Inca o poveste a lui Perrault

310 ani de la moartea lui Charles Perrault. Asa un moment nu se trece cu vederea, drept pentru care urc una din povestile mai putin cunoscute ale maestrului. Uite: 

Lupul cel alb şi ciuboţelele roşii

Se zice că ar fi fost odată o doamnă foarte, foarte bogată, care avea doi băieţi. Din prima căsătorie îi rămăsese un băiat căruia îi zicea Jingolet, şi băiatul acesta era ursit să fie mereu hărţuit de o vrăjitoare rea. Dintr-a doua căsătorie avea alt băiat, pe nume Căciuliţă, şi care, dimpotrivă, era ocrotit de o zînă bună. Aceşti doi fraţi se iubeau între ei nespus de mult şi cînd i se făcea unuia vreun rău, suferea şi celălalt.

Într-o zi mama lor îi spuse lui Jingolet:

- Du-te pînă la casa noastră de la ţară şi du-i îngrijitoarei casei borcanul acesta cu dulceaţă şi pişcoturile pe care le-am făcut pentru ea. Biata femeie este bolnavă şi se va bucura tare, tare mult primindu-i-le.

Jingolet luă ceea ce-i dădu maică-sa şi plecă. Trecură doua zile şi băiatul nu mai dădu niciun semn de viaţă.

Vreţi să cunoaşteţi pricina? O veţi afla îndată.

Pentru a ajunge la căsuţa de la ţară, Jin­golet trebuia să treacă printr-o pădure. Băia­tul se opri acolo să culeagă nişte alune, dar pe cînd dădu să le spargă, numai ce văzu venind către el un lup alb, cu ochi mari, roşii, care-i vorbi aşa:

- Ascultă, Jingolet! Ştiu că ai la tine nişte pişcoturi şi urn borcan cu dulceaţă. Dacă nu mi le dai numaidecît să le mănînc, să ştii că te voi mînca pe tine!

- De ce să ţi le dau? Răutăciosule! Tu nu eşti bolnav şi n-ai nevoie de dulciuri, răs­punse el.

- Ei bine, îţi mai spun o singură dată, Jingolet, dacă nu-mi dai imediat dulceaţa şi pişcoturile, te mănînc şi nu mai rămîne nici urmă din tine.

Jingolet n-avu încotro şi se văzu silit să-i dea lupului cel lacom bunătăţile înmînate de maică-sa. Dar, după această ispravă, se temu să se mai înapoieze acasă. Căciuliţă era foarte mihnit şi îngrijorat de lunga întirziere a fratelui său. Dar mare îi fu mira­rea cînd găsi, a doua zi, în odaia lui, o pereche de ciuboţele roşii atît de frumoase şi de lucioa­se, încît îţi luau ochii. Bineînţeles că nu-1 răbdă inima să nu le încerce. Şi deodată se trezi făcînd nişte paşi mari ca de uriaş. Apoi, nici una, nici două, se pomeni în pădure, unde îl găsi pe fratele lui, care-i spuse plîngînd în hohote cum se oprise să culeagă alune, cum îi mincase lupul alb dulciurile şi cum după aceea îi fusese frică să se mai întoarcă acasă. Căciuliţă îl linişti şi, sărutîndu-l pe obraji, îi spuse:

- Aşteaptă-mă puţin aici şi nu te mai teme de nimic. Voi vedea eu cum am să îndrept totul.

Zicînd acestea, se duse repede în oraş, cumpără un borcan cu dulceaţă şi nişte pişcoturi şi le duse îngrijitoarei casei de la ţară. Îl luă apoi pe Jingolet de mînă şi porni cu el frumuşel acasă, rugînd-o pe mama să-l ierte pentru întîrziere. Spuse că nu se simţise toc­mai bine şi că a fost nevoit să stea vreo două zile în pat, la ţară.

Trecură vreo opt zile de la prima lui călătorie şi Jingolet fu iar trimis să ducă în dar nişte ceşti de porţelan, foarte frumoase, unor prieteni ai casei. Căci era ziua lor.

- Ascultă, fiule, te rog să fii cu mare bă­gare de seamă. Dacă le  spargi va fi vai şi amar de tine, îi spuse maică-sa.

Jingolet luă ceştile şi plecă. Era tare cald. Băiatul se opri la malul unei ape să se mai răcorească. Şi ce îi veni deodată în gînd?! Să desfacă pachetul să vadă şi el ceştile cele frumoase. Le scoase aşadar, una cîte una, şi cum sta aşa, privindu-le, îi răsări din nou în cale lupul cel alb.

- Ia ascultă, Jingolet, îl întrebă lupul. Ştiu că ai întotdeauna cîte ceva bun de mîncare. Ce-mi dai acum să mănînc, că mi-e tare foame?

- Făptură lacomă ce eşti! îi strigă, înfuriat, băiatul. De cîte ori mă întîlneşti îmi ceri de mîncare. Iată, acum n-am decît nişte ceşti dc porţelan. Cred că n-ai să le mănînci şi pe astea?

- Nu, dar am să te mănînc pe tine, băieţelule! Hai, pregăteşte-te! În cîteva clipe nu va mai rămîne nimic din oscioarele tale!

Şi lupul vru să se arunce asupra lui, dar băiatul fu mai tare. Îşi luă picioarele la spi­nare şi fugi, fugi de-i sfîrîiau călcîiele.

Lupul alergă după el, călcă peste ceşti, le sparse în bucăţi şi era gata-gata să-l prindă pe bietul Jingolet, să-l mănînce. Dar, iată că dintr-odată, ca din cer, Căciuliţă pică la timp cu botinele lui roşii. Îi aruncă o halcă bună lupului celui răutăcios, care se mistui repede printre copaci să o înfulece, apoi îşi luă fratele de mînă şi îi vorbi:

- Eram sigur că îţi va ieşi din nou în cale lupul cel rău, de aceea ţi-am luat urma. Spune, unde sunt ceştile? Ce-ai făcut cu ele?

- Iată-le! Nu le vezi? Sunt făcute zob! răspunse Jingolet, abia ţinîndu-şi plînsul.

- Necazul ăsta va fi ceva mai greu de îndreptat, răspunse Căciuliţă. De unde să iau atîţia bani, sa cumpăr asemenea ceşti scumpe?! Dar lasă, ne descurcăm noi! răspunse apoi tot el. Vino acasă cu mine. Voi şti să te ocrotesc şi de data aceasta.

Căciuliţă îşi sili fratele să-l urmeze şi ştiind cîtă încredere avea mama în îndemînarea lui şi cum nu făcuse niciodată vreo poznă, îi spuse oftînd că el fusese acela care spărsese ceştile, pe cînd se juca prin pădure cu Jin­golet.

Şi fiindcă nu i se întîmplase niciodată nimic, mama îl iertă, fără să mai caute pricină cuiva şi să-l afle pe adevăratul vinovat. Şi iar mai trecu un timp. Într-o bună zi îi spuse iar lui Jingolet:

- Du-te şi tu şi adu-mi-o pe fina, de la doică. Oamenii aceia care au îngrijit-o pînă acum, sunt bătrîni şi bolnavi, nu mai pot veni s-o şi aducă. Ţi-o încredinţez ţie! Dar ia seama, să o păzeşti ca pe ochii din cap, altfel o păţeşti cu mine!

- Bine, mamă! O voi păzi! răspunse Jin­golet şi porni din nou la drum. Arătă o scri­soare de la naşa fetei şi îi rugă pe bătrîni să i-o încredinţeze. Pînă aci toate ar fi fost bune. Străbătuse calea pînă în satul unde locuiau bătrînii, fără să i se întîmple nimic, iar acum se înapoia agale acasă. Se amuza, ţinînd copila cînd de mînă — care, cu toate că n-avea decît patru ani, umbla foarte bine, cînd purtînd-o în braţe, să nu obosească.

Dar nu se putu dezbăra de vechiul lui obicei de a se opri niţel din cale pentru joacă. Uitînd de primejdiile ce-1 pîndeau la tot pasul, făcu deci un popas pe malul rîului. Acolo aşeză fetiţa pe iarbă şi începu să culeagă flori, din care făcu un buchet mare pe care îl puse alături de fetiţă. Luînd-o apoi în braţe o desmierdă, o sărută pe obrăjori şi-i cîntă, jucînd-o pe genunchi, ca pe o păpuşă.

Din păcate, Jingolet nu era un băiat prea isteţ şi aceasta era pricina tuturor nenoroci­rilor ce cădeau pe capul lui.

Acum era prea ocupat cu joaca, şi nu băgă de seamă că lupul alb venea iar în goana mare pe urmele lui.

- Hei, ia ascultă, Jingolet, îi strigă mişe­lul. Să nu încerci cumva să fugi, căci nu vei mai avea timp. Mirosul de carne fragedă mi-a aţîţat pofta de mîncare. L-am simţit la mai bine de trei leghe depărtare. Mi-e o foame grozavă! Trebuie să mi-o dai pe fetiţa aceasta. Am s-o îmbuc dintr-o înghiţitură. Dacă nu mi-o dai, voi fi nevoit să te mănînc pe tine.

- În zadar stăruieşti, ticălosule; pe fetiţa aceasta nu ţi-o dau. Mai degrabă mănîncă-mă pe mine!

- Ei bine, atunci n-ai grijă, în stomacul meu este loc şi pentru doi. Dar mai întîi    şi mai întîi voi începe cu ea. Ce carne bună şi fra­gedă trebuie să aibă şi cu cîtă poftă am s-o mănînc!...

Şi cu toată împotrivirea lui Jingolet, lupul cel alb şi nesăţios se azvîrli asupra fetiţei şi o înghiţi dintr-odată. Iar bietul Jingolet căzu în nesimţire. Lupul cel alb se pregăti să-l înghită şi pe el cînd, de pe malul celălalt al rîului, răsări, ca din pămînt, Căciuliţă.

Văzuse dintr-o privire primejdia în care se afla iubitul său frate şi neavînd la îndemînă nici barcă, nici punte, se aruncă, fără a mai sta mult pe gînduri, în apă. Şi minunata vrajă a ciuboţelelor roşii făcu să rămînă în picioare şi să umble pe apă ca şi cum ar fi umblat pe pămînt. Ajunse cu paşi uriaşi lîngă fratele său, care zăcea aproape fără de viaţă la pămînt.       

Căciuliţă era un băiat plin de bărbăţie şi şi-ar fi dat bucuros viaţa să i o scape pe a fratelui său. Îşi scoase deci una din ciuboţele şi o azvîrli cu atîta putere în capul lupului, încît animalul cel lacom căzu şi muri pe loc. Şi în clipa cînd lupul cel alb îşi dădu duhul, cei doi fraţi văzură alături, cu uimire, Un pai presărat cu trandafiri pe care dormea, adînc, fetiţa.  

Lui Căciuliţă îi era teamă că ar putea fi moartă şi-o atinse. Copila se trezi şi zîmbi drăgălaş.

Alături de ei, apăru, tot fără veste, o trăsurică uşoară trasă de şase melci. În trăsurică se afla o femeie minunat de frumoasă, îmbrăcată într-o rochie străvezie. Ea-i spuse lui Căciuliţă:

- Eu sunt zîna Bonace, care te-a ocrotit de la naştere şi pînă astăzi. Dragostea ta fră­ţească şi curajul au izbutit să distrugă vrăjile zînei Ripopette, cea mai vajnică duşmancă a lui Jingolet. Afla că lupul cel alb nu era altul decît ea, Ripopette, mereu pusă pe urmele lui, pentru a-l speria şi a-1 face să gre­şească, ispitindu-l în fel şi chip. Ea niciodată n-ar fi putut face atitea răutăţi dacă Jingolet nu i-ar fi dat mereu apă la moară, căzînd din greşeală în greşeală. Prea mult se opreşte la joacă, în loc să-şi vadă de drum şi face tot felul de năzdrăvănii. Acum toate acestea au luat sfîrşit. Lupul cel alb e mort, iar zîna Ripopette şi-a pierdut orice putere asupra lui. Urcaţi-vă amîndoi în trăsurica mea şi vă voi însoţi pînă acasă.

Zicînd acestea, zîna Bonace îi luă pe cei doi fraţi împreună cu fetiţa şi-i urcă în trăsurică.

O pală de vînt îi ridică pe sus, deasupra apei, şi ea trecu cum ar fi trecut peste un pod. Zîna îi povesti mamei copiilor faptele bune ale lui Căciuliţă şi pricina poznelor lui Jingolet, care fusese urmărit de un duh rău.

Fericită de cele auzite din gura zînei, mama îi dădu sfaturi bune lui Jingolet, lăudîndu-l celorlalţi copii pe Căciuliţă pentru dragos­tea lui fraternă, pentru curajul şi faptele sale bune.

Uriasul Periferigerilerimini