Mici intamplari cu animale (142)

Tovărăşie ciudată

Cerbul care în epoca dragostelor, adică toamna, a reuşit să-şi strîngă un pîlcuşor de ciute, haremul lui, e un sultan din cale afară de gelos şi bătăios. Nu tolerează să evadeze vreo cadînă din seraiul lui, face război crîncen rivalului care încearcă să i le răpească. Din luptă se alege care din doi e mai vrednic să stăpînească şi să culeagă încîntările. Mai mult îl necăjesc pe cel puternic şi stăpîn coldanii. Aceştia sunt cerbi tineri, care nu îndrăznesc să se ia la trîntă, praşcăi care aleşuiesc prin jurul alaiului de gonită, dau tîrcoale, mugesc şi ei în nădejdea unei clipe de neatenţie a bătrînului sau în dorul de aventură lătu­ralnică a vreunei ciute. Nici nu se bat, nici nu pleacă. Stau ziua, noaptea... pe lîngă gard. Tare îi este necaz cerbului celui tare pe aceşti obraznici. Una-două se ia după ei, îi alungă, pen­tru ca cei alungaţi pînă depărtişor să se întoarcă îndată în jurul horei, desigur, ţinîndu-se la distanţă prudentă.

Cunoscînd aceasta împrumutată gelozie şi ura dintre cerbul stăpîn şi coldani, mi s-a părut cu totul ciudat ceea ce am văzut într-o toamnă în Munţii Sovatei.

In coasta Chinga aud chiar în prima seara de dibuit mugind un cerb. Nu-i dau nicio atenţie: avea un glas slab, subţire şi fără volum. Parcă mărturisea singur că e un necăjit de coldan, care mugeşte şi el a sărăcie, doar toată lumea îl ia la goană.

Pe urmă, a doua, a treia zi, mi s-a părut ciudat că cerbuleanul ăsta mugeşte în acelaşi loc. Şi în aceeaşi vreme aud că se apropie uneori de locul de gonită cerbi cu glas de bărbat. Pro­babil se încinge luptă, şi pînă la urmă voinicul tace, iar flăcăul tinerel îşi continuă serenada. Se poate oare ca cei puternici să fie rînd pe rînd biruiţi şi goniţi de acest tinerel cu glas slab? Găseam o explicaţie: este vorba despre un cerb bătrîn, puternic, care însă din întîmplare are un glas piţigăiat. Se întîmplă, mai rar, şi la cerbi acest lucru, ca şi la oameni. Dar trebuia să mă conving, şi într-o seară am apropiat locul cu taina. Era un luminiş presărat cu ienuperi, cu molizi singuratici, aşa că ve­derea era bună. Cu vîntul în faţă, m-am putut apropia pînă în marginea locului deschis şi, pitulat acolo după un ciot gros, am putut observa aproape o oră cele ce se petreceau. Şi se petreceau într-adevăr lucruri ciudate.

Pîlcuşorul era alcătuit numai din patru ciute. Stăpîn vădit asupra lor era un cerb bun, cu douăsprezece ramuri în coarne. Nu părea excepţional de puternic, dar era un voinic care păşise bine în vîrsta bărbăţiei. Aşadar, acesta a rămas cu glasul de copil!... De unde! Pe cînd cerbul de doisprezece, în tot timpul cît l-am observat, nu a scos nici un muget, lîngă el — alături de el, aş putea spune — era fecioraşul, un cerbulean slab, abia cu cîte trei crengi în coarne, şi acesta mugea de îşi rupea băierile inimii.

O situaţie cu totul curioasă şi de neînţeles. Pe cînd cerbul cel bătrîn făcea toate celelalte „figuri" ale jocului de gonită, cerbuleanul, şi numai el, mugea. Bătrînul frămînta şi sfîşia în copite pămîntul, se rotea în jurul ciutelor, sărea între ele, prigonea pe cîte una, ridica în coarne şi azvîrlea muşchi şi crengi de pe jos — tînărul mugea. Aşa cum îl ţineau puterile: subţire, strident, fără amploare. Dar ce era mai interesant: venea dinafară cîte un coldan încurajat de glasul slab, mugea provocator, se înteţea duelul de mugete şi, pe urmă, cînd se apropia prea mult veneticul, se repezea bătrînul şi îl lua la goană. Aşadar un fel de diviziune a... muncii.

Am mai observat de două ori această tovărăşie şi am ajuns la credinţa, poate riscată, că cerbul cel mare era afon, mut, nu putea boncălui. Suferea bucuros pe lîngă el pe tinerelul care... îi făcea muzica indispensabilă unei nunţi. Tînărul a primit acest rol şi necontenit stătea lîngă stăpînul lui şi dădea glas. Bătrînul nici nu încerca măcar să mugească, nu întindea gîtul, nu făcea din gură pîlnie; numai cînd sărea între ciute, ne­răbdător, scotea cîteva grohăituri scurte, înăbuşite.

Ionel Pop - Instantanee din viata animalelor