Din povestile lui Jack London (7)

Drumul sorilor

Sitka Charley îşi fuma pipa şi se uita, gânditor, la o gravură din „Gazeta Poliţiei” de pe perete. De o jumătate de oră o privea neîncetat, şi tot de o jumătate de oră îl supravegheam atent. Ceva îl stârnea. Orice ar fi fost, merita să fie aflat. Indianul acela trăise o viaţă lungă şi plină de evenimente, făcuse o mulţime de isprăvi, plecase dintre ai săi şi se considera un alb, mai ales ca mod de gândire. Cum spunea el, venise la căldură, se aşezase la focul nostru şi devenise unul dintre ai noştri. Nu învăţase să scrie şi să citească, dar avea un vocabular remarcabil. Ceea ce te impresiona cel mai mult era însă modul în care vedea lucrurile şi în care acţiona, ca un alb.

Găsisem cabana aceea pustie după o călătorie îndelungată. Le dădusem de mâncare câinilor, spălasem farfuriile, făcusem culcuşurile. Ne pregăteam să ne bucurăm de ora cea mai plăcută a zilei, când nimic nu se pune între trupul obosit şi culcuş decât, poate, o pipă fumată seara. Cel care locuise înainte în cabană îi decorase pereţii cu gravuri decupate din ziare şi reviste. Acestea îi atrăseseră atenţia lui Sitka Charley încă de cum ajunseserăm acolo, cu două ceasuri înainte. Se uitase mult la ele, trecuse de la una la cealaltă, se reîntorsese la prima. ÎI vedeam pus într-o vizibilă încurcătură.

— Ei, bine? I-am zis, ca să rup tăcerea. Şi-a scos pipa din gură şi mi-a spus simplu:

— Nu înţeleg.

Continua să fumeze. Apoi îşi scoase pipa din gură şi se folosi de ea ca să-mi arate gravura din „Gazeta Poliţiei”.

— Ce semnificaţie are desenul acesta? Nu înţeleg. M-am uitat la gravură. Un bărbat cu chip răutăcios, cu mâna dreaptă apăsată pe inimă, se prăbuşea pe parchet, iar înaintea lui se găsea un bărbat cu pistolul fumegând. Chipul acestuia era un amestec de înger şi demon.

— Un bărbat îl ucide pe un altul, i-am zis, conştient de încurcătura în care mă găseam şi eu, dând o asemenea explicaţie.

— De ce? Mă întrebă Sitka Charley.

— Nu ştiu, i-am mărturisit.

— Desenul acesta e un sfârşit, zise el, dar care o fi începutul?

— Aşa e şi viaţa, am spus eu.

— Viaţa are un început, observă el. Deocamdată, nu aveam nimic să-i spun. Ochii lui se mutară la gravura următoare.

— Aceasta nu are nici început, nici sfârşit, zise el. Nu înţeleg desenele.

— Uită-te la asta, i-am spus eu, arătând spre a treia, înseamnă ceva. Ce crezi?

O studie câteva minute.

— Fetiţa e bolnavă, vorbi el în cele din urmă. Doctorul se uită la ea. N-au dormit toată noaptea. Se vede asta, căci uleiul din lampă e consumat, iar zorile încep să se ivească prin fereastră. E o boală gravă, poate chiar va muri, de aceea doctorul se uită aşa atent la ea. Aceasta este mama. E o boală gravă, de aceea mama şi-a lăsat capul pe masă şi plânge.

— De unde ştii că plânge? L-am întrebat. Nu poţi să-i vezi chipul. Poate că doarme.

Sitka Charley mă privi atent, surprins, apoi se uită iar la gravură. Am repetat:

— Poate că doarme. Se uită de aproape.

— Nu doarme. Umerii ei arată că nu doarme. Am văzut umerii unei femei care plânge. Mama plânge, e o boală gravă.

— Acum înţelegi desenul? l-am întrebat. A clătinat din cap:

— Oare fetiţa va muri? De data asta, am tăcut eu.

— Oare va muri? Mă întrebă iar. Eşti un om care pictează. Poate ştii...

— Nu ştiu, i-am mărturisit..

— Atunci nu e ca în viaţă, vorbi el hotărât. În viaţă, fetiţa moare sau trăieşte. Se întâmplă ceva! În gravuri nu se întâmplă nimic. Nu le înţeleg.

Fără îndoială, era decepţionat. Vroia să înţeleagă tot ceea ce înţelegea omul alb. De data asta, însă, nu izbutea. Simţeam, de asemenea, că exista un anumit dispreţ în atitudinea lui. Mă obliga să-i arăt în ce consta înţelepciunea gravurilor. Avea o putere remarcabilă să vadă totul în imagini. Ştiam asta demult. Vedea realitatea în imagini, după cum simţea în imagini. Totuşi, nu înţelegea desenele ce reprezentau realitatea văzută de alţi ochi, apoi exprimată prin culori şi linii.

— Imaginile sunt bucăţi din viaţă, i-am spus eu. Le desenăm aşa cum le vedem. De exemplu, Charley, mergi pe potecă. Se face noapte. Dai de o cabană cu fereastra luminată. Te uiţi pe fereastră o secundă sau două, vezi ceva, apoi pleci mai departe. Poate ai văzut un bărbat scriind ceva. Ai văzut, aşadar, ceva fără început şi sfârşit. Nu s-a întâmplat nimic, dar ai surprins o bucată din viaţă. Dacă ţi-o aminteşti mai târziu, e doar o imagine din memoria ta. Fereastra este rama desenului.

Am observat că lucrurile acelea îl interesau. Ştiam că, în timp ce vorbeam, el se uitase pe fereastră şi-l văzuse pe bărbatul care scria.

— Ai descris o imagine adevărată, pe care o înţeleg, grăi el. E una adevărată. Înseamnă multe lucruri. De exemplu, dacă ne uităm în cabana ta din Dawson, vedem o masă de faro. Bărbaţii joacă. E vorba de o miză importantă, nelimitată.

— De unde ştii că e nelimitată? L-am întrerupt imediat. Era ocazia de a-mi vedea lucrarea judecată de cineva imparţial, care cunoştea doar viaţa, nu şi arta, şi o stăpânea perfect. În plus, mă mândream cu pictura aceea, „Ultimul tur”, pe care o consideram drept una dintre cele mai bune.

— Nu sunt jetoane pe masă, explică el. Bărbaţii joacă totul pe o carte. Unul are jetoane galbene, din care unul valorează o mie de dolari, poate două mii. Altul are jetoane roşii, de cinci sute de dolari sau de o mie. Este jocul cel mare. Fiecare riscă totul. De unde ştiu? L-ai făcut îmbujorat în obraji pe cel care dă cărţile. Toţi bărbaţii din jur tac. De ce nu vorbeşte nimeni - nici cel cu jetoane galbene, nici cel cu jetoane roşii, nici cel cu jetoane albe? Pentru că se joacă pe mulţi bani, fiindcă este ultimul tur.

— De unde ştii că este ultimul tur?

— Nu mai sunt regi, s-au terminat şi şeptarii. Nimeni nu pariază pe alte cărţi, s-au jucat toate. Fiecare are acelaşi gând, să joace regele ca să piardă, iar şeptarul ca să câştige. Da, înţeleg foarte bine imaginea asta.

— Totuşi, nu-i vezi sfârşitul, i-am strigat, triumfător. Este ultimul tur, dar nu s-au arătat cărţile. Nici nu se va face aşa ceva în lucrarea mea. Nu va şti nimeni cine a câştigat sau a pierdut.

— Iar bărbaţii vor rămâne aşezaţi la masă, fără să vorbească, zise el, în vreme ce chipul îi era cuprins de mirare şi de teamă. Unul aplecat peste masă, altul cu obrajii îmbujoraţi. E ciudat. Vor sta mereu acolo, iar cărţile nu se vor juca niciodată.

— E un tablou, un fragment de viaţă. Ai văzut cu ochii tăi aşa ceva.

Se uită la mine gânditor, apoi spuse încet:

— Aşa cum zici, nu are sfârşit. Nimeni nu va şti vreodată ce s-a întâmplat. Totuşi, e ceva adevărat. E rupt din viaţă.

Un timp îndelungat trase din pipă, cântărind în minte înţelepciunea omului alb în privinţa imaginilor, comparându-le cu fapte de viaţă. Clătină din cap de mai multe ori. Mormăi de vreo două ori. Apoi aruncă cenuşa din pipă şi o umplu iar. După ce medită încă o vreme, reîncepu:

— Şi eu am văzut multe imagini, zise, care n-au fost pictate. Le-am văzut pe fereastră, ca pe bărbatul care scria. Am văzut multe fragmente de viaţă, fără început, fără sfârşit, imposibil de înţeles.

Schimbându-şi brusc poziţia, îşi întoarse ochii spre mine şi mă privi gânditor.

— Spune-mi ceva. Eşti pictor. Cum ai desena ceea ce am văzut eu, o imagine fără început, al cărei sfârşit nu-l înţeleg? O bucată de viaţă, luminată de aurora boreală, având drept cadru Alaska?

— E o pânză cam mare, am murmurat.

Nu mi-a răspuns. Tabloul pe care şi-l imagina îi apăruse deja în faţa ochilor.

— I se pot da multe denumiri, zise el. Eu i-aş spune „Drumul Sorilor”. Cu multă vreme în urmă, în toamna lui ’97, s-au întâmplat lucruri foarte ciudate. Pe atunci am văzut pentru prima oară femeia. Aveam o barcă pe lacul Lindeman, numită „Peterborough”. Veneam de la Trecătoarea Chilcoot cu două mii de scrisori de la Dawson, căci eram curier. Pe vremea aceea, toată lumea se repezea în Klondyke. Veneau mulţi pe potecă şi îşi făceau bărci din arborii doborâţi. Nu aveau timp la dispoziţie, urma să îngheţe totul, zăpada plutea în aer, căzuse şi pe pământ, şi peste lac. În fiecare zi era mai multă, iar gheaţa se întindea întruna. Peste câteva zile, cel mult şase, totul avea să îngheţe. Dawson se afla la şase sute de mile, deci foarte departe. Cu barca se mergea mai repede, aşa că toţi vroiau bărci. Fiecare zicea: „Ia-mă în barca ta, Charley, pentru două sute de dolari. Trei sute! Patru sute, Charley!” I-am refuzat, căci eu duceam scrisorile.

A doua zi am ajuns la lacul Lindeman. Mersesem toată noaptea şi eram obosit. Am mâncat, apoi am dormit vreo trei ore pe mal. Când m-am trezit, se făcuse ora zece. Ningea, era viscol, dar vântul sufla avantajos pentru mine. O femeie stătea în zăpadă, lângă mine. Era o femeie albă, tânără şi frumoasă. Avea douăzeci, poate douăzeci şi cinci de ani. Mă privea ţintă, dar eu nu mă uitam la ea. Nu era o dansatoare de la vreun bar din oraş, am înţeles imediat asta. Femeia era foarte obosită.

— Tu eşti Sitka Charley? Mă întrebă ea.

M-am ridicat şi mi-am strâns păturile, să nu intre zăpada printre ele, dar nu i-am răspuns.

— Vreau să ajung la Dawson. Am nevoie de barca ta. Cât vrei?

Nu vroiam să iau pe nimeni în barca mea, dar mi-mi plăcea să zic nu. De aceea, i-am cerut o mie de dolari. Am glumit, convins că femeia nu va veni cu mine. Ea m-a privit fix, apoi mi-a zis: „Când pleci?”. I-am

Răspuns că imediat. Atunci a zis că îi convine şi îmi va da mia de dolari.

Ce puteam face? Nu vroiam pe nimeni în barcă, dar îmi dădusem cuvântul. Căzusem în capcană. Poate că glumea. I-am zis: „Să văd mia de dolari.” Femeia cea tânără, care venise singură până acolo, a scos nişte bancnote şi mi le-a pus în mână. M-am uitat la bani. M-am uitat la ea. Ce puteam zice? „Barca mea e prea încărcată. Nu e loc pentru bagaje” i-am spus. A râs. Mi-a spus că nu avea decât un pacheţel. Conţinea două blănuri şi alte lucruri femeieşti. L-am ridicat. Dacă avea treizeci şi cinci de livre. M-am mirat. M-a luat de mână şi mi-a zis să plecăm. Aşa am văzut-o prima oară pe femeie. Vântul era bun. Am ridicat pânza.

Barca mergea foarte repede. Parcă era o pasăre ce zbura peste valuri. Femeii îi era teamă. Am întrebat-o: „De ce mergi în Klondyke dacă ţi-e frică?” A râs. Pe lângă teamă era şi foarte obosită. Am îndreptat barca spre repezişurile de la lacul Bennett. Apele erau foarte agitate, iar femeia plângea de frică. Am traversat lacul Bennett. Ningea, viscolea, era gheaţă, dar femeia, foarte obosită, adormi.

Seară am făcut tabără la Windy Arm. Ea s-a aşezat lângă foc şi a mâncat supă. Am privit-o. Era frumoasă.

Şi-a aranjat părul. Era lung, castaniu, dar părea auriu în lumina focului. Ochii îi erau mari şi căprui, uneori calzi ca o lumânare după o perdea, alteori strălucitori ca un sloi de gheaţă sub razele soarelui. Când zâmbea, cum să zic? Când zâmbea, orice alb ar fi vrut s-o sărute. Nu muncise din greu niciodată, căci mâinile îi erau fine ca ale unui copil.

Toţi muşchii ei erau moi şi rotunzi, că ai unui copil. Era micuţă de înălţime, dar plăcută privirii. De ce se ducea în Klondyke, singură, cu atâţia bani? Nu ştiam. Am întrebat-o a doua zi. „Nu e treaba ta, Sitka Charley”, mi-a zis ea râzând. În ziua următoare, am întrebat-o cum o cheamă. Mi-a zis că Mary Jones, dar n-am crezut-o.

Era foarte frig în barcă, de aceea, uneori, nu se simţea bine. Altădată, când se simţea bine, cânta. Glasul îi era ca un clopoţel de argint. Când cânta, mă simţeam mai puternic şi trăgeam tare la rame. Râdea şi îmi zicea: „Crezi că vom ajunge la Dawson înainte de îngheţul cel mare, Sitka Charles?” Uneori stătea în barcă şi se gândea, privind în zare. Nu-l vedea pe Sitka Charles, nici gheaţa, nici zăpada. Era departe de toate astea. Deseori se întâmpla aşa ceva, iar chipul ei devenea neplăcut. Părea furioasă, de parcă ar fi vrut să ucidă pe cineva.

Înainte cu o zi de a ajunge la Dawson a fost o vreme foarte urâtă. Gheaţă pe maluri, vârtejuri de apă, sloiuri pe fluviu. Nu mai puteam vâsli. Barca se prinsese în sloiuri. Nu puteam nici să ajung pe mal. În tot acel timp, am coborât pe Yukon, prinşi de gheţuri. În noaptea aceea, gheaţa făcu un zgomot puternic, barca se opri. „Să mergem pe uscat”, mi-a zis femeia. „Nu, să aşteptăm”, i-am răspuns. Treptat, totul a pornit iar la vale. Era multă zăpadă, nu vedeam nimic.

La unsprezece noaptea s-a oprit totul. După o oră, am pornit iar la drum.

La ora trei, am fost nevoiţi să ne oprim. Barca s-a spart ca o coajă de ou. Fiind prinsă de gheţuri, nu s-a putut scufunda. Auzeam câinii lătrând. Aşteptam, dormeam. Treptat, s-a făcut ziuă. Nu mai ningea. Ne aflam în apropiere de Dawson. Barca spartă s-a oprit chiar în dreptul oraşului. Sitka Charley venise cu două mii de scrisori, cu ultima apă.

Femeia a închiriat o cabană pe o colină şi, timp de o săptămână, nu am văzut-o. Apoi, într-o zi, a venit la mine. „Charley, nu vrei să lucrezi pentru mine?” mi-a zis ea. „Conduci câinii, te ocupi de tabără şi călătoreşti cu mine.” I-am zis că luam mulţi bani ducând scrisorile. Mi-a spus că-mi dă mai mult. Am zis că oamenii care caută aur câştigă patru sute cincizeci de dolari pe lună. Ea mi-a promis şapte sute cincizeci. Era un preţ bun, deci am început să lucrez pentru ea. Am cumpărat câini şi sănii. Am călătorit prin Klondyke, Bonanza şi Eldorado, pe Râul Indian până la Sulphur Creek şi la Dominion. Am mers la Gold Bottom şi Too Much Gold, apoi ne-am întors la Dawson. În tot acest timp, ea căuta ceva, dar nu ştiam ce. Asta mă frământa întruna. „Ce cauţi?” am întrebat-o. A râs şi mi-a spus: „Nu e treaba ta, Charley.” De atunci, n-am mai întrebat-o nimic.

Avea un pistol mic, pe care-l ţinea la centură. Câteodată, în timpul călătoriei, trăgea cu el. Am râs de ea şi m-a întrebat de ce. „Fiindcă nu poţi face nimic cu asemenea pistol. E prea mic. E o jucărie pentru copii”, i-am răspuns. Când ne-am întors la Dawson, mi-a cerut să-i cumpăr un pistol bun. I-am luat un Colt 44. Era greu, dar îl ţinea mereu la centură.

La Dawson a venit un bărbat. Nu ştiam de unde. Ştiam doar că era un novice. Mâinile îi erau fine ca ale unei femei. Nu muncise niciodată. Avea trupul moale. Mai întâi m-am gândit că era soţul ei, dar era prea tânăr. Avea vreo douăzeci de ani, ochii albaştri, părul blond, o mustăcioară blondă. ÎI chema John Jones. Poate că era fratele ei. Nu ştiam, dar nici nu vroiam să aflu. Doar că nu credeam că acela era numele lui adevărat. Unii îi spuneau domnul Girvan. Şi ei i se zicea domnişoara Girvan. Nici astea nu cred că erau numele lor adevărate.

Într-o noapte, pe când dormeam la Dawson, mă trezeşte el şi îmi spune: „Pregăteşte câinii. Plecăm.” Nu pun niciodată întrebări. Am pregătit sania şi am plecat. Am coborât pe Yukon. Era noapte, în luna noiembrie, 65 de grade sub zero. Ei erau delicaţi, iar gerul îi muşca rău. Erau obosiţi. Se plângeau. Ceva mai departe, le-am zis că ar fi fost bine să ne fi oprit şi să fi făcut focul. Dar ei au spus să ne continuăm drumul. Trei zile am mers astfel, ei vroind să nu ne oprim. După aceea nici nu le-am mai zis să facem focul. Aşa au trecut şi alte zile. Nu s-au obişnuit cu gerul. Nu mai puteau de durere. Nu purtau mocasini şi picioarele lor sufereau rău. Şchiopătau şi, se clătinau de parcă ar fi fost beţi. Gemeau, dar ziceau întruna: „înainte, înainte, să mergem mai departe.” Umblau ca nebunii, fără să se oprească. De ce? Nu ştiu. După ce? Nu ştiu. Nu căutau aur. Cheltuiau mulţi bani. Dar eu nu puneam întrebări. Mergeam mai departe cu ei fiindcă eram voinic şi mă plăteau tare bine. Am ajuns la Circle City. Ceea ce căutau ei nu era acolo. Credeam că aveam să ne odihnim, atât noi, cât şi câinii. Nu ne-am odihnit nici măcar o zi. „Să mergem!” i-a zis femeia bărbatului. Şi am plecat mai departe. Am lăsat în urmă Yukonul, am traversat munţii spre vest şi ne-am îndreptat spre Ţara lui Tanana.

Era acolo un nou zăcământ de aur, dar ei nu căutau aşa ceva. Am pornit înapoi, spre Circle City. Era o etapă foarte grea. Decembrie aproape că se sfârşise. Zilele erau scurte, gerul greu de suportat. Dimineaţa, termometrul arăta 75 de grade sub zero. „Mai bine să nu călătorim azi, altfel gerul ne va pătrunde în plămâni. Vom tuşi rău, iar la primăvară facem pneumonie.” Dar erau amândoi ageamii. N-au înţeles şi au vrut să meargă mai departe. Erau morţi de oboseală, dar ziceau mereu: „Să ne continuăm drumul!”

Aşa am făcut. Gerul le-a muşcat plămânii. Au început să tuşească. Tuşeau până ce le dădeau lacrimile. Când prăjeam carnea, trebuiau să plece de lângă foc şi să tuşească în altă parte o jumătate de oră. Obrajii, îngheţaţi, li se învineţiseră şi îi dureau. Bărbatului îi degeraseră degetele de la o mână. Avea mari probleme cu degetul mare, pe care îl freca mereu, ca să-şi pună sângele în mişcare.

Am ajuns şchiopătând la Circle City. Chiar şi eu eram epuizat. Era în ajun de Crăciun. Am dansat, am băut. Mă simţeam bine, căci a doua zi era Crăciunul şi aveam să ne odihnim. N-a fost aşa. Pe la cinci dimineaţa, în ziua de Crăciun, am dormit şi eu două ore. Bărbatul a venit la mine. „Trezeşte-te, Charley. Înhamă câinii. Plecăm”, mi-a zis. N-am pus întrebări. Îmi dădeau şapte sute cincizeci de dolari pe lună. Erau stăpânii mei, eu omul lor. Dacă ar fi zis: „Vino, Charley, plecăm în iad”, aş fi înhămat câinii, aş fi pocnit din bici şi aş fi plecat acolo. Am pregătit sania şi am coborât pe Yukon. Unde ne duceam? Nu spuneau. Ziceau doar: „înainte, trebuie să mergem drept înainte.”

Erau foarte obosiţi. Făcuseră sute de mile, dar nu învăţaseră regulile drumului. Tuşeau din ce în ce mai rău, dar nu se opreau din mers. Nu lăsau nici câinii să se odihnească. Mereu cumpărau câini odihniţi.

La fiecare tabără, fiecare post, în fiecare sat indian lăsau câinii obosiţi şi luau alţii, odihniţi. Aveau mulţi bani, foarte mulţi, pe care îi cheltuiau fără părere de rău. Uneori mă întrebam dacă nu cumva erau nebuni! Ce îi împingea mereu înainte? Ce încercau să găsească? Nu aur. Nu săpau pământul după aşa ceva. M-am gândit că umblau după cineva. Dar după cine? Păreau ca nişte lupi în căutarea prăzii. Dar erau nişte lupi ciudaţi, delicaţi, care nu cunoşteau tainele pădurii. Se plângeau noaptea în somn, gemeau din pricina degerăturilor şi a oboselii. Şi ziua la fel, în vreme ce se clătinau mergând pe drum. Ciudaţi lupi!

Am trecut de Fort Yukon, de Fort Hamilton şi de Minook. Zilele erau foarte scurte. Se făcea lumină la nouă, iar noaptea se lăsa pe la trei după-amiază. Era ger. Mă simţeam obosit. Aveam să mergem mereu aşa, fără oprire? Nu ştiam. Mă uitam mereu în zare, să văd ce căutau ei. Puţini oameni umblau pe asemenea vreme. Uneori străbăteam o sută de mile şi nu dădeam de niciun semn de viaţă. O tăcerea adâncă stăpânea întinderea pustie de zăpadă. Când ningea, păream nişte fantome rătăcitoare. Când cerul era senin, în miezul zilei, vedeam soarele, peste colinele din sud. Soarele dansa în văzduhul plin de pulbere de omăt şi razele lui luminau bolta.

Eu sunt un bărbat puternic. M-am născut pe drum şi mi-am petrecut întreaga viaţă călătorind. Totuşi, lupii aceia m-au obosit. Eram slab ca un motan flămând. Seara mă bucuram că ajungeam până în culcuş. Dimineaţa mă simţeam istovit. Cu toate astea, mergeam mereu, prin întuneric, înainte de a se face ziuă sau după apusul soarelui. Dar cei doi lupi? Dacă eu păream o pisică flămândă, ei erau nişte pisoi morţi. Ochii li se adânciseră în orbite şi, deseori, le străluceau din pricina febrei. Obrajii le erau supţi, vineţi, degeraţi. Uneori, femeia spunea dimineaţa: „Nu mă pot ridica, nu mă pot mişca. Lăsaţi-mă să mor aici.” Bărbatul, stând în picioare lângă ea, îi zicea: „Hai, să mergem!” Când el nu se putea ridica, era rândul ei să-l îndemne: „Hai, la drum!” Aşa că mergeau mereu, drept înainte, fără odihnă. Uneori, la posturile comerciale, cei doi primeau scrisori. Nu le cunosc conţinutul. Ei mergeau însă pe o urmă ce le era transmisă prin acele scrisori.

Odată, un indian le-a dat o scrisoare. I-am vorbit între patru ochi. Mi-a zis că un bărbat chior îi dăduse scrisoarea, unul care călătorea repede, coborând pe Yukon. Era tot ce ştia, dar am înţeles că lupii îl căutau pe cel fără un ochi.

Venise luna februarie. Călătorisem o mie cinci sute de mile. Ne apropiam de Marea Behring, când se stârni o furtună cu fulgere. Mergeam foarte greu. Am ajuns la Anvig. Cred că aşteptau o scrisoare acolo, căci erau foarte agitaţi şi mă îndemnau: „Hai, grăbeşte-te, să mergem drept înainte!” Dar eu le-am spus că trebuiau cumpărate provizii. Ei au răspuns că trebuia să mergem repede, cu bagaje cât mai puţine. Aveam să ne aprovizionăm la cabana lui Charley Mc Leon. Atunci am înţeles că aveau să o ia prin trecătoarea de la Stânca Neagră, căci dincolo de aceea locuia Charley Mc Leon.

Înainte de a pleca, am stat de vorbă cu un preot din Anvig. Da, un bărbat chior trecuse pe acolo. Se grăbea. Ştiam că era cel pe care-l căutau. Am plecat din Anvig doar cu câteva provizii. Am călătorit repede. Cumpărasem trei câini odihniţi la Anvig, de aceea mergeam cu iuţeală. Bărbatul şi femeia parcă înnebuniseră. Dimineaţa porneam la drum foarte devreme, iar seara ne opream foarte târziu. Mă uitam uneori la ei, cu teama că trag să moară, dar nu mureau. Însă mergeau fără să se oprească. Când tuşeau rău de tot, se ţineau cu mâinile de piept, se culcau încovoiaţi în zăpadă şi tuşeau astfel. Nu puteau nici să meargă, nici să vorbească. Tuşeau cam zece minute sau chiar o jumătate de oră, apoi se ridicau şi porneau la drum.

Eu eram epuizat. Mă gândeam că şapte sute cincizeci de dolari erau puţini pentru munca pe care o făceam. Am pornit prin trecătoare. Zăpada era proaspătă. Lupii se uitau la pistă şi ziceau: „Să ne grăbim!” Mereu ziceau: „Repede, mai repede!” Câinii de-abia îşi trăgeau sufletul. Nu aveam provizii, le dădeam foarte puţină mâncare. Erau tare slabi. Femeii i se făcuse milă de ei. Deseori, îi dădeau lacrimile din pricina lor. Dar ceva o împingea mereu înainte, n-o lăsa să se odihnească, nici să se îngrijească de câini.

L-am ajuns pe bărbatul cu un singur ochi. Zăcea în zăpadă, lângă pistă, cu un picior rupt. Din cauza piciorului, nu-şi putuse face nici cortul ca lumea. Rămăsese culcat între pături timp de trei zile şi reuşise să ţină focul aprins. Când l-am găsit, înjura urât de tot. Eram mulţumit. Găsiseră ceea ce căutaseră. Aveam să ne odihnim, în sfârşit.

Dar femeia a zis: „Să p’ecăm, repede!” Am rămas uimit. Chiorul a zis: „Nu vă ocupaţi de mine. Lăsaţi-mi nişte provizii. Veţi găsi hrană mâine, la cabana lui Mc Leon. Trimiteţi-l pe el după mine, iar voi continuaţi-vă drumul.” Iată un alt lup, unul bătrân, care nu are alt gând decât să meargă înainte. I-am dat proviziile noastre, foarte puţine, i-am tăiat lemne de foc, i-am luat cei mai buni câini şi am plecat. L-am lăsat în zăpadă pe chior, unde a şi murit, căci Mc Leon nu s-a dus să-l caute. Nu ştiu cine era bărbatul acela şi cum ajunsese acolo. Cred că fusese bine plătit, ca şi mine, de către stăpânii mei, ca să lucreze pentru ei.

În ziua aceea şi în noaptea ce a urmat nu am mâncat nimic. În ziua următoare am mers repede. Eram slăbiţi din pricina foamei. Am ajuns la Stânca Neagră, înaltă de cinci sute de picioare. Era sfârşitul zilei şi nu puteam găsi cabana lui Mc Leon. Ne-am culcat flămânzi. Dis-de-dimineaţă, am început să o căutăm. N-am găsit nimic. Ciudat, pentru că toată lumea ştia că Mc Leon locuia într-o cabană de lângă Stânca Neagră. Ne găseam lângă coastă. Vântul sufla puternic, zăpada era abundentă.

Peste tot, viscolul troienise omătul. Curând, am descoperit pereţii cabanei. Am săpat în zăpadă, ca să ajung la uşa ei. Am intrat. Mc Leon murise, poate de două sau de trei săptămâni. Se îmbolnăvise, nu putuse să plece din cabană, iar zăpada şi viscolul îl acoperiseră. Îşi mâncase proviziile, apoi murise. I-am căutat ascunzătoarea, dar nu mai avea nimic de mâncare acolo.

„Să mergem!” a zis femeia. Ochii îi erau stinşi. Îşi ţinea mâna pe inimă, ca şi cum i-ar fi fost rău. Se clătina pe picioare. „Da, să mergem!” a zis bărbatul. Glasul îi era răguşit ca al unui corb. Foamea îl sleise.

Am zis şi eu: „Să mergem!” Acest gând, care mă biciuise pe parcursul celor o mie cinci sute de mile, mă stăpânea pe de-a-ntregul. Cred că mă smintisem şi eu. În plus, trebuia să plecăm de acolo, fiindcă nu mai aveam provizii. Am pornit la drum, fără să ne gândim la soarta chiorului rămas în zăpadă.

Nu se circulă iarna prin trecătoarea cea mare. Uneori, timp de două sau trei luni, nu trece nimeni pe acolo. Zăpada acoperise pista. Nu se vedea nicio urmă. Vântul sufla. A nins întreaga zi. Am mers încontinuu, deşi ne dureau burţile de foame. Trupurile ne slăbeau la fiecare pas. Femeia a început să cadă, apoi bărbatul. Eu nu mă prăbuşeam, dar picioarele îmi deveniseră grele, mă clătinam şi mă împiedicam deseori.

În acea noapte, ultima din februarie, am ucis trei ptarmigani cu pistolul femeii. Asta ne-a mai dat puteri. Dar câinii nu aveau nimic de mâncare. Au încercat să-şi roadă hamurile din piele. A trebuit să-i bat cu băţul şi să agăţ hamurile într-un copac. Au urlat întreaga noapte şi s-au bătut sub arbore. Dar nu i-am băgat în seamă. Dormeam foarte adânc. Dimineaţa, când ne-am trezit, parcă ne-am fi sculat din morminte. Am pornit la drum.

În acea dimineaţă din prima zi de martie, am văzut urma pe care o căutau lupii. Era ger, cerul se arăta senin, soarele strălucea. Pe boltă se vedeau mai multe discuri luminoase. Văzduhul era plin dc cristale fine de gheaţă. Nu mai ningea pe pistă. Am văzut urmele proaspete ale unor câini şi ale unei sănii. Un bărbat mergea cu acel atelaj. După urmele lăsate, am priceput că nu era puternic. Nici el nu avea destulă mâncare. Au văzut şi lupii dârele din zăpadă şi au început să se agite. „Să ne grăbim, Charley! Mai repede!”

Ne-am grăbit, dar foarte anevoie. Bărbatul şi femeia se prăbuşeau la fiecare pas. Când încercau să se urce în sanie, câinii, flămânzi, cădeau în zăpadă. De altfel, era un ger cumplit, aşa că dacă ar fi stat în sanie ar fi îngheţat de tot.

Când eşti sleit de puteri, îngheţi foarte uşor. Când femeia cădea, bărbatul o ajuta să se ridice. Alteori, ea îl sprijinea pe el. Apoi cădeau amândoi şi trebuia să îi ridic eu, altfel ar fi pierit în omăt. Era o muncă peste puterile mele. Mă simţeam sleit. Trebuia să conduc câinii, să mă lupt cu bărbatul şi cu femeia ca să-i ridic. Încet, încet, am început să cad şi eu în zăpadă. Nu era nimeni care să-mi vină în ajutor. Am fost obligat să mă ridic singur. Apoi i-am sprijinit pe ei. Aveam grijă şi de câini.

În noaptea aceea, am ucis un ptarmigan. Eram tare flămânzi. Bărbatul mi-a zis: „Când plecăm mâine, Charley?” Avea glasul unei fantome. Am zis: „Întotdeauna am pornit la cinci dimineaţa.” “Mâine vom pleca la trei" a spus el. Am râs cu amărăciune şi i-am zis: „Atunci, eşti un om mort." El a răspuns: „Mâine la trei."

Am pornit la trei dimineaţa. Eram omul lor. Dacă ei aşa vroiau, eu îi ascultam. Era senin. Gerul se dovedea cumplit. Când se făcu ziuă, puteam vedea până departe. Nu ne auzeam decât bătăile inimilor. În tăcerea aceea, doar ele se auzeau. Eram nişte somnambuli. Rătăceam ca prin vis, până ce ne prăbuşeam. Atunci ştiam că trebuia să ne ridicăm. Vedeam iar pistă, ne auzeam iar inimile bătând. Uneori, mergând astfel, ca în vis, aveam nişte gânduri ciudate. De ce trăieşte aşa Sitka Charley? De ce trudeşte astfel şi e flămând? De ce îndură suferinţa aceea? Pentru doar şapte sute cincizeci de dolari pe lună! Acest răspuns mi se părea o nebunie. Dar era adevărat. De atunci, nu mi-au mai plăcut banii. Din ziua aceea am devenit înţelept. Mi se luminase mintea. Am înţeles că omul nu trebuie să trăiască pentru bani, ci pentru fericirea pe care nimeni nu o poate dărui, vinde sau cumpăra şi care face mai mult decât tot aurul din lume.

În dimineaţa aceea, am ajuns în locul unde necunoscutul îşi făcuse ultima tabără. Fusese una amărâtă, a unui om înfometat şi sleit de puteri. Pe zăpadă rămăseseră resturi de pânză şi de pături. Ştiam ce se întâmplase. Câinii lui îşi mâncaseră hamurile, iar el făcuse şleauri şi curele din pături. Bărbatul şi femeia se uitară la toate acelea şi am simţit cum m-a străbătut un fior pe şira spinării. Ochii le erau înfundaţi în orbite, din pricina oboselii şi a foametei, dar le străluceau precum focul. Chipurile lor erau ca ale morţilor. Obrajii, degeraţi, li se învineţiseră.

„Să plecăm!” zise bărbatul. Dar femeia tuşeşte şi se prăbuşeşte în zăpadă. Era o tuse seacă, ieşită din plămânii muşcaţi de ger. Tuşi mult. Apoi, ca un beţiv care iese, clătinându-se, dintr-un şanţ, se ridică în picioare. Lacrimile îi îngheţaseră pe obraji. Abia reuşi să spună: „Să mergem!”

Am continuat să ne mişcăm, ca prin vis, în tăcerea adâncă. Nu mai simţeam durerea atunci când ne prăbuşeam. Vedeam zăpada şi munţii şi urmele proaspete ale bărbatului dinaintea noastră.

Am ajuns într-un loc de unde se putea vedea până departe. Au zărit ceea ce căutau. La distanţă de o milă, se vedeau nişte puncte negre pe zăpadă. Punctele acelea se mişcau. Eu aveam privirea înceţoşată de ger şi nu vedeam nimic clar. Până la urmă l-am distins pe bărbat, cu câinii şi cu sania lui. Şi lupii îl văzuseră. Nu mai puteau vorbi. Abia reuşiră să pronunţe: „Să mergem! Să ne grăbim!”

Cădeau, dar nu se opreau. Cât despre omul dinaintea noastră, curelele făcute din pături se rupeau des şi trebuia să se oprească şi să le repare. Hamurile noastre erau bune, dar trebuise să le atârn în copac în fiecare noapte. Pe la unsprezece, omul acela se găsea la o jumătate de milă de noi. La ora unu, se afla la un sfert de milă. Era foarte slăbit. L-am văzut căzând în zăpadă de multe ori. Unul dintre câinii săi nu mai putea merge. Îi tăie hamul şi îl lăsă să plece. Dar nu-l ucise. Eu l-am omorât cu o lovitură de topor, când am trecut pe lângă el. Aşa făceam şi cu câinii mei când nu mai puteau merge.

Acum ne despărţeau doar trei sute de iarzi. Mergeam foarte încet. Străbăteam o milă în două sau trei ore. Cădeam mereu. Când ne ridicam, ne clătinam şi ne prăbuşeam iar. De fiecare dată trebuia să-i ajut pe bărbat şi pe femeie. Uneori se ridicau în genunchi, apoi cădeau din nou. Aşa se întâmpla de patru sau de cinci ori până ce se puneau pe picioare. Dar se prăbuşeau mereu înainte. De fiecare dată, mai câştigau astfel puţin teren.

Uneori mergeau în patru labe, ca animalele din pădure. Ne mişcam cu viteza melcilor care trag să moară. Totuşi, ne apropiam de bărbatul dinaintea noastră. Fiindcă şi el se împiedica mereu, cădea în zăpadă, iar Sitka Charley nu-l ajuta. Iată-l la două sute de iarzi, apoi la o sută.

Îmi venea să râd de toate lucrurile acelea caraghioase. Nişte oameni aproape morţi, cu nişte câini parcă lipsiţi de viaţă, se întreceau între ei. Era ca într-un vis urât, în care vrei să alergi repede ca să scapi cu viaţă şi în care de-abia te mişti. Bărbatul de lângă mine era nebun, ca şi femeia. Toţi erau nebuni şi îmi venea să râd de ei.

Străinul din faţa noastră îşi lăsă câinii în urmă şi porni singur prin zăpadă. După multă vreme, am ajuns lângă câini. Stăteau culcaţi în omăt, lipsiţi de puteri. Hamurile din pături şi din pânză zăceau în zăpadă, iar sania în urma lor. Schelălăiau şi plângeau că nişte copii flămânzi.

Ne-am lăsat şi noi câinii acolo şi am plecat singuri, printre troiene. Bărbatul şi femeia nu mai au putere deloc. Totuşi, deşi murmură, gem şi se plâng, nu se opresc. Eu, la fel. Nu am decât un gând: să-l prind pe străin. După aceea mă puteam odihni. Doar atunci... Mi se părea că, dacă m-aş fi culcat, aş fi dormit o mie de ani, într-atât mă simţeam de slăbit.

Străinul era la cincizeci de iarzi, singur prin zăpadă. Cădea, se târa, se ridica, se împiedica, se prăbuşea, se târa iar. Era ca un animal grav rănit, care încearcă să scape de vânători. Treptat, porni în patru labe, căci nu se mai ţinea pe picioare.

Nici bărbatul, nici femeia nu se mai ţineau pe picioare. Se târau şi ei în patru labe. Doar eu mergeam pe picioarele mele. Uneori cădeam, dar mă ridicam repede.

Era ciudat. Peste întinderea albă şi liniştea desăvârşită, bărbatul şi femeia se târau după străin. De fiecare parte a soarelui mai erau trei sori pe cer. Cristale fine de gheaţă, ca nişte cioburi de diamant, pluteau în văzduh. Femeia fu cuprinsă de un acces de tuse şi rămase multă vreme pe loc, până ce îi trecu. Apoi a început iar să se târască. Bărbatul se uita înaintea lui, abia putând să-şi deschidă ochii, ca şi cum ar fi fost răpus de bătrâneţe. Necunoscutul privea în urma lui, peste umăr. Sitka Charley mergea în picioare, cădea, se ridica iar.

După o vreme, străinul nu se mai târî. Se ridică încet în picioare, clătinându-se. Îşi scoate o mănuşă, apoi pistolul. Trupul i se clătina înainte şi înapoi. Chipul îi era învineţit de ger. Era sleit de puteri. Ochii îi stăteau cufundaţi în orbite, buzele îi erau plesnite.

Bărbatul şi femeia s-au ridicat şi ei. Foarte încet, s-au dus către cel urmărit. Pretutindeni era doar zăpadă şi tăcere. Pe cer se aflau trei sori. Văzduhul strălucea din pricina pulberii de diamant.

Aşa i-am văzut eu pe lupi ajungând la prada lor. Nu s-a auzit niciun cuvânt. Străinul a gemut. Era complet epuizat. Trupul i se clătina, umerii îi erau lăsaţi, genunchii îndoiţi, picioarele îndepărtate, ca să nu cadă. Bărbatul şi femeia s-au oprit la vreo cincizeci de picioare de el. Şi ei stăteau cu picioarele depărtate, ca să nu cadă, iar trupurile li se clătinau. Străinul era lipsit de vlagă. Braţul îi tremura. Trase asupra bărbatului, dar glonţul nimeri în zăpadă. Bărbatul nu putea să îşi scoată mănuşa. Străinul trase iar, dar în aer. Atunci bărbatul îşi smulse mănuşa cu dinţii. Mâna îi era îngheţată. Nu putea ţine pistolul, care îi căzu în zăpadă.

M-am uitat la femeie. Şi-a scos mănuşa. Folosind Coltul, trase de trei ori, repede. Necunoscutul se prăbuşi în zăpadă.

Nici nu se uitară la mort, ci ziseră: „Să mergem!” Am plecat. Acum, că găsiseră ceea ce căutaseră, păreau morţi. Din ei ieşise şi ultima scânteie de viaţă. Nu se mai ţineau pe picioare. Nu mai vroiau să se târască, ci doar să închidă ochii şi să doarmă. Am văzut, nu departe, un loc pentru tabără. I-am lovit cu piciorul. I-am biciuit. Doar aşa, plângându-se, s-au târât până acolo. Am făcut foc, pentru ca să nu moară îngheţaţi. M-am dus după sanie. Am ucis câinii necunoscutului ca să avem hrană şi să nu murim. I-am băgat în pături pe stăpânii mei. Au adormit.

Din când în când îi trezeam, să le dau de mâncare. Nu se trezeau, dar mâncau. Femeia dormi o jumătate de zi. Se trezi, apoi adormi iar. Bărbatul dormi două zile, se trezi, se culcă din nou. După aceea am coborât către coastă, la Saint Michael. Când a dispărut gheaţa de pe Marea Behring, bărbatul şi femeia au luat un vapor, înainte de asta, mi-au dat şapte sute cincizeci de dolari pe lună şi o mie în plus. În anul acela, Sitka Charley a dăruit bani mulţi Misiunii Sfintei Cruci.

— Dar de ce l-au omorât pe bărbatul acela? Am întrebat. Sitka Charley n-a răspuns nimic până ce nu şi-a aprins

Pipa. S-a uitat la gravura din „Gazeta Poliţiei” şi a clătinat din cap. A zis apoi, încet, în vreme ce se gândea:

— M-am frământat mult cu asta, dar nu ştiu. Aşa s-a întâmplat. E ca atunci când te uiţi pe fereastră şi vezi un bărbat scriind. Ei au intrat şi au ieşit din viaţa mea. E o imagine aşa cum ţi-am descris, fără început, fără sfârşit.

— Ai pictat asemenea tablouri în povestirea ta, i-am zis.

— Da, făcu el, clătinând din cap, dar nu au nici început, nici sfârşit.

— Ultimul tablou are sfârşit, am spus.

— Ce sfârşit?

— Era o bucată de viaţă.

— Da, o bucată de viaţă...