Din povestile lui Cezar Petrescu (3)

Drum spre oraşul străin

Scrisoarea sfârşea cu o chemare:

„Vino. E un oraş încântător. Sunt sigur că o să te prindă farmecul străzilor noastre, cu nume de voievozi şi de ctitori. Un oraş pitoresc, cu oameni pitoreşti.

În sfârşit, voi avea prilejul să-ţi prezint faimoasa poamă rea a familiei, despre care ţi-am povestit cu atâta admiraţie chiar în seara când ne-am cunoscut. Îţi aminteşti? Unchiu-meu, scandaloasa celebritate a ţinutului, fostul sublocotenent care şi-a pălmuit colonelul, a fost reformat şi trimis la temniţă, pe urmă a străbătut în pas gimnastic cinci continente, în aventuri fabuloase - când nabab şi când hamal, pentru ca după treizeci de ani să se întoarcă în urbea natală şi ca un Candide cuminţit, să-şi cultive grădina. Ai să-l cunoşti la el acasă. În bizarul lui muzeu exotic cu panoplii de arme javanese şi boomeranguri Australiene, piei de panteră şi coarne de ren.

  

     Dar ce-ţi povestesc? Te ghicesc surâzând. Am rămas o monstruoasă excepţie. Un fenomen. Un provincial care-şi iubeşte oraşul şi îşi găseşte concetăţenii interesanţi. Aci toţi suntem o mare familie. Tu, care n-ai părăsit niciodată Capitala, n-ai să înţelegi decât când vei fi aci. Vino! Depeşează-mi din vreme, să te aştept la gară”.

Bun prieten! De unde a presimţit, cu ce fine antene a cules din nevăzut, semnalul deznădăjduit de naufragiu?

Tudor Stoenescu-Stoian, avocat cu vagă clientelă şi vag colaborator al unei mai vagi publicaţii juridice, devoră scrisoa­rea mai lacom decât anunţul unei moşteniri căzute din cer, ci frată la milioane şi dinainte scutită de fisc.

Chemarea sosea în una din acele după amiezi pustii, când toată Capitala se goleşte de cunoscuţi, ca în preziua unei misterioase conspiraţii. Tudor Stoenescu-Stoian se trezise deodată, printre miile şi miile de trecători, într-o solitudine care-l apăsa, ca absurdele panici din visurile rele.

De pe scaunul restaurantului, se descleştase în silă ultimul consumator, numai după ce chelnerii sfârşiseră de recoltat şervetele, de clădit solniţele în piramidă şi îi dăduseră târcoale cu tuşituri de nerăbdare.

Nu ştia încotro să apuce. O pornise întâi pe Strada Regală, pe urmă se răzgândise şi mersese grăbit, deşi fără ţintă, pe Strada Academiei. Urmărise cu luarea aminte a unui edil grav preocu­pat de problema circulaţiei, spectacolul vehiculelor imobilizate la încrucişarea liniilor de tramvai.

Păru că îl pasionează grozav dezlănţuirea înjurăturilor de birjari şi stridenta guiţare a claxoanelor, asupra cărora nicio putere nu dovedeau semnalizările disperate ale unui agent cu fireturi la şapcă.

Pe urmă, când strada se eliberă şi nu mai avu ce privi, îşi târâse paşii pe Calea Victoriei, ca un licean care-a tras la fit şi aşteaptă să se scurgă ceasurile, verificând amănunţit vitrinele cu oscilaţiile preţurilor, de la o fereastră cu arme şi unelte de sport, la alta cu bastoane şi cravăţi, la fotografiile decupate din reclama unui film, unde Rudolf Valentino, în costum de şeic, gonea cu burnuzul fluturând într-un deşert cu nisipul incandes­cent, spre o oază cu trei pămătufuri de palmieri.

      Fictivele aventuri ale actorului fotogenic îl indispuseră foarte. Simţi împotrivă-i  o  ură  personală.  Înfăţişa  temeritatea, vigoarea, tinereţea; numele lui evoca îndată avuţie, voluptate, glorie, eroism, adoraţia a mii şi mii de femei necunoscute.

Nu era oare aceasta o injustă părtinire a destinului, care-şi risipise prodig toate favorurile asupra unui singur individ, să-i lase lui numai rămăşiţele cele mai meschine?

Îşi aruncă privirea la Cafenea. Nimeni. Opri un birjar.  Toate uşile prietenilor zăvorâte. Unde au plecat toţi? Unde şi-au dat întâlnire, prin ce conjuraţie, părăsindu-l deodată în această mulţime cu figurile ostil ferecate? Făcu semn cu bastonul în spatele birjarului şi coborî la Capul Podului. Într-adevăr, în oraşul acesta nimeni nu interesează pe nimeni. Eşti mai singur decât în deşertul peisagiului lunar.

Iar mai mult decât întotdeauna, o simţea aceasta acum, înaintea sărbătorilor, când toţi aleargă cu pachete, sunt absorbiţi de socoteli şi întâlniri, pregătesc prăznuiri şi indigestii, cară cadouri copiilor şi lumânări poleite pentru pomul de Crăciun, adună monedă măruntă pentru bacşişuri şi ştiu că îi aşteaptă acasă miros de untură, de cuptor şi sgomot de piuliţe pisând zahărul. Toţi te izbesc duşmănos de pe trotuar. Nu întorc capul. Nu surâd. Nici măcar nu simt nevoia unei convenţionale formule de politeţe. N-au timp. Prinzi fără voie, din treacăt, frânturi de conversaţie, o chemare, un rânjet răutăcios, o exclamaţie de bucurie: toate dezarticulat. Toate în afară de tine. Te privesc şi nu te văd. Nu însemni nimic. Nu eşti nimeni: un trecător, o cifră statistică; după tine altul şi înaintea ta altul, şi lângă tine alţii, mereu alţii... Mulţime pompată dintr-un izvor nesăcătuit, pentru care e indiferent dacă tu eşti mort ori exişti, dacă eşti o canalie ori un geniu binefăcător omenirii, dar încă ignorat. La această mulţime, naşterea ta n-a adăugat nimic, şi moartea ta nu va scădea nimic. Căci dacă te zdrobeşte cumva un automobil- bolid, cadavrul tău transportat la morgă, anonim, nu merită mai mult de trei rânduri zgârcit strecurate la rubrica faptelor diverse şi o coroană de duzină, cu flori de pânză ordinară şi ceruită, agăţaţă la carul mortuar din partea Baroului.

Bun prieten! De-ar fi putut bănui ce lacom s’a repezit Tudor Stoenescu-Stoian, să răspundă chemării!

Degetele tremurau nervos răsfoind orariul trenurilor. Cel dintâi tren — cât mai repede!

La ghişeul poştei, indiferenţa impiegatei cu părul super-oxigenat şi cu unghiile lăcuite în culoarea siropului de smeură, mări sentimentul solidudinii totale.

A numărat cuvintele fără să citească textul. Chiotul de evadare, pateticele efuziuni de recunoştinţă, au fost evaluate cu răceală, după un tarif fix. Atâtea cuvinte, atâţia lei — nici n-a ridicat ochii la chipul omului de după gratii, transfigurat de cea mai fericită nerăbdare. A aruncat dispreţuitor restul şi recipisa cu cerneala violetă, ca o prinţesă svârlind pomană guşatului de la poarta palatului. Pe urmă, a dat drumul retezat ferestrei-ghilotină, ca să se aprofundeze în lectura romanului mişcător până la lacrimi: „Viaţa şi amorurile lui Rudolf Valentino”.

—  Domnişoară!... bătu timid cu degetul în fereastră, Tudor Stoenescu-Stoian. Domnişoară, dacă sunteţi atât de amabilă!...

Ghilotina s-a ridicat de un lat de palmă. Domnişoara aşteaptă, fără să ridice ochii de pe pagină. E tocmai la episodul zguduitor când una din iubitele lui Rudolf Valentino, aflând despre a doua căsnicie a prea frumosului şi crudului erou fotogenic, se aruncă disperată în cataracta spumegoasă a Niagarei.

Distanţa e de la cer la pământ, iar comparaţia e pentru Tudor Stoenescu-Stoian, din toate punctele de vedere, defavo­rabilă.

Deoparte omul care lasă în urmă o hecatombă de victime, precum cad spicele retezate; aci individul plictisitor şi anonim, stârcind la un ghişeu telegrafo-poştal. Domnişoara îi ascultă glasul distrată, şi cu o strâmbătură de buze, scârbită.

— V-aş ruga o lămurire, domnişoară. Nu se poate să-mi taxaţi telegrama urgentă? Mă tem să n-ajung înaintea ei...

— La aceasta trebuia să te gândeşti de-acasă! Acum s-a  dat; am taxat-o. Nu suntem la prăvălie, să te tocmeşti!

Ghilotina a căzut scurt, şi pagina s-a întors să-l urmărească pe Rudolf Valentino, călcând peste inimi zdrobite, printre  minaretele arabe de scândură şi de carton din Holywood, metropola cinematografului şi paradisul himeric al oricărei domnişoare de la poştă.

Tudor Stoenescu-Stoian a  dovedit  de  mic  copil  o  natură

blândă şi îngăduitoare, întotdeauna recompensată cu lauda părinţilor şi a profesorilor. Dar atâta aroganţă feroce şi nemotivată, îi dezlănţuie acum gânduri de cruntă răzbunare.

Ca să-i dea o lecţie de bună cuviinţă, s-ar putea prezenta la ghişeu cu o a doua telegramă, către un prieten imaginar, formulată cu cele mai demonice intenţii ofensatoare:

„Află că domnişoara de la ghişeu e cea mai infectă capră oxigenată din personalul poştei române”. Sau în stilul biletelor de plăcintă, atât de actuale în această săptămână din ajunul Crăciunului: „Când ai aşa mutră posacă, Rudolf ţi-ar fi preferat o soacră”. O găseşte chiar de spirit. Întotdeauna a avut el aşa, un talent de epigramist!

Te pomeneşti însă că individa — în monologul său interior o numea dispreţuitor „individa” — te pomeneşti că după cum n-are obiceiul să citească textul, ar taxa cuvintele telegramei cu cel mai desăvârşit calm. O! Olimpica seninătate a ignoranţei! Ar număra: Atâtea cuvinte, atâţia lei! Şi-ar tăia recipisa cu aceeaşi glacială indiferenţă, ca să se întoarcă mai repede la pasionantele amoruri ale adoratului Rudi. Toate sunt nebune după el!

Tudor Stoenescu-Stoian, simţi cel puţin satisfacţia consolatoare că Rudolf Valentino e mort, îngropat, şi că din cavou nu-l mai pot învia toate lacrimile celor un milion de admiratoare.

Nu. O asemenea telegramă-revanşă, oricât de mojic formu­lată, n-ar fi însă destul.

Nu l-ar mulţumi acum decât o răzbunare mai teribilă. Bunăoară, de-ar fi el Directorul general al Poştelor, s-ar prezintă înar- mat cu toată răbdarea la ghişeu, ar aştepta până ce domnişoara  ar ajunge la pasagiul cel mai jalnic al înmormântării, când cele zece mii de neconsolate se înghesuie şi cad leşinate — şi atunci, când Rudolf Valentino e întins pe catafalc sub maldărul de coroane şi de jerbe, i-ar  întrerupe  lectura,  să  ceară cu o perfidă blândeţe o desluşire oarecare, de cea mai mica însemnătate. Ar suporta toate necuviinţele, zâmbind cu o demonică inocenţă, pentru ca la sfârşit să-şi smulgă masca şi să-şi dezvăluie incognito-ul.

— Vă plângeţi că semnătura e indescifrabilă, prea amabilă domnişoară? Vă rog atunci, scriţi: Tudor Stoenescu-Stoian, Directorul general al Poştelor. Atât e suficient?... Vă rog, nu    vă deranjaţi, amabilă domnişoară. De ce aţi roşit? De ce vă tremură degetele atât de fin manichiurate? Rămâneţi la locul dum­neavoastră. Sunteţi la orele de serviciu şi eu sunt aci un simplu contribuabil; publicul, bietul public pentru care statul vă plă­teşte să-l serviţi, amabilă domnişoară, nu să vă delectaţi cu fantasmagoriile născocite pe socoteala acestui erou fotogenic, cu mutră de chelner şi sentimente de bărbier. Nu mă întrerupeţi! Nu vă cereţi scuze! Rămâneţi la ghişeu şi numai pe urmă, când trec orele de serviciu, vă rog să urcaţi la mine; avem de discutat! La revedere, amabilă domnişoară şi bună dispoziţie, la lecturile dumitale prea instructive!”

Cum ar apăsa, cu un rânjet plin de înveninare, pe ameninţarea: „Avem de discutat!”.

Şi cum ar pălmui usturător, cu acel: „Amabilă domnişoară”!

Ce satisfacţie satanică i-ar da toată agitarea de furnicar speriat, din dosul tuturor ghişeurilor; şoaptele alarmante, figurile îngălbenite şi glasurile bâlbâindu-se: „Ssst! Directorul! Canalia aia de Director!”

Căci evident, l-ar urî temându-l; iar ura aceea l-ar creşte şi  l-ar întări ca o băutură vrăjită, pe el, Tudor Stoenescu-Stoian, atât de neînsemnat şi de inofensiv, încât nici măcar nu-l urăşte nimeni.

— Haide, domnule! Ce te-ai imobilizat aci, la ghişeu! îl împinse de la spate un portar de bancă, purtând în mână un vraf de telegrame.

Tudor Stoenescu-Stoian se uitase într-adevăr la fereastra cu gratii, scufundat în proiectele diabolice de răzbunare. Fu nevoit să se dea în lături. Păşi anonim şi ghiontit, în forfotul sălii sonore de poştă, unde toată lumea se îmbulzea nerăbdătoare ca la o bursă a veştilor.

Afară, ninsoarea calmă, cu fulgi vătuiţi, îi potoli cruntele instincte ucigaşe.

Se aprindeau cele dintâi becuri. Capitala lua înfăţişare  ireală şi festivă. Totul era împrospătat şi purificat. Casa de Depuneri arăta ca un magic palat de gheaţă dintr-o fantastică cetate septentrională.

Tudor Stoenescu-Stoian, îşi mărturisi că oricum, nu e atât de hâdă şi dezgustătoare această Capitală, din care se pregătea adineauri cu atâta nerăbdare să evadeze. Şi se confundă chiar cu oarecare voluptate, anonim în mulţimea anonimă, să sfârşească pregătirile de plecare.

O problemă. Ştia aproximativ că prietenul e însurat. Dar dacă a fost sau nu căsnicia binecuvântată cu prunci numeroşi, cum se cuvine într-o respectabilă familie provincială, aceasta nu o ştie. Încât nu se poate hotărî asupra cadoului. Chibzuind şi reducând, de la panerul de papură cu flori de seră, albumele cu poze pentru copii, cutia cu icre negre şi ediţiile numerotate, pe hârtie de Japonia pentru prieten — ajunse la două cutii de bomboane. Se potrivesc şi pentru copii şi pentru doamna casei. Dovedesc atenţiune şi în acelaş timp modestie. Ca întotdeauna, Tudor Stoenescu-Stoian se împăcă şi de astă dată cu resturile mediocre şi meschine, de ultima oră, ale intenţiilor lui generoase şi grandioase din primul moment. Căci viaţa şi-o trăia mereu în dublu exemplar: una himerică unde totul se petrece eroic şi superb, în închipuire; cealaltă, cea reală, alcătuită din mucurile răcite ale celei imaginare. Fiindcă ştia să le împace pe amândouă, cu firea lui molâie şi îndată resemnată — se socotea un matur spirit filozofic.

Mâncă pe fugă, în restaurantul gării, printre copii scăpaţi în vacanţe, popi şi ofiţeri în concediu. Îşi făcu provizie de ziare şi de portocale. Drumul era lung. La miezul nopţii abia ajunge  în staţia de schimb, acolo va avea de aşteptat şapte ore, până dimineaţa, când un tren mixt îl va duce în văgăuna orăşelului dintre dealuri.

Bun prieten, caldă invitare şi grabnic răspuns! Dar cu ce precauţie de melc înaintează trenul minuscul cu mecanism de jucărie! De la staţia de schimb, în zori, cu ciolanele dureroase  de nesomn, Tudor Stoenescu-Stoian, nu s-a mişcat de la fereastra vagonului, să se desfete la priveliştile necunoscute. Şi îi pare că merge nu înainte — ci îndărăt, în timp.

Locomotiva e strivită de capuşonul enorm al coşului ce seamănă cu gravura din cărţile de fizică a celei dintâi maşini de aburi. Vagoanele păstrează pitorescul incomod al diligenţelor. Scârţâie, se clatină pe arcuri, oftează din frâne, se vaită de durerile fierului bătrân şi ruginit. Mecanicul schimbă saluturi amicale cu cantoniştii, iar şeful de tren transportă bileţele, damigene, curci împiedicate şi coşuri cu ouă, de la o haltă, la alta.

Toţi se cunosc. Fac parte, într-adevăr dintr-o strânsă familie.

Sănii cu tălpi de lemn, aşteaptă în staţii. Spre ele se reped copii veniţi în vacanţe, îndată înfăşuraţi în şaluri şi şube, îngropaţi în culcuş de paie. Chicote şi întrebări nerăbdătoare se încrucişează în aerul sonorizat de ger: N-a venit Mitică? Ce ştii de la Virginia? Când le dă drumul la Mihai Bravul?

După ce odraslele au fost împachetate în fundul săniei şi vizitiul dă bice, săniile pornesc spre ireala lume a copilăriei, în clinchet de zurgălăi, peste dealuri întroenite, la bucurii şi la fericiri pe care Tudor Stoenescu-Stoian nu le-a cunoscut niciodată. Le face cu mâna de la fereastra cu feregi de ghiaţă. Nu pentru ei — căci nu-l văd. Dar pentru el, pentru bucuria lui, scăpând în sfârşit la o vacanţă cum nu i-a dat toată copilăria...

Pe urmă, trenul iar se urneşte, iar gâfâie, iar scârţie. Călătorii din vagon, proaspăt urcaţi, sunt veseli, cu chef, şi povestesc peripeţiile unui botez, la care a asistat chiar prefectul în persoană. Comentează telegramele ultimei ore din gazeta pe care Tudor Stoenescu-Stoian, a citit-o la cafeneaua din Bucureşti, acum două zile.

Comentariile sunt pline de energie:

—   Ştii, domnule, ce le-aş spune eu lui Chamberlain şi lui Briand, să fiu eu în locul lui Titulescu, la Liga Naţiunilor? Le-aş spune una să ţină minte şi să-i vâre în draci! Da, domnule! A trecut vremea când eram ţara mică şi ne ţineam de pulpana celor mari. Acum umblăm pe picioarele noastre. Ştii ce i-aş spune eu lui Briand?

Domnul din faţă rămâne bleg, cu portocala în mână şi cu ochii căscaţi, tot atât de mari cât portocala. Nu ştie.

—   He he! râde celălalt. Aceasta e! Te-ai intimida. Bonjur, domnule Briand! Cum o duci cu sănătatea, domnule Briand? Toate mofturile diplomatice. Nu, domnule! Eu aş curma mieroşeniile astea. I-aş spune, domnule, verde, că nu mai merge! Cunoaştem noi francmasonieriile dumitale! Politica dumitale, domnule Briand,— i-aş spune — e de pe vremea turcilor. Şi cu slănina  în  pod  şi  cu  curechiul  uns.  Dar  dumneata, domnule Briand, n-ai înţeles că nu se poate să fim bine şi cu nemţii şi cu italianul şi cu englezul? Ce? Poţi prosti pe toată lumea? Trebuie să alegi. Asta e! Scurt. Iar dacă dumitale nu-ţi place, dacă poate nu-ţi convine să te strici cu lumea, lasă să vină altul. Om de fapte, nu de discursuri. Omenirea, domnule Briand, are nevoie de fapte, nu de discursurile dumitale. Asta s-o ştii de la mine!...

Apoi, trecând brusc la altă ordine de idei, după ce-a privit afară, prin fereastra îngheţată:

—   Iar începe să ningă. Bine că s-a milostivit Cel de sus! Avea nevoie câmpul...

—   Sunteţi agricultor?

—  Nu! mărturisi intimidat Tudor Stoenescu-Stoian, tovarăşului de drum care atât de energic l-ar pune la rezon pe Briand. Sunt avocat şi publicist.

—   Din Bucureşti, poate?

—   Da, din Bucureşti.

—  Atunci îmi pare foarte bine. Dă-mi voie să mă prezint. Stănică Ionescu, proprietar. Adică, vorba vine.... Un fel de proprietar... Dacă eşti publicist, să-ţi dau eu domnule o chestie. Am una grozavă! Să rămână toată lumea cu gura căscată şi să văd atunci ce-are să răspundă guvernul... Aş fi tare curios... În altă ţară, domnule, un guvern pus în faţa unui asemenea scandal, şi-ar lua frumuşel pălăria: la revedere, la revedere! Şi ar face loc altora mai cu scaun la cap... Îmi pare rău că nu pot să ţi-o spun... Am ajuns, şi trebuie să mă dau jos... Spune-mi, dumneata adresa, am să ţi-o comunic la Bucureşti!...

Îi face semn amical cu mâna şi sare într-o haltă pustie — baracă pe jumătate îngropată de troiene, unde se înfundă modest, ca un geniu ignorat de contemporani, omul care i-ar arăta el lui Briand ce trebuie să facă şi ar răsturna guvernul, cu chestia lui, grozavă.

Locomotiva, desigur la ultimul drum înainte de a intra în muzeul retrospectiv unde va fi conservată pentru posteritate, gâfâie astmatic spre vârful colinelor; cuprinsă de capricioasă sprinteneală, coboară cu viteză pantele, luându-şi seamă se opreşte; chiuie, fluieră, strănută şi, împroşcând un nor dens de funingine, se opinteşte din toate ţevile şi supapele, să mai urce un vârf de deal!

Singur la fereastră, Tudor Stoenescu Stoian, fără voie reconstituie în monolog interior ce i-ar spune el lui Briand, să se cutremure Europa. O! ar fi o execuţie mai cruntă încă decât şi-o închipuia bietul domn Ionescu Stănică.

Chiar gesticulează:

„Acesta, eşti dumneata, domnule Briand. Un farsor care de treizeci de ani înşeli lumea! Retragerea! Eşti un om sfârşit!”

Şi Tudor Stoenescu-Stoian, în clătinările vagonului, în zgâlţăirea fiarelor vechi si a ferestrelor şubrede în încheieturi, aude ridicându-se ca un singur glas, rumoarea mulţimii vociferând şi tunetul de aplauze.

P2