duminică, 26 mai 2013

O tranta povestita de Marin Preda

Neobosita inventivitate a tipului infect
Îmi vine în minte o întîmplare pe care n-am s-o folosesc niciodată în literatura de ficţiune, pentru sim­plul motiv că face parte din acele incidente de viaţă pe care oricum ai încerca să le filtrezi, sensul lor, pe care îl ştii numai tu, scapă cititorului, şi nu rămîne pe hîrtie decît un fapt brut şi inestetic. De aceea am s-o povestesc aici cu sentimentul riscului: întîmplarea mea s-ar putea să nu placă.
În grupul nostru, pe cîmp, era un băiat care tot timpul îi trîntea pe ceilalţi. Eu îmi dădeam seama că alţii erau mult mai tari decît el, şi chiar eu însumi, dar nu înţelegeam de ce se lăsau. Chiar şi eu mă feream de el şi refuzam lupta. Pînă într-o zi, cînd prea de tot am fost provocat şi n-am mai putut evita ciocnirea. Lupta a început, şi toţi ceilalţi s-au strîns în jurul nos­tru. Îmi dădeam seama că era adevărat tot ceea ce ştiam eu. Din mişcările şi felul în care se lupta adver­sarul meu, simţeam că în curînd îl voi trînti la pămînt. Am văzut însă deodată, chiar în momentul în care mă pregăteam să-l dobor, că mişcările lui nu mai erau ale unui om care luptă. De pildă, nu mă mai ţinea decît cu o mînă, ca să arate celorlalţi, ce? Că dacă-l dobor să poată spune că n-a luptat decît cu o mînă!
Iar chipul său căpătase o expresie de paiaţă. Ce vroia să spună? Vroia să-i facă pe ceilalţi să rîdă în toiul luptei. Iar dacă l-aş fi pus jos, ce adică, să se consi­dere că, din moment ce el se strîmba aşa, rezultatul luptei nu mai avea valoare?
Mi-am dat seama într-o clipă de toate acestea, dar m-am hotărît să merg pînă la capăt. Atunci însă, ase­meni unei lighioane care nu ştia să se apere decît în­tr-un singur fel, eliminîndu-şi, de pildă, conţinutul intestinal, adversarul meu a împuţit aerul. Ceilalţi au izbucnit în hohote de rîs. Lupta a încetat. Înverşuna­rea mea s-a transformat în silă şi ruşine. Dar mai cu seamă în uimire: cum a putut el inventa un asemenea procedeu infect, într-un moment în care ar fi fost cu neputinţă să mai evite înfrîngerea?
...Era o luptă de copii, pe un cîmp plin de verdeaţă, idilic. Dar de atunci mi-a rămas un reflex: nu mai pot intra într-o luptă în care adversarul, la un mo­ment dat, începe să dea semne că inventivitatea lui în a evita înfrîngerea nu va ocoli nici maimuţăreala şi, în ultimă instanţă (chiar dacă nu în aer, ci pe hîrtie!), nici crearea unei atmosfere pestilenţiale.



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

După mine!