Cocorul albastru
Din văzduh şi lumină,
Tainic s-a plăsmuit
Cocorul albastru
Ce nu poposeşte nicăieri.
L-am văzut plutind
Şi m-am înfiorat
Tremurând sub pala de vânt
A chemării vrăjite.
Vâslind din aripi
M-a’ndemnat
La ultima pribegie
Şi mi-a spus:
-Ah! nici nu ştii
Ce uşor e să ieşi
Fără dureri, lin,
Din tine însuţi.
Trupul, netrebnică mănuşă
De zale ruginite, rămâne în
ţărână
Iar tu zbori departe,
departe.
Pasăre măiastră, nu pot!
Am marea mea dragoste
Aici, pe pământ, carne şi sânge,
Aidoma florii de cireş,
Petală şi mireasmă.
Aşa i-am răspuns atunci
Acum floarea mea de cireş
S-a scuturat
La atingerea altuia…
Unde eşti, cocor albastru,
Să plutim sus, în văzduhul
curat?
Odda Dokkan - sec XVII
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu