Ea, soţia mea! Să pot strânge în
braţe pe cea mai dulce fiinţă de pe pământ!... Mă trece un fior din cap până în
picioare, Wilhelm, când Albert îi cuprinde în braţe trupul mlădios.
Şi pot oare să spun? Şi de ce n-aş spune-o, Wilhelm? Ea
ar fi fost cu mine mai fericită decât cu el! O, el nu e omul care să
împlinească toate dorinţele acestei inimi! O anumită lipsă de sensibilitate, o
lipsă... ia-o cum vrei!... care face ca inima lui să nu bată cu simpatie la
citirea unui pasaj dintr-o carte dragă, în timp ce inima mea şi a Lottei se
întâlnesc; şi tot aşa în sute de alte ocazii, atunci când se întâmplă să ne
exprimăm părerile noastre cu privire la faptele unui al treilea. Dragă
Wilhelm!... El o iubeşte, e drept, din tot sufletul, şi o asemenea iubire
merită orice!....
Un om nesuferit m-a întrerupt. Lacrimile mele s-au uscat.
Gândurile mi s-au împrăştiat. Adio, dragul meu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu