Mici intamplari cu animale (144)

În peţit

Pe pădurarul Ilie l-am găsit la cantonul lui dintr-o poieniţă a pădurii. Ne-am bucurat, cei doi vînători, fiindcă ieşiserăm la mistreţi, iar omul ne era totdeauna de ajutor bun. Cunoştea umblările jivinelor şi era puşcaş de seamă.

Bătea la loc nişte scînduri smulse din ulucii împrejmuirii.

—  Te-au călcat hoţii, bade Ilie? — glumii văzînd gar­dul spart.

—  Ba. Am avut astă-noapte peţitor.

—  Cum peţitor? ne mirăm noi, ştiindu-l singur cu baba lui.

—  Veniţi să-i vedeţi urmele. Şi ne-a arătat pe lîngă îm­prejmuire, în zăpadă, urmele unui vier mistreţ, mari cît ale unui juncan. Apoi ne-a povestit.

Tocmai lîngă spărtura din gard e coteţul, în care se află două scroafe. Astă-noapte, pe cînd dormea mai bine, îl tre­zeşte lătratul cîinelui şi trosnituri şi pîrîituri ca şi cum cineva rupea scîndurile împrejmuirii. Hoţii umblă după chiverniseală în oraş si în sat, urşi pe aici nu-s ca să rîvnească la carne de porc. Lupii să fi rupt gardul, încă nu se prea poate. Ce-o fi oare? Sare omul din aşternut, ia ceva pe el, apucă puşca din cui şi iese în lumina lunii. Adică un vier mistreţ a simţit scroa­fele din coteţ şi s-a trudit să ajungă la ele, ca să le întrebe de sănătate. Şi era înverşunat, rupea şi sfărîma, de cîine nici grijă nu avea.

—  Şi acum dregi ca să nu apuce la noapte să-ţi prăsească nişte purcei vărgaţi?

—  Ăsta nu mai vine... Bine că aţi nimerit dumneavoastră şi îmi veţi ajuta să-l tragem în curte. Singur mi-ar fi greu, că-i mare. N-a căzut departe — numai ici în marginea pădurii. Am ajutat, apoi am căutat mistreţii toată ziua pe acasă pe la ei, în pădure, şi nu i-am găsit.
Ionel Pop - Instantanee din viata animalelor