Lumea pierduta (5)

Controversa

Prin dublul efect al zguduirii fizice, care se produsese după prima mea întrevedere cu profesorul Challenger, şi al zguduirii psihice, care urmase celei de a doua, m-am pomenit în Enmore Park destul de deprimat. In capul care mă durea nu se zbătea decât un singur gând: că auzisem lucruri adevărate, de o importanţă capitală, care îmi vor oferi, atunci când Challenger va binevoi, un reportaj extraordinar pentru "Gazette". O trăsură staţiona la capătul şoselei. Am sărit în ea şi m-am îndreptat spre biroul meu. McArdle era, ca de obicei, la postul lui.

 — Ei bine — a făcut el curios — ce mai nou? Parcă te-ai întoarce de la bătălie, tinere. Să nu-mi spui că ai luat iniţiativa!

 — La început am avut oarecare dificultăţi...

 — Ce om! Şi după aceea?

 — După aceea s-a arătat mai de înţeles. Am stat de vorbă. Dar n-am scos nimic de la el... Nimic publicabil.

 — Ei, ei! Văd un ochi umflat care-i poartă pecetea. Şi lucrul ăsta ar fi publicabil. Nu mai putem suporta acest regim de teroare, domnule Malone. După faptă şi răsplată. Îi făgăduiesc acestui individ un articol care-o să-l cam zgârie. Ajută-mă. Trebuie să-l stigmatizăm o dată pentru totdeauna. "Profesorul Munchhaussen". Ce părere ai de un asemenea titlu? Sau: "Reînvierea lui Sir John Mandeville"? Sau: "Un alt Cagliostro"?... N-avem decât să alegem printre impostorii celebri. Pentru că o să arăt ce este: un impostor!

 — Să nu aşteptaţi vreun ajutor de la mine!

 — De ce?

 — Pentru că Challenger nu-i nicidecum un impostor.

 — Ce? a strigat McArdle. Doar n-o să-mi spui că dai crezare poveştilor lui cu mamuţi, cu mastodonţi şi cu şerpi de mare?

 — Toate astea nu le cunosc. Şi mă îndoiesc că ar putea să povestească asemenea bazaconii. Dar cred că a făcut anumite descoperiri.

 — În cazul ăsta, pentru Dumnezeu! Ia tocul în mână!

 — L-aş lua bucuros. Dar toate câte le ştiu mi-au fost încredinţate confidenţial. Am promis că n-o să divulg nimic în scris.

 Şi în câteva fraze, am făcut un rezumat al povestirii proesorului.

 — Asta e! am spus drept încheiere.

 McArdle mă observa cu un aer neîncrezător.

 — Cred însă, mi-a spus el, că reuniunea ştiinţifică din seara asta nu are niciun fel de caracter secret. Îmi închipui că gazetele n-or s-o comenteze, deoarece presa s-a ocupat de Waldron de vreo douăsprezece ori până acum şi nimeni nu ştie că Challenger trebuie să ia cuvântul. Cu oarecare şanse, am putea da o lovitură. Fă-ne o relatare foarte amănunţită a şedinţei. O să-ţi păstrez locul până la miezul nopţii.

 La sfârşitul uneia din zilele mele cele mai pline, am luat masa devreme, la Savage Club, cu Tarp Henry, căruia i-am mărturisit aventura mea. Vedeam, în timp ce mă asculta, cum zâmbea sceptic cu toată faţa lui uscată. In sfârşit, când i-am declarat că profesorul mă convinsese, a pufnit în râs.

 — Dragul meu confrate, în viaţa reală lucrurile nu se întâmplă tocmai aşa. Oamenii nu fac descoperiri atât de importante, ale cărora probe reuşesc apoi să le piardă. Să lăsăm toate astea romancierilor. Challenger întrece în şiretenie toată cuşca maimuţelor din grădina zoologică. Dar poveştile lui sunt din cale-afară de absurde.

 — Şi totuşi, artistul american?...

 — N-a existat niciodată.

 — I-am văzut albumul de schiţe...

 — Albumul lui Challenger.

 — Prin urmare, după dumneata, Challenger singur ar fi desenat monstrul?

 — Bineînţeles. Cine altul?

 — Dar fotografiile?

 — In fotografii nu există nimic. Chiar după mărturisirea dumitale, n-ai văzut decât o pasăre.

 — Un pterodactil.

 — Asta o pretinde el! Ţi-a băgat pterodactilul în cap S

 — Bine, dar cele două oase?

 — Unul e luat dintr-un stufat de miel. Cât despre celălalt, a fost pur şi simplu trucat în interesul cauzei. Cu puţină îndemnare şi experienţă, poţi truca un os tot atât de bine ca şi o fotografie.

 Începeam să mă simt prost. La drept vorbind, primisem cam repede să iau de bune afirmaţiile lui Challenger. Deodată mi-a venit o idee fericită.

 — Vrei să mă însoţeşti la conferinţă? l-am întrebat.

 Tarp Henry m-a privit pe gânduri:

 — Genialul Challenger nu se bucură de o simpatie tocmai unanimă. Ba s-ar putea spune că-i unul dintre indivizii cei mai detestaţi din Londra! O mulţime de oameni au socoteli de încheiat cu el. S-ar putea să se îngroaşe gluma. Dacă intervin şi studenţii de la medicină, nu ţin să intru în cuşca leilor.

 — De fapt, s-ar fi cuvenit să mergi să-l asculţi.

 — Da, ai dreptate. E oarecum un caz de conştiinţă. Poţi conta pe mine în seara asta.

 Odată ajunşi acolo, am găsit o afluenţă la care nu ne aşteptam. Pe măsură ce se perindau cupeurile electrice, revărsînd valuri mici de profesori cu bărbi albe, sub bolta intrării se îmbulzea, umilă şi uniformă, o masă de pietoni. Această reuniune ştiinţifică semăna destul de mult cu o întrunire publică. Abia instalaţi, am constatat că amfiteatrul şi fundul sălii erau ticsite de tineret. Rânduri întregi de chipuri, în spatele meu, aveau aspectul binecunoscut al studentului în medicină. Cu siguranţă că toate marile spitale îşi trimiseseră acolo reprezentanţii. Şi toţi aceşti tineri se arătau pentru moment veseli, dar lipsiţi de bunăvoinţă. Cântau, care mai de care, cântece populare, cu un entuziasm care dovedea un ciudat preludiu la o discuţie ştiinţifică, şi, cu un avânt care lăsa să se bănuiască o seară agitată, au început să-şi arunce unii altora săgeţi înveninate, la care cei atacaţi răspundeau cu oarecare stinghereală.

 Aşa, când a apărut bătrânul doctor Meldrum, purtând pe cap tradiţionalul joben de sub care îi atârnau şuviţe de păr, a izbucnit un strigăt unanim, ca să se ştie de unde provenea "ciuperca", pe care profesorul s-a grăbit să şi-o scoată şi s-o vâre sub scaun. Când profesorul Watley, înţepenit de gută, s-a târât până la scaun, publicul a manifestat un interes atât de înduioşător pentru degetul lui cel mare de la picior, care-i era bolnav, încât respectabilul domn s-a simţit jenat. Totuşi, manifestaţia cea mai zgomotoasă s-a produs atunci când noul meu prieten, profesorul Challenger, a coborât spre locul lui de pe estradă. Un urlet de bun sosit l-a întâmpinat de îndată ce, de după colţ, i s-a zărit barba neagră. Şi m-am gândit că Tarp Henry avusese dreptate să presupună că toată acea mulţime nu venise numai pentru conferinţă, ci pentru că se răspândise zvonul cum că vestitul profesor va fi şi el de faţă.

 Câteva râsete pornite din mijlocul publicului elegant al primelor rânduri de scaune au părut să indice că demonstraţia studenţilor nu-i era indiferentă. Această demonstraţie fusese spontană ca o explozie şi nu s-ar fi putut asemăna cu nimic altceva decât cu răgetele care pornesc dintr-o cuşcă cu fiare când se aud paşii paznicului care le aduce mâncarea. Totuşi, oricât ar fi fost de provocatoare, am simţit în ea mai multă plăcere şi interes decât adevărată duşmănie şi batjocură. Challenger a zâmbit cu o calmă plictiseală, ca şi cum l-ar fi lătrat o haită de căţei. S-a aşezat liniştit, a respirat uşor, şi-a trecut degetele prin barbă şi şi-a plimbat peste sala ticsită dispreţul pleoapelor lui căzute. Larma dezlănţuită de sosirea lui încă nu se stinsese când a intrat profesorul Roland Murray, care prezida adunarea, împreună cu conferenţiarul Waldron. Şedinţa începu.

 Binevoiască să mă ierte profesorul Murray dacă-l voi acuza, de altfel ca pe mai toţi compatrioţii săi, că nu ştie să articuleze desluşit o silabă. Oare de ce oamenii, când spun lucruri care merită să fie spuse, nu fac nici cea mai mică sforţare să înveţe cum să le spună? Asta mi se pare tot atât de nefiresc ca şi când ai încerca să torni o esenţă scumpă cu ajutorul unei pâlnii astupate — deşi nimic n-ar fi mai uşor decât să destupi pâlnia. Profesorul Murray a emis câteva cugetări adânci, exclusiv pentru cravata lui albă, precum şi pentru carafa aşezată în faţă, apoi a clipit din ochi cu viclenie spre sfeşnicul de argint care-i ardea în dreapta şi s-a aşezat. Atunci Waldron, conferenţiarul popularizator, s-a ridicat în mijlocul aplauzelor. Era un om slab, cu înfăţişarea severă, cu glasul aspru şi cu gesturi agresive, dar avea darul de a asimila şi talentul de a transmite publicului, pe înţeles, ba chiar într-un chip interesant, ideile altora. La toate acestea se mai adăuga şi calitatea de a fi spiritual când era vorba de subiectele cele mai neverosimile, aşa că, în expunerea lui, mişcarea retrogradă a echinocţiilor sau geneza unui vertebrat păreau procese cât se poate de amuzante.

 Cu vorba lui totdeauna limpede, uneori pitorască, el a dezvoltat în faţa noastră, în linii largi, ipoteza ştiinţifică a creaţiei. Ne-a vorbit despre globul nostru care rostogolea în spaţii masa lui uriaşă de gaze incandescente, apoi despre solidificarea, răcirea şi încreţirea scoarţei pământeşti, despre formarea munţilor, despre aburii care se condensează în apă, despre pregătirea lentă a scenei pe care urma să se joace inexplicabila dramă a vieţii. Asupra originii vieţii însăşi, el a păstrat o rezervă prudentă. "S-ar putea admite că germenii n-au supravieţuit arderii primitive, a declarat el, prin urmare viaţa ar fi apărut mai tîrziu. Va fi luat ea naştere spontan, prin combinarea elementelor anorganice în curs de răcire? Se prea poate. Ar fi greu de conceput ca aceşti germeni să fi apărut dinafară, pe un meteor.

 În definitiv, omul cel mai înţelept e acela care se arată cât mai puţin categoric asupra acestei chestiuni. Nu există încă un laborator care să fabrice viaţă organică din materie anorganică. Chimia noastră n-a construit încă puntea peste prăpastia care desparte viaţa de moarte. Dar există o chimie a naturii, mai perfecţionată şi mai subtilă, care, lucrând cu forţe mari pe perioade lungi de timp, obţine poate rezultate la care noi aspirăm în zadar. Iată tot ce se putea spune relativ la acest subiect."

 Şi oratorul a abordat marea scară a vieţii animale. Ea începe de jos, cu moluştele şi cu microorganismele mării, ca să se ridice din treaptă în treaptă la reptile şi la peşti, până la cangurul-şoarece, care-şi purta singur puii şi care a fost strămoşul direct al tuturor mamiferelor, adică în consecinţă al persoanelor prezente. ("Haida-de!" — s-a auzit glasul unui student sceptic din ultimele rânduri.)

 — Dacă tânărul cu lavalieră roşie care a strigat "haida-de!" pentru că se crede, probabil, ieşit dintr-un ou, ar binevoi să aştepte la uşă după şedinţă, oratorul ar fi curios să contemple acest fenomen... (Râsete.) Nu s-ar fi putut crede, fără uimire, că efortul naturii de-a lungul veacurilor n-a avut ca suprem rezultat decât doar pe acest tânăr cu lavalieră roşie. Dar efortul nu continua oare? Domnul acesta reprezintă el oare un sfârşit, un terminus? Sfârşitul unei evoluţii? Oricare ar fi virtuţile domestice ale tânărului cu lavalieră roşie, oratorul spera că nu-l jigneşte dacă-şi permitea să creadă că numai crearea fiinţei sale nu era de ajuns ca să justifice munca uriaşă a universului. Evoluţia nu e numai o forţă încă neepuizată, dar e o forţă mereu activă, care promite rezultate mai importante încă...

 Glumind în felul acesta cu întrerupătorul lui, spre marea bucurie a auditoriului, conferenţiarul a revenit la trecut. Mările, uscându-se, scot la iveală bancuri de nisip; o viaţă leneşă şi vâscoasă începe să mişune; lagunele se înmulţesc; animalele maritime tind să se refugieze pe platourile de nămol şi, găsind acolo hrană îmbelşugată, se înmulţesc peste măsură. "De aci, doamnelor şi domnilor, a adăugat el, această înspăimântătoare înmulţire de saurieni, care ne îngrozesc încă în şisturile din Wealden sau Solenhofen, dar care din fericire au dispărut cu mult înainte de apariţia omului pe această planetă."

 În clipa aceea, un glas de pe estradă a urlat:

 — Controversă!

 Dl Waldron nu glumea cu disciplina, iar ironia de care făcuse uz în cazul tânărului cu lavalieră roşie dădea de bănuit că există un oarecare pericol în a-l întrerupe. De data aceasta însă întreruperea a fost atât de comică, încât l-a luat pe neaşteptate. Întocmai ca cercetătorul lui Shakespeare, căruia i-ai arunca în cap pe Bacon, sau ca astronomul căruia i-ai afirma că pământul e plat, el a şovăit o secundă, apoi, ridicând glasul, a repetat:

 — ...care au dispărut cu mult înainte de apariţia omului.

 — Controversă! a urlat din nou acelaşi glas.

 Waldron şi-a rotit privirea uluită, de la un profesor la altul, şi l-a găsit în sfârşit pe Challenger, răsturnat în scaun, cu ochii închişi, cu faţa înveselită, surâzând parcă unui vis.

 — Aha, înţeleg! a zis el, ridicând din umeri. E prietenul meu, profesorul Challenger!

 Şi, ca şi cum această constatare subliniată de râsetele adunării l-ar fi scutit de orice alt comentariu, Waldron şi-a reluat conferinţa.

 Dar incidentul nu se sfârşise. Oricâte ocoluri făcea oratorul prin deşerturile sălbatice ale preistoriei, toate îl readuceau invariabil să afirme dispariţia anumitor forme vii, iar profesorul începea îndată să urle. Auditoriul ajunsese să prevadă de fiecare dată izbucnirea urletului şi-şi arăta bucuria când izbucnea. Studenţii se strânseseră în masă compactă. Îndată ce barba lui Challenger începea să se mişte, înainte chiar ca profesorul să scoată un sunet, o sută de glasuri urlau: "Controversă!", la care un şi mai mare număr de studenţi răspundea strigând: "Tăcere!" "Ruşine!" Zadarnic era Waldron conferenţiar experimentat şi om energic. Zăpăcit până la urmă de atâta zgomot, s-a tulburat, s-a bâlbâit, s-a repetat, s-a încurcat într-o frază lungă şi, întorcându-şi ochii aprinşi spre locul de pe estradă unde se găsea autorul dezordinii, a strigat:

 — E într-adevăr insuportabil! Profesor Challenger, încetează, te rog, cu aceste întreruperi necuviincioase şi fără rost!

 În sală s-a făcut tăcere. Studenţii stăteau încordaţi, încântaţi de această dispută în Olimp. Încet, greoi, Challenger s-a ridicat.

 — La rândul meu, vă rog, domnule Waldron, a zis el, să încetaţi cu aceste afirmaţii pe care datele ştiinţifice le contrazic!

 Aceste vorbe au dezlănţuit o adevărată furtună. "Ruşine! Ruşine!" "Să vorbească!" "Afară!" "La tribună!" "Încetaţi!" Glumele se amestecau cu rugăminţile, iar preşedintele, în picioare şi grozav de iritat, răcnea: "Profesorul Challenger... Mai târziu... Vederi personale..." Atât se putea desprinde, aşa cum se desprind piscurile printre nori. Întrerupătorul s-a înclinat, a zâmbit, şi-a netezit barba şi s-a înfundat în scaunul lui. Foarte roşu şi foarte războinic, Waldron şi-a continuat conferinţa. Din când în când arunca o privire înveninată adversarului său. Challenger părea că doarme adânc. Acelaşi zâmbet fericit îi lumina obrazul.

 În cele din urmă, conferinţa s-a terminat. Înclin să cred că s-a terminat cam înainte de timp, deoarece sfârşitul fusese cam precipitat şi cam dezlânat. Firul argumentării se rupsese de multe ori în chip destul de brutal, iar publicul era agitat şi nerăbdător. Waldron s-a aşezat şi, după câteva cuvinte rostite de prezident, profesorul Challenger s-a ridicat şi s-a apropiat de marginea estradei. În interesul ziarului meu i-am stenografiat cuvântarea cuvânt cu cuvânt.

 — Doamnelor şi domnilor, a început el, printre nesfârşitele întreruperi care veneau din fund. Daţi-mi voie să rectific: doamnelor, domnilor şi copiilor deoarece era să omit, din nebăgare de seamă, o importantă parte a acestui auditoriu... (agitaţie în sală, în timp ce profesorul stătea cu o mână în sus şi-şi clătina, plin de bunăvoinţă, capul uriaş, de parcă acorda mulţimii o binecuvântare pontificală)... am fost însărcinat să adresez domnului Waldron câteva cuvinte de mulţumire pentru conferinţa foarte pitorescă şi plină de imaginaţie pe care am ascultat-o cu toţii. Nu sunt de acord cu unele afirmaţii ale domniei sale şi m-am simţit dator să le semnalez, atunci când s-au prezentat, dar, în afară de asta, domnul Waldron şi-a dus la bun sfârşit misiunea, care a constat în a ne prezenta o succintă şi interesantă dare de seamă asupra felului cum arată, în concepţia domniei sale, istoria planetei noastre. Conferinţele de popularizare sunt cele mai uşor de ascultat. În schimb, domnul Waldron (aci şi-a întors privirea clipind din ochi către conferenţiar) o să mă ierte dacă afirm că, de când aceste conferinţe sunt puse la nivelul înţelegerii oricărui profan, ele au ajuns, fără doar şi poate, în acelaşi timp superficiale şi susceptibile de a induce lumea în eroare. (Aplauze ironice.) Conferinţele de popularizare au, prin natura lor, un caracter parazitar. (Mişcare indignată de protest la domnul Waldron.) Ele exploatează, în vederea succesului sau a banilor, munca unor colegi săraci şi necunoscuţi. Un fapt nou, oricât de neînsemnat ar fi, obţinut într-un laborator, sau o cărămidă pusă la templul ştiinţei depăşesc cu mult în valoare toate expunerile de mâna a doua, care ne îngăduie să petrecem o oră de vorbărie goală, dar care nu lasă în urma lor nimic util. Am ţinut să formulez răspicat această constatare evidentă, nu din dorinţa de a-l critica pe domnul Waldron, în special, ci pentru ca dumneavoastră să nu pierdeţi simţul realităţii şi să nu confundaţi ucenicul cu maestrul. (În acest moment, domnul Waldron a şoptit ceva în direcţia preşedintelui, care s-a ridicat pe jumătate şi a spus câteva cuvinte care păreau severe, însă care n-au putut fi auzite decât doar de carafa cu apă.) Dar să încheiem acest capitol. (Aplauze puternice şi prelungite.)

 Daţi-mi voie să trec la un subiect care prezintă un interes mai larg. Care e, anume, punctul a cărui exactitate am combătut-o în calitatea mea de adevărat cercetător? E vorba de dăinuirea pe pământ a unor anumite specii de animale. Nu voi vorbi despre acest subiect cum ar vorbi un amator şi nici — aş îndrăzni să adaug — ca un conferenţiar de ştiinţă popularizată. Voi vorbi ca un om a cărui conştiinţă de savant îl obligă să rămână în strânsă legătură cu faptele, afirmând că domnul Waldron greşeşte fundamental atunci când îşi închipuie că, dacă domnia-sa nu a văzut niciodată un aşa-numit animal preistoric, aceste animale au încetat de a mai exista. Aceste animale sunt, în adevăr, aşa cum a spus-o şi domnia-sa, strămoşii noştri, dar sunt — dacă-mi este îngăduit să le numesc astfel  nişte strămoşi contemporani, care mai pot fi găsiţi şi astăzi, cu toate atributele lor hidoase şi extraordinare, de cineva care ar avea curajul şi energia să le caute în vizuinele lor. Făpturi despre care se presupune că ar fi originare din perioada jurasică, monştri care ar putea vâna şi sfâşia într-o clipă cele mai mari şi mai fioroase mamifere cunoscute de noi există încă. (Strigăte: "Fleacuri!" ,,Dovedeşte-o!" "De unde ştii?" "Discutabil!") Mă întrebaţi de unde ştiu? Ştiu, pentru că am văzut unele din ele. (Aplauze, tumult şi o voce strigând: "Mincinosule!") Mă credeţi mincinos? (Aprobare unanimă, hotărâtă şi gălăgioasă.) Am auzit bine că m-aţi făcut "mincinos? N-ar vrea persoana care mi-a spus aşa să fie atât de bună şi să se ridice, ca s-o cunosc şi eu? (O voce: "Iată-l, domnule, ăsta-i".) Şi un personaj cu ochelari, inofensiv şi mărunţel, care se zbătea din răsputeri, a fost ridicat în sus din mijlocul unui grup de studenţi. Aţi îndrăznit să mă faceţi mincinos? "Nu, domnule, nu!" răcnea cu desperare acuzatul, dispărând în mulţime ca înghiţit de o trapă. Dacă cineva din această sală îndrăzneşte să pună la îndoială adevărul spuselor mele, aş fi fericit să-i spun câteva cuvinte după conferinţă. ("Mincinosule!") Cine a spus asta? (Şi din nou personajul cel inofensiv, care se zbătea cu desperare, a fost ridicat în aer.) Dacă m-aş coborî printre dumneavoastră... (Strigăte unanime: "Poftiţi, iubite domnule profesor, poftiţi!") au întrerupt cuvântarea câteva clipe, în timp ce preşedintele, ridicându-se în picioare şi agitându-şi amândouă braţele, avea aerul că dirijează o orchestră. Profesorul, cu faţa congestionată, cu nările fremătând şi cu barba zbârlită, părea cuprins de furie.) Toate descoperirile mai importante au fost întâmpinate cu aceeaşi neîncredere, caracteristică indiscutabilă a unei generaţii de nebuni. Când vi se expun fapte măreţe, dumneavoastră nu aveţi nici intuiţia şi nici imaginaţia necesară ca să le înţelegeţi. Nu sunteţi în stare să faceţi altceva decât să împroşcaţi cu noroi oamenii care şi-au pus viaţa în primejdie ca să deschidă ştiinţei noi perspective. Calomniaţi profeţii: pe Galileu, pe Darwin şi pe mine... (Agitaţie prelungită şi întreruperea totală a conferinţei.)

 Toate acestea se găsesc consemnate în notele pe care le-am luat atunci în grabă. Ele nu pot da decât o slabă imagine asupra dezordinii nemaipomenite la care ajunsese adunarea în clipa aceea. Tumultul era atât de puternic, încât câteva doamne şi începuseră să încerce o retragere precipitată. Domni serioşi şi cu greutate păreau că se lăsaseră tot atât de pătrunşi de atmosfera generală ca şi studenţii; ba am văzut chiar bătrâni cu barbă albă ridicându-se şi ameninţând cu pumnul pe încăpăţînatul profesor. Întreg auditoriul fierbea şi clocotea ca un cazan pe foc. Profesorul a făcut un pas înainte şi şi-a ridicat amândouă mâinile în sus. Avea în el ceva atât de. măreţ, de uimitor şi de autoritar, încât zgomotele şi rumoarea s-au stins încetul cu încetul în faţa aspectului său impunător şi a privirii lui poruncitoare. Părea a fi purtătorul unui mesaj. S-a făcut linişte, ca să poată fi auzit.

 — Nu vreau să vă mai reţin, a început el. N-ar avea nici un rost. Adevărul rămâne adevăr, iar gălăgia pe care au făcut-o un număr de tineri zănatici — şi mă tem că trebuie să adaug: şi unii bătrâni tot atât de smintiţi,  nu poate schimba nimic în această materie. Afirm că am deschis ştiinţei un câmp nou de cercetări. Dumneavoastră contestaţi acest lucru. (Aplauze.) în consecinţă o să vă pun la încercare. Vreţi să însărcinaţi pe unul sau pe mai mulţi dintre dumneavoastră să plece la faţa locului în calitate de reprezentanţi ai dumneavoastră şi să controleze în numele dumneavoastră spusele mele?

 Din mijlocul adunării s-a ridicat in picioare domnul Summerlee, bătrânul profesor de anatomie comparată, un bărbat înalt, subţire şi acru, cu o înfăţişare ofilită de teolog. Dorea să-l întrebe pe profesorul Challenger, a spus el, dacă rezultatele la care a făcut aluzie în afirmaţiile sale fuseseră căpătate în timpul călătoriei pe care domnia-sa a întreprins-o cu doi ani în urmă la izvoarele fluviului Amazoanelor.

 Profesorul Challenger i-a răspuns afirmativ.

 Domnul Summerlee şi-a exprimat atunci dorinţa să afle cum putea profesorul Challenger să pretindă că a făcut descoperiri în nişte regiuni care fuseseră cercetate de Wallace, Bates şi alţi exploratori mai vechi, cu o reputaţie ştiinţifică bine stabilită.

 Profesorul Challenger a răspuns că domnul Summerlee pare să confunde Amazoanele cu Tamisa, dar că fluviul Amazoanelor e ceva mai măricel... Că domnul Summerlee va fi, fără îndoială, satisfăcut, aflând că, împreună cu fluviul Orinoco, cu care se învecinează, Amazonul acoperă o regiune cam de 50 000 de mile şi că, într-un spaţiu atât de întins, nu-i e cu neputinţă unui om să descopere ceea ce le-a scăpat altora.

 Domnul Summerlee a declarat, cu un zâmbet acru, că el apreciază întru totul deosebirea care i-a fost semnalată între Tamisa şi fluviul Amazoanelor, deosebire care constă în aceea că orice afirmaţie referitoare la prima poate fi dovedită, în timp ce lucrul e cu neputinţă în ceea ce-l priveşte pe celălalt. Domnia sa i-ar rămâne îndatorat profesorului Challenger dacă ar binevoi să comunice latitudinea şi longitudinea regiunii la care pot fi întâlnite animalele preistorice.

 Profesorul Challenger i-a răspuns că, din motive binecuvântate ştiute de el, păstrează pentru sine aceste informaţii, dar că totuşi e dispus să le dea bineînţeles după ce-şi va fi luat anumite garanţii unui comitet desemnat de adunare. Ar binevoi oare domnul Summerlee să facă parte dintr-un asemenea comitet şi să controleze în persoană spusele sale?

 Domnul Summerlee:

 — Da, primesc. (Aplauze puternice.)

 Profesorul Challenger:

 — În cazul acesta, promit să vă înmânez tot materialul de care aveţi nevoie ca să găsiţi drumul. Totuşi, dreptatea cere ca imediat ce domnul Summerlee va pleca să verifice afirmaţiile mele, să pot trimite şi eu una sau mai multe persoane care să verifice afirmaţiile domniei-sale. Nu vreau să vă ascund că vor avea de întâmpinat greutăţi şi primejdii. Domnul Summerlee va avea nevoie de un tovarăş mai tânăr. Mi se permite să întreb cine se propune ca voluntar?

 Şi iată cum îi sare omului în drum momentul hotărâtor al vieţii lui! Îmi puteam eu închipui, în clipa când treceam pragul acestei săli, că eram pe punctul de a mă angaja într-o aventură mai înspăimântătoare decât oricare alta aş fi putut visa? Dar Gladys — oare nu era aceasta adevărata ocazie de care-mi vorbise ea? Gladys m-ar fi îndemnat să plec... Am sărit în picioare şi m-am pomenit vorbind, deşi nu mă gândisem nici o clipă la ce aveam de spus. Amicul meu Tarp Henry mi s-a agăţat de haină şi l-am auzit şoptindu-mi: "Stai jos, Malone! N-o face pe măgarul care se dă în spectacol!" în aceeaşi clipă am observat că un bărbat înalt şi slab, cu părul închis la culoare şi mătăsos, aşezat cu câteva rânduri înaintea mea, se ridicase şi el în picioare. S-a întors spre mine şi m-a fixat cu o privire aspră şi încruntată, dar n-am vrut să-i cedez locul.

 — Eu vreau să plec, domnule preşedinte, m-am trezit repetând întruna.

 — Cum te cheamă? Cum te cheamă? striga, publicul.

 — Eduard Dunn Malone. sunt reporter la "Daily Gazette" şi vă asigur că voi fi un martor cu totul imparţial.

 — Cum vă numiţi, domnule? a întrebat apoi preşedintele pe rivalul meu cel înalt.

 — Lord John Roxton. Am mai fost pe fluviul Amazoanelor, cunosc toată regiunea şi sunt cum nu se poate mai indicat pentru o asemenea expediţie.

 — Reputaţia de sportiv şi de explorator a lordului John Roxton e vestită în lumea întreagă, a declarat preşedintele. Pe de altă parte, ar fi tot atât de bine ca, la o expediţie ca asta, să participe şi un reprezentant al presei.

 — În cazul acesta, a zis profesorul Challenger, propun ca amândoi aceşti gentlemeni să fie desemnaţi, în calitate de reprezentanţi ai adunării de faţă, să-l însoţească pe profesorul Summerlee în expediţia ce urmăreşte să verifice şi să raporteze asupra adevărului afirmaţiilor mele.

 În felul acesta, printre aclamaţii şi aplauze, s-a hotărât soarta noastră şi m-am trezit purtat spre uşă de valul de oameni care se scurgeau către ieşire, pe jumătate aiurit de proiectul nou şi uriaş care mi se înfăţişase atât de pe neaşteptate. Când am ieşit din sală, am zărit o clipă valuri de studenţi râzând pe trotuare şi un braţ mânuind o umbrelă grea, care se ridica şi cădea în mijlocul lor. Apoi, în plină învălmăşeală de gemete şi de aplauze, cupeul electric al profesorului Challenger a alunecat pe lângă trotuar şi m-am trezit rătăcind singur pe sub luminile argintii ale Regent Streetului, cu gândul la Gladys şi plin de nedumerire în ce priveşte viitorul.

 Deodată am simţit că cineva îmi atinge cotul. M-am întors şi m-am pomenit sub ochii ciudaţi şi dominatori ai bărbatului înalt şi slab, care se propusese de bună voie să-mi fie tovarăş în această aventură bizară.

 — Domnule Malone, dacă am înţeles bine numele dumneavoastră, zise el. O să fim tovarăşi, nu? Apartamentul meu se află chiar peste drum, pe strada Albany. Poate aveţi amabilitatea să-mi acordaţi o jumătate de oră, deoarece sunt câteva lucruri pe care ţin foarte mult să vi le spun.

Cap4