Mark Twain conducea o doamnă la
masă. Aflîndu-se într-o dispoziţie deosebită el i-a zis:
—
Ce frumoasă sunteţi!
Mai puţin amabilă, doamna i-a
răspuns:
—
Îmi pare rău că nu pot să vă întorc
acest compliment!
—
O, a rîs Mark Twain, de ce nu
procedaţi la fel ca mine, scumpă doamnă? Minţiţi!
Mark Twain a petrecut cîteva zile
într-un mic sat. Cu acest prilej l-a vizitat o delegaţie a bătrînilor din
localitate, solicitîndu-i o contribuţie la ridicarea unui gard al cimitirului.
—
Nu, i-a refuzat scriitorul. Din
partea mea nu o să primiţi nici un cent, stimaţi domni! De ce are nevoie un
cimitir de gard? Cei ce zac acolo şi aşa nu se mai reîntorc, iar ceilalţi, care
n-au ajuns încă acolo, în nici un caz nu-şi doresc un loc în cimitir.
Ziaristul: D-le Mark Twain, aveţi
fraţi sau sunteţi singurul copil la părinţi?
M. T.: Eu însumi nu sunt lămurit
pe deplin.
Ziaristul: După asemănare mi-am
închipuit că fotografia de acolo trebuie să fie a unui frate de-al dv.
M. T.: Fireşte. Este William,
sărmanul meu William.
Ziaristul: Este mort?
M. T.: Desigur. Ba chiar mai
mult, cred! Noi am fost de fapt gemeni. Pe cînd eram încă foarte mici am fost
schimbaţi cu prilejul îmbăierii şi nimeni nu mai ştie care cine este. Mai
tîrziu unul din noi doi a murit. Nici atunci nu s-a putut stabili cu precizie
cine a părăsit lumea aceasta. Unii ziceau că William, alţii ziceau că eu. Cu
toate acestea treaba era mai simplă decît se credea. Unul din noi avea un semn
din naştere pe braţul stîng. Acela eram eu! Şi tocmai acel copil a murit. Deci,
eu nu mai sunt eu, cel puţin aşa cred eu. Se poate demonstra însă şi... Staţi
domnule, de ce fugiţi? Uite ce oameni, nu aşteaptă să le explici totul în
linişte! Şi mai aveam cîteva presupuneri formidabile!...
Într-o seară, lui Mark Twain i-a
fost recomandat un celebru pianist. Acesta s-a interesat dacă Twain apreciază
concertele de pian. Scriitorul i-a răspuns:
—
Da, în mod deosebit, mai ales că
odată, un pian mi-a salvat viaţa!
—
Cum s-a întâmplat?
—
Pe cînd încă eram copil, în
oraşul meu natal s-a produs o mare inundaţie. În momentul în care apa a atins
nivelul etajului întîi, unde locuiam noi, tata s-a urcat pe o sofa şi a plutit
pe ea, pînă cînd a fost salvat.
—
Şi dv.? au întrebat toţi, plini
de nerăbdare.
—
Eu... l-am însoţit folosind...
pianul!
Un amic, pasionat jucător de
golf, a ţinut neapărat ca Mark Twain să-l admire în timpul jocului. Amicul
mînuia crosa ca un diletant. În loc să lovească mingea el izbea bulgării de
pămînt. Rămăşiţele unui asemenea „proiectil" l-au izbit pe Mark Twain în
obraz. După prima minge reuşită, amicul s-a adresat scriitorului.
—
Ei, cum îţi place terenul nostru
de golf?
— Este într-adevăr cel mai bun din
cîte am gustat pînă acum, a murmurat Mark Twain, ştergîndu-şi buzele.
Mark Twain a fost invitat la un
milionar, care servea oaspeţilor bucate gustoase şi rare, dar nu uita să le
amintească de fiecare dată cît sunt de scumpe. Aşa a făcut şi cînd a servit
invitaţilor fructele, iar pe masă au apărut nişte struguri superbi. Boabele
erau de mărimea unor prune. Gazda s-a lăudat:
— Vă asigur că fiecare boabă m-a
costat cel puţin un dolar. Mark Twain a strigat de pe partea cealaltă a mesei:
—
Într-adevăr minunaţi aceşti
struguri! Vă rog să mă serviţi cu alţi şase dolari!
Mark Twain avea un prieten care
îi asculta schiţele şi povestirile umoristice cu plăcere. În fine, după un
timp, prietenul s-a apucat el însuşi să scrie, iar o revistă i-a publicat o
schiţă. Fericitul autor s-a prezentat la Mark Twain cu revista şi i-a spus:
— Te rog, citeşte treaba aceasta
scrisă de mine. De altfel, mi-am dat seama că scrisul schiţelor şi al
povestirilor nu-i mare scofală!
Mark Twain şi-a privit cu
seriozitate prietenul şi i-a şoptit la ureche:
—
Da. Ai dreptate. Dar te rog să nu
spui nimănui acest lucru. Nu ne trăda!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu