Femeia de lemn a lui Flaubert

Un suflet curat

I Cincizeci de ani la rând cucoanele din Pont l'Évêque o pizmuiră pe doamna Aubain pentru slujnica ei, Félicité. În schimbul simbriei de o sută de franci pe an, aceasta îi gătea şi îi deretica, îi cosea, spăla, călca, ştia să înhame calul, să îndoape păsările, să bată untul şi rămânea credincioasă stăpânei sale care nici măcar nu era o persoană prea simpatică. Doamna Aubain se măritase cu un tânăr frumos dar fără avere, care murise la începutul anului 1809, lăsând-o cu doi copii mici şi o groază de datorii. Drept care ea îşi vându proprietăţile, cu excep­ţia fermei de la Toucques şi a celei de la Geffosses, ale căror venituri se ridicau la cel mult 5 000 franci, şi se mută din casa de la Saint-Melaine în alta mai puţin costisitoare, care aparţinuse strămoşilor ei şi se afla în spatele halelor.

            Casa, acoperită cu ardezie, era aşezată între un drum de trecere şi o străduţă care cobora la râu. Din această pricină avea înăuntru diferenţe de nivel care te făceau să te poticneşti. Un vestibul în­gust despărţea bucătăria de odaia în care doamna Aubain îşi petre­cea toată ziua, şezând într-un jilţ de nuiele lângă fereastră. De-a lungul pereţilor căptuşiţi cu lemn vopsit în alb, se aflau aliniate opt scaune de mahon. Pe un pian vechi, sub un barometru, se înălţa o piramidă de cutii şi cutiuţe. Două fotolii mari, tapisate, înca­drau căminul de marmură galbenă în stil Ludovic al XV-lea. Pen­dula, în mijloc, înfăţişa un templu al zeiţei Vesta şi întreg aparta­mentul mirosea uşor a mucegai, podeaua fiind mai jos decât nivelul grădinii. La primul cat se afla mai întâi camera „doamnei", spaţioasă, având un tapet cu flori pale şi portretul „domnului" în chip de filfi­zon. Aceasta comunica cu o cameră mai mică, în care se vedeau două pătucuri de copii, fără saltele. Apoi venea salonul, mereu închis şi înţesat cu mobile acoperite cu cearşafuri. După care un coridor ducea spre bibliotecă; rafturi pline cu cărţi şi hârţoage înconjurau din trei părţi un coşcogea birou de lemn negru. Cele două, panouri care încadrau uşa erau acoperite cu desene în peniţă, peisaje în guaşă şi gravuri de Audran, amintiri ale unor vremuri mai bune şi ale unui lux dispărut. O ferestruică la etajul al doilea lăsa să intre lumina în cămăruţa locuită de Félicité, cu vederea spre câmp.

Félicité se scula în zorii zilei ca să nu piardă la biserică slujba de dimineaţă şi apoi robotea până seara fără o clipă de răgaz; târziu, după cină, când vasele erau puse la loc şi uşa bine încuiată, acoperea tăciunii cu cenuşă şi moţăia în faţa căminului cu mătăniile în mână. La piaţă, când era vorba de tocmeală, nimeni nu se arăta mai neînduplecată ca ea. Cât despre curăţenie, tingirile ei strălucitoare le umpleau de parapon pe celelalte slujnice. Econoamă, mânca încet, şi aduna cu degetul de pe masă firimiturile de pâine – o pâine de şase kile, coaptă anume pentru dânsa şi care ţinea două­zeci de zile.

În orice anotimp, purta pe umeri o basma de stambă prinsă la spate cu un ac, o scufă care îi ascundea părul, ciorapi cenuşii, o fustă roşie, şi pe deasupra un şorţ cu pieptar, ca infirmierele de la spital.

Faţa îi era slabă şi vocea ascuţită. La douăzeci şi cinci de ani i-ai fi dat patruzeci. Dar când împlini cincizeci, nu mai arăta niciun fel de vârstă; şi, mereu tăcută, cu statura dreaptă şi cu gesturi măsurate, părea o femeie de lemn, mişcându-se automat.

II Avusese şi ea, ca fiecare, povestea ei de dragoste. Tatăl ei, zidar, murise căzând de pe o schelă. Apoi se prăpădi şi mama, surorile se împrăştiară care-ncotro şi un chiabur o luă la dânsul şi o puse, cât era de mică, să păzească vacile pe câmp. Tremura de frig în zdrenţe, se culca pe burtă ca să bea apă din bălţi, mânca bătaie pentru te miri ce şi, în cele din urmă, fu izgonită pentru un furt de treizeci de bani pe care nici nu-l săvârşise. Se tocmi la o altă fermă, unde o pu­seră să vadă de găini, dar pentru că se bucura de simpatia stăpânilor, stârni invidia celorlalţi servitori.

Într-o seară de august (avea pe atunci optsprezece ani) aceştia o luară cu ei la bâlci la Colleville. Din capul locului fu ameţită, uluită de zarva lăutarilor, de lampioanele colorate din copaci, de împestriţarea costumelor, de dantelele şi crucile de aur şi de toată mulţimea aceea de oameni care ţopăiau toţi deodată. Stătea deo­parte, sfioasă, când un tânăr, care părea mai înstărit şi care îşi fuma luleaua cu coatele sprijinite pe oiştea unei căruţe cu coviltir, veni să o invite la dans. Îi oferi cidru, cafea, plăcintă, un batic de mătase şi, închipuindu-şi că ea îl înţelesese, îi propuse să o conducă până acasă. În marginea unui lan de ovăz o trânti în iarbă cu brutalitate. Dar fata se zbătu speriată şi începu să ţipe. Atunci el plecă.

Într-o altă seară, pe şoseaua dinspre Beaumont, ea vru să o ia înaintea unui car cu fân care mergea agale şi, trecând pe lângă roţi, îl recunoscu pe Théodore.

El îi vorbi pe un ton liniştit, spunându-i că trebuie să-l ierte fiindcă totul fusese „din pricina băuturii".

Félicité nu ştiu ce să-i răspundă şi îi veni să o rupă la fugă.

El începu pe loc să-i vorbească despre recoltă şi despre oamenii cu vază din comună, căci tatăl lui se mutase de la Colleville la ferma lor de la Écots, astfel încât erau vecini.

– Aşa? spuse ea. El adăugă că părinţii lui voiau să-l însoare, dar că nu era grăbit şi aştepta să găsească o fată pe gustul lui. Ea lăsă capul în jos. Atunci el o întrebă dacă n-avea de gând să se mărite. Félicité îi răspunse, zâmbind, că nu era frumos din partea lui s-o ia peste picior.

– Dar nu-i adevărat, ţi-o jur! exclamă el, şi cu braţul stâng îi cuprinse mijlocul. Acum mergea sprijinindu-se în strânsoarea lui. Îşi încetiniră paşii. Vântul adia blând, stelele scăpărau, enorma că­ruţă cu fân se legăna molcom înaintea lor; iar cei patru cai îşi târau picioarele stârnind praful sub copite. Apoi, fără să fi primit vreun îndemn anume, o cotiră la dreapta. Théodore o mai sărută o dată. Ea se topi în umbră.

Săptămâna următoare flăcăul o înduplecă să vină să-l vadă.

Se întâlneau prin fundul curţilor, în spatele unui zid, sub un co­pac singuratic... Félicité nu era neştiutoare cum sunt domnişoarele de familie – văzuse împerechindu-se dobitoacele; dar cuminţenia şi instinctul cinstei o opriră să păcătuiască. Împotrivirea ei aţâţă dorinţa lui Théodore, astfel încât ca să şi-o potolească (sau poate din naivitate) îi propuse să o ia de soţie. Ea nici nu îndrăznea să-l creadă. El îi făcu cele mai grozave jurăminte. Curând îi mărturisi un fapt supărător: anul trecut, părinţii săi plătiseră un om în locul lui ca să-l scutească de armată(1); dar acum nu mai voiau să dea bani şi el putea oricând să fie chemat, iar gândul de a fi soldat îl înspăimânta. Laşitatea lui fu interpretată de Félicité drept o dovadă de dragoste; iubirea ei se aprinse şi mai tare. Ieşea noaptea pe furiş ca să-l vadă şi când ajungea la întâlnire, Théodore începea să o chinuie cu temerile şi stăruinţele lui.

În cele din urmă, îi spuse că se va duce chiar el la Prefectură să se informeze şi că îi va împărtăşi cele aflate duminica viitoare între ceasurile unsprezece şi miezul nopţii.

Venind ceasul mult aşteptat ea alergă într-un suflet spre iubitul ei. Dar în locul acestuia se afla un alt băiat – un prieten al lui. El o înştiinţă că nu trebuia să-l mai revadă pe Théodore. Ca să se pună la adăpost de recrutare, se însurase cu o bătrână foarte bogată, doamna Lehoussais, din Toucques.

Durerea ei fu nestăvilită. Se tăvăli pe jos, ţipă, gemu, îl luă ca martor pe Dumnezeu, şi plânse umblând de una singură pe câmp până la revărsatul zorilor. Înapoindu-se la fermă le spuse că se hotărâse să plece de acolo; când se împlini luna îşi primi simbria, îşi strânse lucruşoarele într-o boccea şi se îndreptă spre Pont-l'Évêque.

Acolo, în faţa hanului, intră în vorbă cu o cucoană cu pălărie şi voal de doliu pe cap, care tocmai căuta o bucătăreasă. Fata nu prea ştia să gătească, dar arăta atâta tragere de inimă şi părea atât de lipsită de pretenţii, încât în cele din urmă doamna Aubain se ho­tărî:

– Bine, te iau la mine!

Un sfert de oră mai târziu, Félicité se afla instalată la ea.

La început trăi acolo stăpânită de un fel de nelinişte pricinuită de „felul de a fi al casei" şi de amintirea lăsată de „domnul", care plutea pretutindeni. Paul şi Virginie, unul în vârstă de şapte ani, cealaltă abia de patru, i se păreau făcuţi din cine ştie ce aluat pre­ţios: se juca cu ei, îi purta în spinare, iar când doamna Aubain îi interzise să-i mai sărute una-două, se simţi foarte jignită. Totuşi era fericită. Amărăciunea i se topise în blândeţea mediului încon­jurător.

În fiecare joi, prietenii casei veneau să joace cărţi. Félicité pre­gătea din timp cărţile şi încălzitoarele pentru picioare. Musafirii soseau cu punctualitate la ora opt şi se retrăgeau înainte să fi bă­tut de unsprezece.

În fiecare luni dimineaţa, telalul care locuia nu departe pe alee îşi înşira pe jos calabalâcul. Apoi, tot târgul se umplea de zumzet de glasuri amestecat cu nechezat de cai, behăit de miei, grohăit de porci şi cu hodorogitul căruţelor pe caldarâm. La amiază, când vânzarea era în toi, se pomeneau în pragul casei cu un ţăran bătrân şi înalt, cu şapca dată pe ceafă, cu nasul coroiat, care era Robelin, vechilul de la Geffosses. La puţin timp după aceea, apărea şi Liébard, vechilul de la Toucques, mic de statură, roş la faţă, gras, îmbrăcat cu o vestă cenuşie şi cu cizme lungi cu pinteni.

Amândoi ofereau proprietăresei păsări şi brânzeturi. De fiece dată Félicité le dădea în vileag coţcăriile; iar ei plecau pătrunşi de consideraţie faţă de ea.

Din când în când, doamna Aubain primea vizita marchizului de Gremanville, unul din unchii ei, ruinat de viaţa destrăbălată pe care o dusese şi care trăia la Falaise, pe ultimul petec rămas din mo­şiile sale. Se înfiinţa întotdeauna la vremea prânzului, cu un căţel an­tipatic care murdărea toate mobilele urcându-se cu labele peste tot. Deşi marchizul făcea totul ca să pară un adevărat gentilom, mergând până acolo încât îşi ridica pălăria ori de câte ori rostea: „Răpo­satul meu tată", se vede că obiceiul era mai puternic înrădăcinat în el fiindcă dădea pe gât pahar după pahar şi pe urmă se apuca să spună glume deocheate. Félicité îl împingea afară cu binişorul: „Ajunge, domnule de Gremanville! Pe altă dată!" Şi închidea uşa.

O deschidea voioasă domnului Bourais, fostul avocat. Cravata albă şi chelia, jaboul de dantelă, redingota lui cea amplă şi cafenie, felul în care priza tutun arcuindu-şi braţul, toată făptura lui o umpleau de acea tulburare pe care ne-o stârneşte prezenţa oamenilor deosebiţi.

Cum domnul Bourais administra avutul doamnei Aubain, se închidea cu ea ore întregi în biroul „domnului"; grija lui cea mare era să nu se compromită, respecta cu sfinţenie magistratura şi se pretindea bun latinist.

Pentru ca Paul şi Virginie să înveţe cu plăcere geografia, le dărui un atlas cu poze. Acestea înfăţişau diferite vederi din lume, antropofagi cu pene pe cap, o gorilă răpind o domnişoară, nişte beduini în deşert, o balenă prinsă cu harponul etc.

Băieţelul îi explică lui Félicité ce reprezentau aceste poze. Şi la atât se mărgini întreaga-i educaţie literară.

Cea a copiilor era făcută de către Guyot, un biet conţopist la Primărie, vestit pentru caligrafia lui frumoasă, şi care obişnuia să-şi ascută briceagul de cizmă.

Când vremea era senină, plecau cu toţii dis-de-dimineaţă la fermă la Geffosses.

Ograda era în povârniş, casa în mijloc; iar marea se zărea în depărtare, ca o dungă cenuşie.

Félicité scotea din coşuleţ felii de friptură rece şi prânzeau cu toţii, într-o sală mare de lângă lăptărie. Atâta mai rămăsese din căsuţa de odinioară, acum dispărută. Fâşii din tapetul pereţilor tremurau în bătaia vântului. Doamna Aubain îşi apleca fruntea, copleşită de amintiri; copiii nici nu mai îndrăzneau să vorbească. „Hai jucaţi-vă!" îi îndemna mămica lor; şi ei o zbugheau afară.

Paul se căţăra pe acoperişul şurei, prindea păsări, azvârlea cu pietre în baltă, sau bătea cu un băţ darabana pe nişte butii pântecoase care răsunau ca nişte tobe.

Virginie dădea de mâncare iepurilor de casă, zburda culegând albăstrele, şi din fuga picioruşelor i se zăreau pantalonaşii brodaţi.

Într-o seară de toamnă se reîntoarseră spre casă trecând peste imaş.

Luna, aflată la primul ei pătrar, lumina doar o parte a cerului, şi o pâclă uşoară plutea ca o eşarfă peste meandrele pârâului Toucques. Nişte boi, tolăniţi în mijlocul ierbii, priveau liniştiţi cum trec pe acolo cele patru fiinţe omeneşti. În al treilea lot de păşune unii din ei se sculară şi se aşezară în cerc în faţa lor. „Nu vă temeţi!" spuse Félicité şi, şoptind vorbe mângâioase netezi cu mâna gruma­zul celui mai apropiat; acesta făcu cale-ntoarsă, imitat de ceilalţi. Dar când cele două femei ajunseră cu copiii în mijlocul păşunei următoare, se auzi un muget cumplit. Era un taur ce stătuse până atunci ascuns în ceaţă. Se apropia ameninţător. Doamna Aubain vru să o ia la goană. „Nu-i bine să fugim!" spuse Félicité. Cu toate acestea grăbiră pasul. Din spate se auzea un gâfâit puternic, şuieră­tor, apropiindu-se din ce în ce. Copitele taurului loveau iarba câmpului ca nişte ciocane; deodată începu să galopeze. Félicité se opri, smulse cu amândouă mâinile bulgări de ţărână şi când taurul fu la un pas i-i aruncă în ochi orbindu-l. Vita puse botul în pământ, smuci din coarne tremurând de furie şi mugind înfiorător. Doamna Aubain, ajunsă la marginea păşunei cu cei doi copii, căuta pierită de spaimă un loc pe unde să treacă peste şanţul cu maluri înalte. Félicité, trăgându-se mereu îndărăt înaintea taurului, azvârlea cu smocuri de iarbă ca să-l orbească şi striga: „Repede! Repede!"

Doamna Aubain coborî în şanţ, împingându-i înainte pe Virginie şi pe Paul, căzu de mai multe ori încercând să urce povârnişul de partea cealaltă, dar cu curajul disperării izbuti.

Taurul o încolţise pe Félicité lângă o barieră; balele lui îi împroşcau faţa, încă o secundă şi o spinteca. Dar ea apucă să se strecoare între două stănoage şi vita, mirată, se opri.

Ani la rând această întâmplare alcătui unul din principalele subi­ecte de conversaţie din Pont-l'Évêque. Însă Félicité nu arătă pic de trufie, nici măcar nu-i trecea prin minte că săvârşise o faptă eroică.

Virginie îi lua tot timpul – fiindcă, în urma spaimei ce trăse­se, fetiţa rămăsese cu un fel de turburări nervoase, drept care domnul Poupart, doctorul, îi prescrisese băi de mare la Trouville.

În acele vremuri staţiunea nu era de fel frecventată. Doamna Aubain ceru informaţii, se sfătui cu Bourais şi făcu pregătiri ca pentru cine ştie ce călătorie.

Bagajele plecară din ajun, cu căruţa lui Liébard. A doua zi acesta aduse doi cai, dintre care unul avea o şa de damă, cu spătar îmbrăcat în catifea; pe crupa celui de al doilea, o manta răsucită alcătuia un fel de scaun. Aici se urcă doamna Aubain, în spatele lui Liébard. Félicité se cocoţă cu Virginie pe celălalt, iar Paul încalecă pe măgarul domnului Lechaptois(2), împrumutat cu condiţia să se aibă mare grijă de el.

Drumul era atât de prost încât cei opt kilometri fură străbătuţi în două ceasuri. Caii se înfundau în noroi până la glezne şi, ca să se poată smulge din clisă, smuceau mereu din crupă; alteori se potic­neau în gropi; sau trebuiau să sară. Când iapa lui Liébard se oprea, el aştepta, răbdător, până ce se urnea din nou; între timp le povestea despre proprietarii ale căror terenuri se întindeau până la marginea drumului, completându-şi istorisirile cu cugetări morale. Astfel, în mijlocul satului Toucques, pe când treceau prin dreptul unor feres­tre cu pervazurile pline cu conduraşi, Liébard zise înălţând din umeri: – „Aici stă o anume doamnă Lehoussais, care decât să-şi ia un soţ mai tânăr..."

Félicité nu auzi urmarea; caii mergeau la trap, măgarul galopa; apucară cu toţii pe o cărare la capătul căreia li se deschise o poartă, doi argaţi ieşiră să-i întâmpine şi coborâră cu toţii în faţa grajdului, chiar în pragul uşii.

Bătrâna soţie a lui Liébard păru în culmea bucuriei să-şi revadă stăpâna. Îi ospătă cu tuzlama, fleici de vacă, caltaboşi, ostropel de pui, cidru spumos, o prăjitură cu fructe, iar la sfârşit, prune în rachiu. Prânzul fu însoţit de complimente faţă de doamna care arăta mai bine ca oricând, faţă de domnişoara care se făcuse „tare frumuşică", faţă de domnul Paul, ce se făcuse neobişnuit de „voi­nic", fără să fie daţi uitării nici răposaţii bunici pe care soţii Liébard îi cunoscuseră bine, fiind în serviciul familiei de câteva generaţii. Ferma avea, asemeni lor, un aer străvechi. Grinzile tavanului erau roase de carii, pereţii afumaţi, geamurile prăfuite. Pe un blidar de stejar se înşirau tot soiul de unelte, căni, farfurii, străchini de cositor, capcane pentru lupi, foarfeci de tuns oile; o coşcogea seringă de clistire stârni râsul copiilor.

În cele trei curţi nu era niciun pom care să nu aibă bureţi crescuţi pe tulpină sau tufe de vâsc prin ramuri. Vântul culcase la pământ câţiva din ei. Dar lăstăriseră de la mijloc: şi toţi se îndoiau sub povara roadelor. Acoperişurile făcute din paie şi inegale ca grosime rezistaseră la cele mai năprasnice vijelii şi semănau cu un pluş cafeniu. Totuşi şopronul abia se mai ţinea. Doamna Aubain făgădui că va lua măsuri, apoi porunci să se înşeueze din nou caii.

Mai trecu încă o jumătate de oră până să ajungă la Trouville. Micuţa caravană descălecă pentru a putea sui Les Écores; era o faleză înaltă, la picioarele căreia se vedeau vapoare; după trei minute, se pomeniră la capătul cheiului şi intrară în curtea Mielu­lui de Aur, la maica David.

Chiar din primele zile Virginie se simţi mai în putere, datorită schimbării de aer şi efectului băilor. În lipsa unui costum, se scălda în camăşuţă; iar Félicité o îmbrăca apoi în cabana unui vameş, pe care o foloseau toţi cei care făceau baie.

După-amiaza, se duceau cu măgarul dincolo de Stâncile-Negre, spre Hennequeville. La început cărarea suia printre nişte vâlcele verzi ca pajiştea unui parc, apoi ajungea pe un tăpşan de unde se vedeau păşuni şi arături. În marginea drumului, din desişul mără­cinilor ieşeau pomişori; ici şi colo, câte un copac uscat îşi profila păienjenişul negru al ramurilor pe cerul albastru.

Aproape întotdeauna se opreau să se odihnească pe o pajişte, având orăşelul Deauville la stânga, portul Le Havre în dreapta iar în faţă imensitatea mării. Aceasta strălucea în soare, netedă ca o tipsie şi atât de liniştită încât abia i se auzea şoapta; vrăbii nevă­zute ciripeau şi bolta necuprinsă a cerului acoperea totul. Doamna Aubain sta jos şi cosea; Virginie, alături de ea, împletea papură; Félicité smulgea levănţică, iar Paul, care niciodată nu avea răbdare, trăgea de ele să plece.

Alteori treceau cu barca de partea cealaltă a braţului Toucques şi mergeau să caute scoici. În timpul refluxului rămâneau pe uscat arici de mare, peştişori, meduze; şi copiii alergau să prindă spuma mării pe care o spulbera vântul. Prăbuşindu-se pe nisip, valurile somnoroase se desfăşurau de-a lungul ţărmului; acesta se întindea cât vedeai cu ochii, dar spre uscat se mărginea cu o zonă de dune care îl despărţeau de Mlaştină, o vastă câmpie în formă de hipo­drom. Când, la întoarcere, o apucau pe acolo, Trouville, aşezat în fund, pe coastă, creştea la fiecare pas şi, cu căsuţele sale clădite la voia întâmplării, părea că îi întâmpină într-o veselă neorânduială.

În zilele în care era prea cald, nu ieşeau din casă. Soarele orbi­tor de afară punea zăbrele de lumină între şipcile jaluzelelor. În sat niciun zgomot; pe stradă, nici ţipenie. Întinsul acestei tăceri spo­rea liniştea locurilor. În depărtare, ciocanele marangozilor călăfătuiau corăbii, şi o adiere apăsătoare aducea miros de catran.

Distracţia de căpetenie era reîntoarcerea bărcilor. De îndată ce depăşeau balizele începeau să joace pe valuri. Pânzele coborau la două treimi de catarg; şi, cu velele umflate ca nişte baloane, înaintau, alunecau prin clipocitul valurilor până în mijlocul portului, unde deodată cădea ancora. După aceea trăgeau la chei. Mateloţii aruncau peste copastie peştii încă vii; un şir de căruţe îi aştepta, şi femei cu bonete de bumbac se repezeau să ia coşurile şi să-şi îmbrăţişeze bărbaţii.

Într-o zi una dintre ele vorbi cu Félicité care la puţin timp după aceea intră în casă foarte veselă. Îşi regăsise o soră; şi Nastasie Barette, căsătorită Leroux, apăru, cu un sugaci în braţe, ţinând de mână un ţânc şi având în stânga ei un puşti în costum de marinar cu mâinile în şold şi cu bereta pe-o ureche.

După un sfert de oră, doamna Aubain îi dădu a înţelege că poate să plece.

Nastasie şi copiii ei apăreau întotdeauna prin preajma bucătă­riei sau când mergeau la plimbare. Soţul nu se arăta.

Félicité prinsese dragoste de ei. Le cumpără o pătură, cămăşi, o maşină de gătit; se vedea cât de colo că o exploatau. Această slăbiciune o sâcâia pe doamna Aubain, căreia îi displăcea şi tonul familiar al nepotului – fiindcă îi tutuia băiatul; iar pentru că Virginie tuşea, iar timpul începea să se arate neprielnic, se întoarseră cu toţii la Pont-l'Évêque.

Domnul Bourais o sfătui ce liceu să aleagă pentru Paul: cel de la Caen, care trecea drept cel mai bun. Zis şi făcut. Băieţelul îşi luă vitejeşte rămas bun de la ele, bucuros că se duce undeva unde avea să aibă tovarăşi de joacă de vârsta lui.

Doamna Aubain se resemnase să se despartă de băiat fiindcă n-avea încotro. Virginie se gândi la el din ce în ce mai puţin. Félicité tânjea după zburdălniciile lui. Dar o nouă ocupaţie începuse să-i umple timpul: cu începere de la Crăciun, ducea în fiecare zi fetiţa la biserică să înveţe catehismul.

III După o scurtă închinare lângă uşă, pornea pe sub bolta înaltă a bisericii, între un dublu şir de scaune, deschidea banca doamnei Aubain, se aşeza, apoi îşi plimba privirile împrejur.

Copiii stăteau de o parte şi de alta a altarului: fetele la stânga, băieţii la dreapta; preotul stătea în picioare lângă pupitru; pe un vi­traliu în spatele corului, Sfântul Duh plutea deasupra Sfintei Fe­cioare; un altul o arăta în genunchi înaintea lui Isus copil iar în spatele tabernacolului, un grup sculptat în lemn îl înfăţişa pe Sfântul Mihail omorând balaurul.

Preotul începu printr-o recapitulare a Sfintelor Scripturi. Félicité asculta uluită, i se părea că vede aievea raiul, potopul, turnul lui Babel, oraşe cuprinse de flăcări, popoare care mureau, idoli răstur­naţi; şi rămase de atunci cu sufletul plin de respect faţă de Cel-de Sus şi cu frica mâniei lui. Mai târziu plânse auzind despre patimile lui Isus. Nu înţelegea cum de putuseră să-l răstignească pe cel care iubea copiii, care hrănea mulţimile, care vindeca orbii şi voise, din bună­tate, să se nască în mijlocul săracilor, pe paiele unui staul. Semăna­tul, secerişul, teascul, toate acele lucruri familiare despre care vor­beşte Evanghelia, se găseau şi în viaţa ei; atingerea Domnului le sfinţise; şi, de dragul Mielului sfânt, îndrăgi şi mai mult mieluşeii; de asemeni porumbeii, din cauza Sfântului Duh.

Îi era greu să-şi închipuie fiinţa acestuia; căci nu era numai pasăre, ci uneori văpaie iar alteori doar o suflare. Poate că lumina lui plutea uneori noaptea pe malul bălţilor, răsuflarea lui împingea norii, glasul lui dăruia armonie clopotelor; şi Félicité, cu inima plină de adoraţie, se bucura de liniştea răcoroasă a biseri­cii.

În privinţa dogmelor nu pricepea nimic, şi nici nu încerca să priceapă. Preotul vorbea, copiii răspundeau şi în cele din urmă Félicité adormea; şi se trezea tresărind doar când aceştia, la plecare, tropăiau pe lespezi cu galenţii lor.

Astfel, tot ascultându-i, învăţă şi ea catehismul, căci îi lipsise în copilărie învăţătura religioasă; şi de atunci începu să imite cu străşnicie toate îndatoririle religioase ale micuţei Virginie, postea ca ea, se spovedea o dată cu ea. Joia-Mare îşi făcură împreună un mic altar.

Prima împărtăşanie a fetiţei o preocupă în mod deosebit şi cu mult timp înainte. Se strădui să găsească cei mai frumoşi pantofiori, mătăniile, cartea de rugăciuni, mănuşile. Cu câtă emoţie o ajută pe mama ei să o îmbrace!

În timpul slujbei se simţi nespus de tulburată. Domnul Bourais îi ascundea o parte din strană; dar chiar în faţa ei, turma fecioare­lor, cu coroniţele lor albe aşezate pe creştet, deasupra voalurilor coborâte, părea un câmp de zăpadă: iar pe mititica ei o recunoştea după gâtişorul ei gingaş şi ţinuta smerită. Clopotul începu să bată; capetele se plecară; urmă o tăcere. Odată cu acordurile tună­toare ale orgii, corul şi toţi cei de faţă intonară Agnus Dei; apoi începu defilarea băieţilor; şi, după ei, se ridicară fetele. Pas cu pas, cu mâinile împreunate, se îndreptau către altarul luminat de stră­lucirea lumînărilor, îngenuncheau pe prima treaptă, primeau pe rând sfânta împărtăşanie, şi în aceeaşi ordine se întorceau la pupitrele lor de rugăciune. Când veni şi rândul micuţei Virginie, Félicité se aplecă să o vadă; şi cu acel spor de închipuire pe care ne-o dă numai adevărata dragoste, i se păru că fetiţa aceea era ea însăşi; obrăjorul acela era al ei, rochiţa aceea ea o purta, inima copiliţei în pieptul ei bătea; în clipa când Virginie deschise guriţa închizând ochii, Félicité fu cât pe ce să leşine.

A doua zi, dis-de-dimineaţă, se înfăţişă înaintea altarului, pentru ca preotul să-i dea sfânta cuminecătură. O primi cu evlavie, dar fără să mai resimtă aceeaşi plăcere.

Doamna Aubain voia ca fiica ei să fie mai târziu o persoană cu o educaţie aleasă; şi cum Guyot nu putea să o înveţe engleza şi nici să-i dea lecţii de muzică hotărî să o înscrie internă la Ursulinele de la Honfleur.

Fetiţa nu protestă. Félicité oftă, gândindu-se în sinea ei că doamna n-are inimă. Pe urmă îşi zise că stăpâna sa avea poate dreptate. Recunoştea că lucrurile astea depăşeau puterea ei de înţelegere.

Într-o bună zi, o diligenţă veche opri în faţa porţii; din ea coborî o călugăriţă care venea să o ia pe domnişoara. Félicité urcă bagajele pe imperială, făcu recomandaţii vizitiului şi aşeză în cufăr şase borcane cu dulceaţă, o duzină de pere şi un bucheţel de viorele.

Virginie, în ultima clipă, simţi că o îneacă plânsul; se cuibări la pieptul măicuţei ei, care o sărută pe frunte spunându-i: – „Hai, curaj! Curaj!". Scara se ridică, diligenţa porni.

Atunci doamnei Aubain i se făcu rău; şi în seara aceea, toţi prietenii ei, soţii Lormeau, doamna Lechaptois, domnişoarele Rochefeuille, domnul de Houppeville şi Bourais se înfăţişară ca să o îmbărbăteze.

Lipsa fetiţei îi fu la început extrem de dureroasă. Totuşi de trei ori pe săptămână primea de la ea câte o scrisoare, iar în celelalte zile îi scria ea. Restul timpului se plimba prin grădină, mai citea, şi în felul acesta umplea golul orelor.

Dimineaţa, din obişnuinţă, Félicité intra în camera micuţei Virginie şi se uita la pereţi. Îi lipsea faptul că nu mai avea pe cine pieptăna, cui lega şireturile la botine, cui trage seara plapuma până sub bărbie, dar mai ales îi lipsea chipul drăgălaş şi mânuţa fetiţei în mâna ei când ieşea în oraş. Nemaigăsindu-şi niciun rost, încercă să lucreze dantelă. Dar degetele ei boante rupeau firele; nu mai era bună de nimic, îşi pierduse şi somnul şi, aşa cum spunea ea, se simţea „la pământ".

Ca să-şi mai „alunge urâtul", ceru voie să-l primească pe Victor, nepotul ei.

Acesta sosea duminica după slujbă cu obrajii roşii, cu pieptul cămăşii desfăcut, aducând cu el mireasma pajiştilor pe unde trecuse. Ea numaidecât îi punea masa. Prânzeau împreună aşezaţi faţă în faţă; şi în timp ce ea abia gusta din mâncare ca să nu fie cheltu­iala prea mare, pe el îl îndopa aşa de mult încât îndată după-masă acesta adormea. La primul clopot de vecernie, îl trezea, îi peria pantalonii, îi punea cravata şi se ducea la biserică sprijinindu-se de braţul lui, cu o mândrie maternă.

Aşa cum îl învăţaseră părinţii lui, căuta întotdeauna să se aleagă cu câte ceva: un pacheţel de zahăr, niţel săpun, un şip de rachiu şi uneori chiar şi cu bani. Începu să-i aducă mătuşii rufele ca să i le cârpească; şi ea primea această treabă, fericită că în felul acesta îl silea să mai revină.

În luna august, tatăl lui Victor îl luă cu el pe mare, în cabotaj.

Era în vremea vacanţei de vară. Sosirea copiilor o mângâie pe Félicité. Dar micul Paul devenise năzuros, iar Virginie nu mai avea vârsta când s-o mai poată tutui, ceea ce aducea între ele un fel de stinghereală.

Victor se duse pe rând la Morlaix, la Dunkerque şi la Brighton; şi din fiecare călătorie îi aduse câte un dar. Prima oară o cutie din scoici; a doua oară o ceaşcă de cafea; a treia oară, un om de turtă dulce. Se făcuse băiat frumos, era bine legat, îi mijea mustaţa, avea o privire deschisă, şi o pălărioară de piele pe care o purta pe ceafă ca piloţii. O distra istorisindu-i fel de fel de întâmplări presărate cu termeni marinăreşti.

Într-o luni, 14 iulie 1819 (ţinu întotdeauna minte această dată), Victor îi spuse că a doua zi seara avea să ia vaporaşul de Honfleur ca să se ducă la Le Havre să se îmbarce pe goeleta cu care urma curând să plece pe mare. Avea să lipsească poate chiar doi ani.

Gândul unei absenţe atât de îndelungate o întristă nespus pe Félicité; şi ca să-şi mai ia o dată rămas bun, miercuri seara, după ce servi doamnei cina, îşi puse saboţii şi străbătu într-un suflet cele patru leghe care despart Pont-l'Évêque de Honfleur.

Când ajunse în dreptul troiţei, în loc să o ia la stânga, greşi drumul şi o luă la dreapta, pierzându-se prin nişte şantiere; se rătăci, se întoarse pe unde venise; oamenii pe care îi întreba îi spuneau să se grăbească. Făcu înconjurul cheiului plin cu vapoare, se poticni de nişte odgoane; apoi terenul începu să coboare, lumini se încruci­şară şi crezu că îşi pierduse minţile când zări cai zburând prin aer.

La marginea cheiului, alţi cai nechezau, înspăimântaţi de apro­pierea mării. O macara îi ridica şi apoi îi cobora în cala unui pache­bot pe a cărui punte călătorii se înghesuiau printre butoaie de cidru, coşuri cu brânză, saci cu grâu; se auzeau găini cotcodăcind, căpitanul înjura şi un mus rezemat de fusul ancorei stătea nepăsător la toate acestea. Félicité, care nu îl recunoscuse, strigă: „Victor, Victor”! El întoarse capul; ea se repezi spre dânsul, dar chiar în clipa aceea ridicară scara.

Însoţit de cântecele femeilor care trăgeau la edec, vasul ieşi din port. Trosnea din încheieturi, valuri uriaşe i se spărgeau la prova. Pânza se umflase, oamenii nu se mai desluşeau, iar pe marea argintată de lună, silueta lui se zărea ca o pată neagră din ce în ce mai ştearsă, care apoi dispăru.

Félicité, trecând din nou pe lângă Troiţă, voi să se roage lui Dumne­zeu pentru cel la care ţinea cel mai mult pe lume; şi se rugă îndelung, în picioare, cu faţa scăldată de lacrimi, cu ochii spre cer. Orăşelul dormea, slujbaşii vămii se plimbau; iar prin orificiile stăvilarului apa continua să se scurgă puhoi, cu vuiet de torent. Bătură ore­le două.

Vorbitorul maicilor nu se deschidea decât de dimineaţă. De bună seamă că o întârziere din partea ei ar fi nemulţumit-o pe doamna; astfel că, în pofida dorinţei de a merge să îmbrăţişeze celă­lalt copil, se reîntoarse acasă. Când intră în Pont-l'Évêque, slujni­cele de la han abia făceau ochi.

Aşadar sărmanul băiat avea să se vânture pe mare luni la rând! Călătoriile lui de până atunci nu o speriaseră. Din Anglia şi din Bretania oricine se întoarce; dar America, Insulele, Coloniile se pierdeau în nişte zone incerte, la celălalt capăt al pământului.

De atunci, Félicité nu se mai gândi decât la nepotul ei. În zilele cu arşiţă îşi închipuia că suferă de sete odată cu el; când era furtună îi era frică să nu-l trăsnească. Auzind vântul care şuiera prin horn şi smulgea ţigle din acoperiş, şi-l imagina lovit de aceeaşi furtună, în vârful unui catarg frânt, cu trupul bătut de uriaşe valuri înspumate; alteori – amintiri din atlasul cu poze – era mâncat de cani­bali, asaltat într-o pădure virgină de maimuţe sau îşi dădea sufletul pe un ţărm pustiu. Dar nu pomenea niciodată nimănui de grijile care o frământau.

Doamna Aubain şi le avea pe ale ei, în legătură cu Virginie.

Maicile o găseau drăguţă şi afectuoasă dar cu o constituţie şubredă. Cea mai mică emoţie avea efecte directe asupra stării ei nervoase. Trebuiră să renunţe la lecţiile de pian.

Doamna Aubain era obişnuită ca scrisorile de la mănăstire să-i parvină cu regularitate. Într-o dimineaţă, văzând că factorul nu vine, îşi pierdu răbdarea; începu să umble de colo-colo prin odaie, de la fotoliu la fereastră. Nemaipomenit! De patru zile nicio veste!

Ca să o liniştească prin propriul ei exemplu, Félicité îi spuse:

– Eu, doamnă, de şase luni încheiate nu am primit nimic!...

– De la cine? se miră stăpâna.

Slujnica răspunse blând:

– De la nepotul meu!

– A, de la nepot! Şi, ridicând din umeri, doamna Aubain îşi reluă plimbarea, ceea ce însemna: „Numai la el nu-mi era mie gândul acum! Şi la urma urmelor, atâta pagubă! Ia, acolo, un mus, un coate-goale, un nimeni... pe când copila mea... E cu totul altceva!"

Félicité, deşi obişnuită cu bruftuielile, fu revoltată de purtarea stăpânei sale, dar mai apoi uită.

La drept vorbind era firesc să se piardă cu firea atunci când era vorba de fetiţă.

În inima ei cei doi copii se bucurau de aceeaşi dragoste; cu ace­eaşi grijă se gândea la amândoi şi destinul lor avea să fie acelaşi. Farmacistul o vesti că vaporul lui Victor ajunsese la Havana. Citise într-un ziar această informaţie.

Din pricina ţigărilor de foi, ea îşi închipuia Cuba ca pe o insulă în care toată lumea nu face altceva decât să fumeze, iar Victor se învârtea printre negri într-un nor gros de fum de tutun. Oare „la caz de nevoie" putea să se întoarcă mergând numai pe uscat? La câte leghe era oare de Pont-l'Évêque? Ca să se lămurească, îl întrebă pe domnul Bourais.

Acesta luă atlasul, apoi începu cu lungi explicaţii asupra longi­tudinilor; şi surâdea cu pedantă satisfacţie văzând uimirea slujnicei; în cele din urmă, cu vârful creionului, arătă în mijlocul unei pete ovale un punct negru, abia vizibil, şi spuse: „Iată, aici e". Ea se aplecă deasupra hărţii; această reţea de linii colorate îi oboseau vederea fără să o lămurească în niciun fel; şi când Bourais o pofti să spună ce anume o nedumerea, ea îl rugă să îi arate casa unde locuia Vic­tor. Bourais ridică braţele în sus, se înecă, râse cu hohote; o aseme­nea naivitate îl înveselea peste măsură; iar Félicité nu pricepea de fel pricina acestei veselii – ea care se aşteptase poate să vadă şi fotografia nepotului ei – atât de mărginită îi era puterea de înţele­gere!

Cincisprezece zile mai târziu, la vremea când târgul era în toi, Liébard intră în bucătărie şi îi dădu o scrisoare trimisă de cumnatul ei. Deoarece nici unul din ei nu ştia să citească, se adresă stăpânei sale.

Doamna Aubain, care număra ochiurile unei împletituri, îşi puse lucrul deoparte, desfăcu scrisoarea, tresări şi, privind-o adânc, îi spuse cu glas coborât:

– S-a întâmplat o nenorocire... Îţi dă de ştire că nepotul... 

Murise. Nu scriau decât atât.

Félicité căzu pe un scaun, sprijinindu-şi capul de perete, şi închise pleoapele care i se înroşiseră brusc. Apoi plecă fruntea şi rămase cu mâínile spânzurând, cu privirea pironită, îngăimând din când în când:

– Bietul copil!... Bietul copil!...

Liébard se uita la ea oftând. Doamna Aubain tremura uşor. O întrebă dacă nu voia să se ducă să-şi vadă sora, la Trouville. Félicité răspunse printr-un gest că nu era nevoie. Urmă o tăcere. Liébard socoti mai nimerit să se retragă. Atunci Félicité spuse:

– Lor puţin le pasă!

Şi din nou îşi lăsă capul în jos; şi, din când în când, cu mişcări de automat, ridica andrelele de pe masa de lucru.

Prin curte trecură nişte femei cu o targă de rufe din care şiroia apă.

Zărindu-le pe fereastră, îşi aduse aminte că avea rufe de spălat; le săpunise în ajun şi astăzi trebuia să le limpezească; se ridică şi ieşi din odaie.

Scândura şi balia se aflau pe malul râului. Se duse la râu, lăsă să cadă pe mal un morman de cămăşi, îşi suflecă mânecile şi luă maiul; apoi începu să lovească rufele cu atâta putere încât se auzea până în grădinile vecine. Livezile erau goale, vântul învolbura râul Toucques; iar pe fundul lui ierburile înalte se aplecau, de parcă ar fi plu­tit prin apă cadavre despletite. Félicité îşi stăpânea durerea; până seara se ţinu tare; dar odată ajunsă în cămăruţa ei, îşi slobozi tot amarul, trântită pe pat, cu faţa în pernă şi cu tâmplele în mâini.

Abia mult mai târziu află de la căpitanul lui Victor împrejură­rile morţii lui: fiind bolnav de friguri galbene, i se luase prea mult sânge la spital. Patru medici îl ţinuseră ca să nu se zbată. Murise îndată după aceea şi medicul şef spusese:

– Halal! Încă unu’!

Părinţii lui fuseseră întotdeauna prea aspri cu el. Félicité preferă să nu-i mai vadă; şi nici ei nu mai dădură semn de viaţă, fie din uitare, fie că sărăcia le împietrise inima.

Virginie era din ce în ce mai fără vlagă.

Se sufoca, tuşea, avea mereu fierbinţeală şi petele de pe umerii obrajilor trădau o boală mai serioasă. Domnul Poupart recomandase o şedere în Provenţa. Doamna Aubain se hotărî să facă acest lucru, şi şi-ar fi luat de îndată fetiţa acasă, dacă ar fi fost vreme ceva mai bună la Pont-l'Évêque.

În schimb, se înţelese cu un ins care închiria trăsuri să o ducă în fiecare marţi la Honfleur. În grădina mănăstirii se află o mică esplanadă de unde se vede Sena. Virginie se plimba pe acolo, la braţ cu mama ei, călcând pe frunzele veştede de viţă căzute pe jos. Uneori, soarele străpungea norii, silind-o să privească printre gene la vasele cu pânze din depărtare. Îmbrăţişa din ochi întreaga zare, de la castelul Tancarville până la farurile portului Le Havre. După aceea se odihneau amândouă sub bolta de viţă. Doamna Aubain făcuse rost de un butoiaş cu un minunat vin de Malaga; şi râzând la gândul că s-ar putea ameţi, Virginie sorbea din el un sfert de păhă­rel, nicio picătură mai mult.

Prinsese iar putere. Toamna trecu cu bine. Félicité o îmbărbăta pe doamna Aubain. Dar într-o seară, întorcându-se de prin împre­jurimi unde avusese treabă, găsi în faţa porţii cabrioleta domnului Poupart, iar pe el în vestibul. Doamna Aubain îşi înnoda pangli­cile pălăriei.

– Dă-mi încălzitorul, punga, mănuşile; repede, repede!

Virginie avea aprindere de plămâni; starea ei era poate dispe­rată.

– Încă nu se ştie! spuse doctorul; şi amândoi se urcară în trăsu­ră, prinşi în vârtejul fulgilor de zăpadă. Se lăsa noaptea. Era ger mare.

Félicité dădu fuga la biserică să aprindă o lumânare. După aceea alergă după cabrioletă, pe care după un ceas o ajunse din urmă. Sări uşoară în spatele ei, când deodată îşi aduse aminte: poarta rămăsese descuiată! „Dacă intră hoţii?" Şi coborî.

A doua zi cu noaptea în cap alergă într-un suflet la doctor acasă. Dar doctorul, care între timp se întorsese, plecase din nou la ţară. Rămase o vreme la han, crezând că poate nişte necunoscuţi îi vor aduce vreo scrisoare. În sfârşit, când se lumină de ziuă, luă o diligenţă care venea de la Lisieux.

Mănăstirea se afla în fundul unei străduţe în povârniş. Ajungând pe la jumătatea ei, Félicité auzi un sunet stins de clopot, ca un dan­găt de mort. „Cine ştie pentru cine o fi!" îşi zise ea; şi bătu cu putere în uşă.

După ce trecură câteva lungi minute, se auzi un târşâit de papuci, uşa se întredeschise şi se ivi o călugăriţă.

Aceasta, cu un aer smerit, îi şopti că fetiţa "trecuse în lumea drepţilor". Şi în aceeaşi clipă clopotul de la Sfântul-Léonard prinse să bată mai tare.

Félicité ajunse la etajul al doilea.

Din prag o zări pe Virginie întinsă cu mâinile pe piept, cu gura întredeschisă şi cu capul lăsat pe spate sub o cruce neagră aplecată spre ea, între perdelele nemişcate ale patului care erau mai puţin străvezii decât chipul ei. Doamna Aubain, la picioarele aşternutu­lui pe care îl ţinea îmbrăţişat, gemea de parcă şi-ar fi dat sufletul. Maica stareţă stătea în picioare, în dreapta. Pe scrin trei sfeşnice păreau că sângerează, iar ceaţa înălbea ferestrele. Nişte călugăriţe o luară pe doamna Aubain şi o duseră de acolo.

Timp de două nopţi, Félicité nu se mişcă de lângă moartă. Re­peta aceleaşi rugăciuni, stropea aşternutul cu agheasmă, se aşeza din nou şi o tot privea. La sfârşitul celui dintâi priveghi, observă că obrazul copilei se îngălbenise, buzele i se învineţiseră, nasul i se subţia, ochii i se înfundau. O sărută de nenumărate ori pe pleoape şi nu s-ar fi mirat peste măsură dacă Virginie le-ar fi deschis; sufle­te ca ale ei cred lesne în minuni. O spălă, o învălui în linţoliu, o aşeză în sicriu, îi puse o coroniţă, îi despleti părul. Era blond şi neînchipuit de lung pentru vârsta ei. Félicité tăie o şuviţă pe caro o băgă în sân, hotărâtă să nu se despartă de ea niciodată.

Trupul fetiţei fu transportat la Pont l'Évêque, la dorinţa doam­nei Aubain, care urma dricul într-o trăsură închisă.

După slujba religioasă, mai trecură trei sferturi de oră până să ajungă la cimitir. Micul Paul mergea în fruntea cortegiului, plângând în hohote. Domnul Bourais venea în urmă, apoi fruntaşii oraşului, cu soţiile lor înveşmântate în negru, şi la urmă de tot, Félicité. Aceasta se gândea la nepotul ei, şi pentru că lui nu-i putuse dărui aceste ultime onoruri, tristeţea ei spori, ca şi cum l-ar fi îngro­pat pe el acum.

Deznădejdea doamnei Aubain fu nemărginită.

Mai întâi se răzvrăti împotriva lui Dumnezeu, socotindu-l nedrept pentru că îi luase copila – ea, care niciodată nu făcuse nici un rău, şi al cărei cuget era atât de curat! Ba, nu! vina era a ei – gemea doamna Aubain – ar fi trebuit să o ducă în Sud! Poate că acolo alţi doctori ar fi salvat-o! Nefericita femeie se zbuciuma, se ruga Celui de Sus să o ia şi pe ea, ţipa sfâşietor în timpul somnului. Mai cu seamă un vis o obseda: soţul ei, îmbrăcat în marinar, se întor­cea dintr-o călătorie lungă şi îi spunea plângând că primise poruncă să o ia cu el pe Virginie. Şi se sfătuiau împreună unde să găsească o ascunzătoare.

Odată se întoarse din grădină foarte tulburată: adineaori – arătă şi locul – tatăl şi fiica i se arătaseră, unul lângă altul, fără să facă sau să spună nimic; o priveau doar.

După aceea luni la rând şezu în camera ei, nemişcată. Félicité o dojenea cu blândeţe; trebuia să se cruţe pentru fiul ei, de dragul celeilalte, în amintirea ei.

– Cum? şoptea doamna Aubain, ca trezită din vis. A, da!... Aşa e!... Tu nu o uiţi... Tu te duci acolo... Făcea aluzie la cimitir, unde i se interzisese să se ducă.

Într-adevăr, nu era zi ca Félicité să nu se ducă acolo.

La ora patru fix, o lua pe stradă pe lângă case, urca dealul, deschidea portiţa şi ajungea în faţa mormântului. Acesta era alcătuit dintr-o coloană de marmură roz, pusă pe o lespede în mijlocul unei grădiniţe împrejmuită cu un lanţ gros, şi acoperită cu un covor de flori. Félicité le stropea, reîmprospăta nisipul, se aşeza în genunchi ca să netezească mai bine pământul. Când putu şi doamna Aubain să vină la cimitir, simţi o uşurare, un fel de mângâiere, văzând mormântul.

Pe urmă trecură anii, toţi la fel, şi fără alte întâmplări decât sosirea marilor sărbători: Paştele, Adormirea Maicii Domnului, Ziua Tuturor Sfinţilor. Întâmplări de ordin casnic fixau unele date de care îşi reaminteau mai târziu. Astfel, în 1825 doi zugravi zugră­viră vestibulul; în 1827 o parte din acoperiş, căzând în curte, era să omoare un om. În vara lui 1828 fu rândul doamnei să dăruiască la biserică prescuri; cam în vremea aceea Bourais lipsi din locali­tate în chip misterios; şi vechii prieteni trecură şi ei pe rând în lumea drepţilor: Guyot, Liébard, doamna Lechaptois, Robelin, unchiul Gremanville, paralizat demult.

Într-o noapte, vizitiul diligenţei le vesti celor din Pont-l'Évêque că avusese loc revoluţia din iulie. Puţin după aceea, fu numit un nou subprefect: baronul de Larsonnières, fost consul în America, care locuia cu soţia, cumnata şi cele trei fete ale acesteia destul de mărişoare. Puteau fi văzute plimbându-se pe gazonul grădinii, îm­brăcate cu bluze care fluturau. Aveau un negru şi un papagal. Doam­na Aubain le primi vizita şi se duse la rându-i să le viziteze. De departe, când le zărea, Félicité venea în fugă să o anunţe. Dar pe ea doar un singur lucru izbutea să o mai mişte: scrisorile fiului ei.

Acesta nu era în stare să-şi facă nici un rost în viaţă fiindcă îşi petrecea mai toată vremea prin cafenele. Ea îi plătea datoriile; el făcea altele noi; şi suspinele doamnei Aubain, care stătea şi îm­pletea la fereastră, ajungeau până la Félicité care rotea vârtelniţa în bucătărie.

Se plimbau des de-a lungul spalierului, vorbind despre Virginie şi întrebându-se dacă i-ar fi plăcut cutare lucru şi ce ar fi spus în cutare împrejurare.

Toate lucruşoarele ei se aflau încă în dulapul din camera cu cele două pătucuri. Doamna Aubain nu intra acolo decât foarte rar.

Într-o zi de vară se resemnă să o facă, şi din dulap zburară o mulţime de fluturi.

Rochiile fetiţei erau atârnate sub un raft, pe care se aflau trei păpuşi, nişte cercuri, o bucătărioară precum şi lighenaşul în care se spăla. Cele două femei scoaseră fustele, ciorapii, batistele şi le întinseră pe cele două paturi, înainte de a le împături la loc. Soarele lumina necruţător aceste biete lucruşoare, le descoperea petele şi cutele întipărite de mişcările trupului. Aerul era cald şi albastru, o mierlă fluiera, totul părea scăldat într-o adâncă duioşie. Mai gă­siră şi o pălărioară de catifea maro, pufoasă, dar era toată mâncată de molii. Félicité ceru voie s-o păstreze. Ochii li se întâlniră şi li se umplură de lacrimi; stăpâna întinse braţele, slujnica îi căzu la piept; plânseră, topindu-şi durerea într-o îmbrăţişare care le egaliza.

Aasta se întâmpla pentru prima oară, căci doamna Aubain nu era o fire expansivă. Félicité rămase cu sufletul plin de recunoştinţă, ca şi cum ar fi primit în dar cine ştie ce, şi de atunci o iubi pe stăpână-sa cu un devotament de câine credincios şi cu o veneraţie reli­gioasă.

Bunătatea inimii ei crescu şi mai mult.

Când auzea pe stradă tobele vreunui regiment în marş, se aşeza în faţa porţii cu un ulcior de cidru şi le dădea soldaţilor de băut. Îngriji bolnavi de holeră, îi protejă pe polonezi(3); se află chiar unul care voi să o ia în căsătorie. Dar se certară; căci într-o dimineaţă, întorcându-se de la biserică, îl găsi în bucătărie, unde intrase fără voie şi îşi pregătise o salată din care înfuleca liniştit.

După polonezi, urmă la rând bătrânul Cohniche, un moşneag despre care se spune că săvârşise grozăvii în '93. Acesta trăia pe malul gârlei, într-o fostă cocină de porci. Ştrengarii îl priveau prin crăpă­turile peretelui, şi-i aruncau pietricele care cădeau în culcuşul unde zăcea chinuit de un guturai cronic, cu părul crescut foarte lung, cu pleoapele înroşite, şi pe braţ cu o tumoare cât capul său. Félicité îi făcu rost de rufe, încercă să-i cureţe bârlogul şi se tot gândea să-l mute în cotlonul cuptorului de pâine, dar se temea să nu o deran­jeze pe doamna. Când tumoarea se sparse, veni să-l panseze zilnic; uneori îi aducea plăcinte şi-l aşeza la soare pe un snop de paie; şi sărmanul bătrân, cu bale la gură şi tremurând, îi mulţumea cu glas stins, temându-se să n-o piardă şi întinzând mâinile după ea de îndată ce o vedea că se depărtează. Apoi, într-o bună zi muri; iar ea puse să i se facă o slujbă la biserică pentru odihna sufletului.

În ziua aceea dădu peste ea o mare fericire: pe la vremea cinei, negrul doamnei de Larsonnières se înfăţişă cu papagalul în colivie, cu beţişorul, lanţul şi lacătul. Un bilet din partea baroanei o vestea pe doamna Aubain că, soţul ei fiind avansat prefect, plecau chiar în seara aceea; şi o ruga să primească pasărea în amintirea ei, şi ca un semn al preţuirii ce-i purta.

Încă demult papagalul pusese stăpânire pe imaginaţia slujni­cei – fiindcă venea din America, ceea ce îi amintea de Victor; îi pusese negrului o sumedenie de întrebări, iar odată chiar excla­mase: „Ce fericită ar fi doamna dacă l-ar avea!"

Negrul reprodusese aceste vorbe stăpânei sale care, neputâud să ia papagalul cu ea, găsise acest mijloc de a scăpa de el.

IV Îl chema Lulu. Era verde, cu vârful aripilor roz, capul albastru şi gâtul auriu. Dar avea prostul obicei să-şi muşte băţul, să-şi smulgă penele, să-şi împrăştie găinaţul şi să-şi verse apa din băiţă; doamna Aubain, care se săturase de el, îl dărui pentru totdeauna slujnicei.

Félicité începu să facă şcoală cu el; curând, Lulu putu să ros­tească: „Simpatic băiat! Bună ziua, domnule! Slavă Ţie, Marie!" Îl aşezară lângă uşă, şi toată lumea se mira că nu răspunde la numele de Jacquot, fiindcă pe papagali îi cheamă de obicei Jacquot. Unii spuneau că seamănă cu o curcă, alţii cu o buturugă: şi toate aceste comparaţii erau ca nişte lovituri de cuţit în inima lui Félicité! Lulu avea o ciudată încăpăţânare: de îndată ce se simţea privit, înceta să mai vorbească.

Totuşi îi plăcea societatea; căci duminica, în timp ce domnişoa­rele Rochefeuille, domnul de Houppeville şi noii obişnuiţi ai casei – Onfroy, spiţerul, domnul Varm şi căpitanul Mathieu – îşi făceau partida de cărţi, el izbea geamurile cu aripile şi se zbătea cu atâta furie încât era cu neputinţă să se mai audă oamenii între ei.

De bună seamă că figura lui Bourais i se părea nespus de cara­ghioasă fiindcă, de cum îl zărea, începea să râdă, şi râdea, râdea, rî­dea. Hohotele sale pătrunzătoare răsunau prin curte, multiplicate de ecou, iar vecinii ieşeau la ferestre şi râdeau şi ei; şi, ca să nu fie văzut de Lulu, domnul Bourais se strecura pe lângă zidul casei, ascunzându-şi profilul sub borurile pălăriei, ajungea la pârâu şi intra pe poarta grădinii; iar privirile pe care le arunca papagalului nu erau deloc prietenoase. Odată, un băiat de la măcelărie îi dăduse papagalului un bobârnac pentru că îndrăznise să-şi vâre capul în coşul lui; şi de atunci Lulu căuta întotdeauna să-l ciupească prin cămaşă. Iar Fabu ameninţa că îi va suci gâtul, deşi nu era om rău, în ciuda tatua­jelor de pe braţe şi a favoriţilor săi stufoşi. Ba chiar ai fi zis că îi place papagalul, de vreme ce încerca în joacă să-l înveţe tot felul de măscări. Félicité, speriată de asemenea necuviinţe, îl instală în bucătărie. Îi scoase lanţul, şi acum Lulu putea să circule prin toată casa.

Când cobora pe scară, se sprijinea de trepte cu ciocul său încovo­iat, şi ridica pe rând piciorul drept, apoi pe cel stâng; iar slujnica se temea ca această gimnastică să nu-l ameţească. Într-o bună zi, Lulu se îmbolnăvi: nu mai putea nici să mănânce, nici să vorbească, îi crescuse sub limbă o pieliţă groasă, cum li se întâmplă uneori găi­nilor. Félicité îl vindecă smulgându-i pieliţa cu unghiile. În altă zi, domnul Paul făcu greşeala să-i sufle în nări fumul de la trabuc; altădată, enervat că doamna Lormeau îl tot sâcâia cu vârful umbre­lei, Lulu înghiţi veriga. În cele din urmă se pierdu.

Félicité îl dusese în grădină, pe iarbă, la răcoare; nu lipsise decât o clipă dar, la întoarcere, ia-l de unde nu-i. Începuse să-l caute prin tufişuri, pe malul apei, pe acoperiş, fără să se uite la stăpână-sa care îi striga: „Linişteşte-te! Ai înnebunit!" Văzând că nu-l găseşte, luă pe rând toate grădinile din Pont-l'Évêque, scotocind în toate unghe­rele. Pe stradă îi oprea pe trecători: – „Nu cumva mi-aţi văzut pa­pagalul?" Acelora care nu ştiau de el, le descria ce fel de pasăre este. Părându-i-se că zăreşte în spatele morilor, la poalele dealului, ceva verde, zburând, alergă într-acolo. Dar sus pe deal, nimic! Un vânzător ambulant îi spuse că îl văzuse adineaori la Saint-Melaine, în prăvălioara bătrânei Simon. Félicité dădu fuga. Aici nimeni nu înţelese ce tot spunea. În cele din urmă se întoarse acasă sfârşită, cu papucii ferfeniţă, şi cătrănită de nu vedea cu ochii. Se aşeză pe bancă, lângă doamna Aubain, şi începu să-i povestească cât şi pe unde alergase, când simţi pe umăr o apăsare uşoară. Era Lulu. De unde naiba picase? Umblase de bună seamă prin vecini.

Félicité îşi veni cu greu în fire, sau mai bine zis nu îşi mai veni niciodată pe de-a-ntregul.

În urma unei răceli căpătă o angină; la puţin timp după aceea, începură s-o doară urechile. Trei ani mai târziu era surdă, ceea ce o făcea să vorbească tare chiar şi la biserică. Cu toate că păcatele ei ar fi putut fi cunoscute pe tot cuprinsul parohiei, fără ca aceasta să-i păteze buna reputaţie sau să supere pe cineva, totuşi preotul găsi de cuviinţă să nu-i mai primească spovedania decât în cămă­ruţa de lângă altar.

Vâjâielile din urechi pe care închipuirea ei le amplifica o zăpă­ceau de tot. Adeseori stăpână-sa îi spunea: – „Doamne că proastă mai eşti!" Şi ea răspundea: –„Da, doamnă," şi începea să caute ceva prin jur.

Micul cerc al ideilor ei se restrânse şi mai mult de când dangătul clopotelor, mugetul vitelor şi celelalte mărunte zgomote familiare încetaseră să mai existe pentru ea. Toate fiinţele se mişcau în tă­cere, ca nălucile. Un singur zgomot mai răzbătea până la auzul ei, glasul pătrunzător al papagalului.

Acesta, vrând parcă să o distreze, reproducea zgomotul frigării, strigătul ascuţit al unui vânzător de peşte, ferăstrăul tâmplarului care locuia în faţă; iar la zbârnâitul soneriei o imita pe doamna Aubain: – „Félicité! Vezi la uşă! Uşă!"

Stătea îndelung de vorbă cu el – pasărea debitând până la refuz cele trei fraze din repertoriul său, şi femeia răspunzându-i prin vorbe fără şir în care însă îşi spunea tot păsul. În singurătatea ei, Lulu îi era aproape ca un fiu, ca un îndrăgostit. Se urca pe degetele ei şi îi ciugulea buzele, se agăţa de basmaua ei; iar când ea îşi pleca fruntea, clătinând din cap, cum fac doicile, aripile de la boneta ei şi cu aripile păsării se clătinau împreună.

Când se adunau pe cer nori ameninţători şi se auzea bubuitul tunetului, papagalul începea să ţipe ascuţit, amintindu-şi poate aver­sele din pădurile natale. Şiroaiele de ploaie îl scoteau din fire; se zbătea ca un bezmetic, se lovea de tavan, răsturna totul, şi zbura pe fereastră în grădină, unde începea să se bălăcească; dar se întor­cea repede pe un suport din cămin unde ţopăia ca să-şi usuce penele, arătându-şi când coada, când ciocul.

Într-o dimineaţă din iarna cumplit de grea a anului 1837, Félicité, care îl aşezase în faţa căminului ca să-l apere de frig, îl găsi mort în colivia lui, cu capul în jos şi cu ghearele înfipte în sârma pereţilor. Să-l fi răpus vreo congestie? Félicité fu convinsă că fusese otrăvit cu pătrunjel; şi cu toată lipsa de probe, bănu­ielile ei căzură asupra lui Fabu.

Plânse atât de mult încât stăpână-sa îi spuse: – „Ar trebui să-l împăiezi!"

Slujnica se sfătui cu farmacistul, care se arătase întotdeauna bun cu papagalul.

Spiţerul scrise la Le Havre unui anume Fellacher, care se în­sărcină cu această treabă. Dar, fiindcă poşta mai încurca uneori coletele, Félicité se hotărî să-l ducă ea însăşi până la Honfleur.

De o parte şi de alta a drumului se înşiruiau meri desfrunziţi. Şanţurile erau pline cu gheaţă. Prin jurul fermelor, lătrau câinii; iar ea, cu mâinile vârâte sub scurteică, cu galenţii ei mici şi negri şi cu paneraşul pe braţ, mergea cu paşi grăbiţi prin mijlocul drumului.

Trecu prin pădure, depăşi Haut-Chêne şi ajunse în Saint-Gatien.

În spatele ei, într-un nor de praf, slobozită pe coastă la vale, o diligenţă venea în galopul cailor, ca o furtună. Zărind de departe silueta femeii care îşi vedea de drum fără să se dea la o parte, suru­giul se ridică pe capră, şi atât el cât şi ajutorul lui începură să strige, încercând amândoi să strunească cei patru cai care goneau tot mai avan; trăpaşii din faţă erau gata-gata s-o calce când, dintr-o smucitură de hăţuri, surugiul izbuti s-o ocolească. Dar furios ridică braţul, şi cu biciul lui mare o croi de la pântec până la coc cu atâtă putere, încât ea căzu pe spate.

Primul ei gând, când îşi veni în fire, fu să-şi deschidă coşul. Din fericire, Lulu nu păţise nimic. Obrazul drept o frigea; duse mâna la el şi îşi văzu degetele înroşite. Sângera.

Se aşeză pe o movilă de pietriş, îşi şterse faţa cu batista, apoi mâncă o coajă de pâine pe care, prevăzătoare, şi-o pusese în coş, şi îşi alină durerea uitându-se la pasăre.

Ajunsă pe culmea de la Ecquemauville, zări luminile Honfleurului licărind în noapte ca o puzderie de stele; dincolo de ele marea se întindea înceţoşată. Atunci o slăbiciune o ţintui locului: jalnica ei copilărie, dezamăgirea primei iubiri, plecarea nepotului, moartea Virginiei, toate o năpădiră dintr-odată ca un uriaş val care se reîn­toarce; simţi că se înăbuşă.

Ajunsă în port, voi neapărat să vorbească cu căpitanul vapora­şului; şi fără să-i mărturisească ce trimitea la Le Havre, îl rugă să aibă toată grija de coşuleţul ei. Fellacher ţinu mult timp papagalul la el. Făgăduia mereu că va fi gata săptămâna viitoare: după şase luni îi dădu de ştire că lădiţa plecase; apoi iar nu mai ştiu nimic de el. Începu să creadă că Lulu nu se va mai întoarce niciodată. „Mi l-or fi furat!" se gândea ea.

Dar iată că, în cele din urmă, sosi; şi cât de minunat era! Stătea drept, pe o creangă de copac înşurubată într-un soclu de mahon, cu o gheară în aer, cu capul înclinat puţin într-o parte şi muşcând dintr-o nucă pe care, de dragul efectului, meşterul o poleise.

Félicité îl încuie în camera ei.

Această încăpere, în care puţini erau primiţi, dădea în acelaşi timp impresia unui paraclis şi a unui bazar, din pricina sumedeniei de obiecte sfinte şi de lucruri ce nu aveau nimic comun unele cu altele.

Din cauza unui coşcogeamite dulap, uşa nu se deschidea decât pe jumătate. Faţă în faţă cu fereastra care se deschidea spre grădină, o ferestruică rotundă dădea în curte; alături de patul cu somieră de chingi, era o măsuţă pe care se aflau o cană de apă, doi piepteni şi, într-o farfurie ciobită, o bucată de săpun albastru. Pe pereţi erau atârnate mătănii, medalii, mai multe icoane cu Maica Domnului, un mic vas pentru agheasmă, din nucă de cocos: pe scrinul acoperit cu un cearşaf ca un altar, era cutia din scoici dăruită de Victor; o stropitoare şi un glob de sticlă, câteva caiete scrise, o geografie cu poze, o pereche de botine, iar pe cuiul oglinzii, spânzurată de panglici, pălăriuţa de catifea! Félicité împingea atât de departe respectul pentru obiectele din trecut, încât păstra şi o redingotă de-a domnului. Toate vechiturile care nu îi mai trebuiau doamnei Aubain le ducea în camera ei. De aceea pe marginea scrinului se aflau nişte flori artificiale iar pe prichiciul ferestruicii portretul contelui de Artois.

Cu ajutorul unei scândurele, Lulu fu instalat între perete şi coşul casei, care trecea prin cameră. În fiecare dimineaţă, când se trezea, Félicité îl zărea în lumina zorilor şi îşi amintea de zilele scurse, de cele mai neînsemnate întâmplări şi de cele mai mici amănunte, fără să sufere, într-o deplină împăcare.

Nemaiavând cu cine să comunice, trăia într-o toropeală de som­nambulă. Tradiţionala procesiune din Joia-Verde o înviora. Se ducea să ceară pe la vecine sfeşnice cu lumânări şi rogojini ca să în­frumuseţeze altarul care se ridica în stradă.

La biserică, privea îndelung la Sfântul Duh care i se părea că aduce cu papagalul ei. Asemănarea i se păru şi mai vădită pe o iconiţă ieftină, de hârtie poleită, care înfăţişa botezul Domnului. Cu aripile lui de purpură şi trupul de smarald, Sfântul Duh era leit Lulu.

Cumpără iconiţa şi o aşeză în locul contelui de Artois, în aşa fel ca dintr-o singură privire să-i vadă pe amândoi. În mintea ei, cele două imagini se asociară, papagalul părându-i sfinţit prin această asemănare cu Sfântul Duh care, la rândul lui, i se părea mai viu şi mai aproape de puterea ei de înţelegere. Ca să se exprime, Tatăl din ceruri nu putuse să aleagă un porumbel, deoarece porumbeii nu au glas; mai firesc fusese să aleagă un strămoş de-al lui Lulu. Şi Félicité se ruga privind iconiţa dar, din când în când, se uita puţin şi la papagal.

Într-o zi îi trecu prin gând să intre în rândul „Domnişoarelor Sfintei Fecioare", dar doamna Aubain o făcu să renunţe la acest gând.

Avu loc şi un eveniment deosebit: căsătoria lui Paul.

După ce fusese întâi ajutor de notar, după ce încercase să facă comerţ, intrase la vamă, apoi la percepţie şi începuse chiar nişte demersuri ca să fie primit în administraţia Apelor şi Pădurilor, la treizeci şi şase de ani, printr-o inspiraţie cerească, îşi descoperise deodată vocaţia: registratura! Şi în această îndeletnicire arătase atâta pricepere încât un inspector îi dăduse fiica, asigurându-l de protecţia lui.

Paul se făcuse serios. Îşi aduse soţia în casa părintească, dar ea arătă dispreţ pentru felul de a trăi al oamenilor din Pont-l'Evêque, făcu pe prinţesa şi o jigni pe Félicité. Doamna Aubain se simţi uşurată la plecarea ei.

Săptămâna următoare, aflară de moartea domnului Bourais, întâmplată în Bretania-de-jos, la un han. Zvonurile despre o sinu­cidere se adeveriră; bănuieli se treziră în privinţa cinstei defunc­tului. Doamna Aubain îşi cercetă conturile şi nu îi fu greu să desco­pere un lanţ întreg de potlogării: arenzi încasate pe cont propriu, vânzări de lemne în ascuns, chitanţe falsificate etc.

Mai mult decât atât, se află că avea un copil din flori şi că între­ţinuse „relaţii cu o persoană din Dozulé". Aceste mârşăvii o mâhniră foarte mult pe doamna Aubain. În martie 1853, fu apucată de jun­ghiuri în piept; limba îi părea acoperită cu fum; lipitorile nu îi potoliră năduful; şi în cea de a noua seară îşi dădu duhul, tocmai când împlinise şaptezeci şi doi de ani.

Toţi o crezuseră mai puţin bătrână din pricina părului ei negru, pieptănat cu cărare la mijloc, care îi încadra bogat faţa palidă, ciupită de vărsat. Doar câţiva prieteni se întristară, doamna Aubain având un fel mândru de a fi care îndepărta oamenii.

Félicité o plânse cum nu prea sunt plânşi stăpânii. Faptul că „Doamna" murise înaintea ei o năucea, i se părea împotriva ordinii fireşti a lucrurilor, inadmisibil şi monstruos.

Zece zile după aceea (răstimpul necesar ca să dea fuga de la Besançon) se iviră moştenitorii. Nora scotoci prin sertare, alese câteva mobile, pe celelalte le vându, apoi cu toţii se reîntoarseră la registratură. Jilţul doamnei, măsuţa ei, încălzitorul, cele opt scaune se duseseră! Locul tablourilor se contura în pătrate decolorate în mijlocul pereţilor. Luaseră cele două pătucuri cu saltelele lor, şi în dulap nu se mai vedea nimic din toate lucrurile Virginiei! Félicité se urcă înapoi la ea în cameră, copleşită de jale.

A doua zi, pe uşă apăru un afiş; spiţerul îi ţipă la ureche că fusese scoasă în vânzare casa.

Simţi că i se taie picioarele şi trebui să se aşeze.

Mai mult ca orice o durea faptul că în curând trebuia să plece din cămăruţa ei atât de tihnită şi unde bietul Lulu se simţea atât de bine. Învăluindu-l cu o privire îngrijorată, se ruga fierbinte de Sfântul Duh, şi luă obiceiul păgân de a-şi spune rugăciunile îngenun­cheată în faţa papagalului. Uneori soarele, intrând prin ferestruică şi bătând în ochiul de sticlă, făcea să ţâşnească din el o rază luminoasă care o cufunda în extaz.

Avea un venit de trei sute optzeci de franci, lăsat de stăpână-sa. Grădina îi dădea zarzavaturi. Cât despre haine, avea cu ce să se îmbrace până la sfârşitul zilelor. Totuşi făcea economie de lumină culcându-se de cum amurgea.

Nu ieşea nicăieri, ca să nu dea ochi cu dugheana telalului unde se aflau şi unele din vechile mobile ale casei. De când i se făcuse odată rău, târa un picior; şi pentru că puterile o lăsaseră, în fiece dimineaţă venea bătrâna Simon, care dăduse faliment cu băcănia, ca să-i spargă lemne şi să-i aducă apă.

Vederea îi slăbi. Obloanele de la fereastră nu se mai deschideau. Mulţi ani trecură astfel: casa nici nu se închiria, nici nu se vindea.

De teamă să nu fie dată afară, Félicité nu pretindea nicio repa­raţie. Şipcile acoperişului putrezeau; toată iarna dormi cu capul pe perna jilavă. După Paşti, începu să scuipe sânge.

Atunci bătrâna Simon chemă un doctor; Félicité voi să ştie ce avea. Dar fiind prea surdă ca să poată auzi, nu înţelesese decât un singur cuvânt: „pneumonie". Cuvântul îi era cunoscut şi răspunse încetişor: – „La fel ca doamna", părându-i-se firesc să-şi urmeze stăpâna.

Se apropia vremea construirii altarelor pentru procesiune.

Cel dintâi era întotdeauna ridicat la poalele dealului, al doilea în faţa poştei, al treilea cam pe la mijlocul străzii. Se iscară rivali­tăţi cu privire la acesta din urmă; după ce se ciorovăiră îndelung, enoriaşele aleseră curtea doamnei Aubain.

Înăbuşelile şi fierbinţeala îi sporeau. Félicité era mâhnită că nu poate face nimic pentru altar. Măcar dacă ar fi putut să pună şi ea ceva acolo! Atunci se gândi la papagal. Vecinele socotiră că nu era cuviincios. Dar preotul se învoi; iar ea fu atât de fericită, încât îl rugă să primească după moartea ei pe Lulu, singura ei avere.

De marţi până sâmbătă, tuşi din ce în ce mai des. Seara, faţa i se boţi, buzele i se lipiră de gingii; începură vărsăturile, şi a doua zi, în zori, simţindu-se foarte rău, ceru să vină un preot.

Trei femei statură în jurul ei în timpul maslului. După aceea spuse că ar vrea să vorbească cu Fabu.

Acesta veni în straie de zile mari, stânjenit de prezenţa morţii.

– Iartă-mă! îi spuse ea încercând cu greutate să întindă braţul, credeam că dumneata mi l-ai omorât!

Ce însemnau aceste bârfe? Un om ca el să fie bănuit de omor! Indignat, se pregătea să facă gălăgie.

– Las-o, nu vezi că nu-şi mai dă seama ce spune?

În răstimpuri Félicité vorbea cu umbrele. Femeile plecară. Bă­trâna Simon se aşeză să îmbuce ceva. Mai târziu, îl luă pe Lulu de pe altar şi, întinzându-l lui Félicité, îi spuse:

– Hai! Ia-ţi rămas bun de la el!

Deşi Lulu nu era stârv, viermii îl mâncau; una din aripi i se frânsese, câlţii îi ieşeau din burtă. Dar, oarbă acum, Félicité îl sărută pe frunte şi îl ţinu lipit de obraz. Bătrâna Simon îl luă din nou, ca să îl pună la loc pe altar.

V Fâneţele răspândeau miresmele verii: muştele bâzâiau; soarele făcea să sclipească pinul, încingea ardezia de pe acoperişuri. Bătrâna Simon, reîntoarsă în cameră, se lăsă furată de somn.

Se trezi în dangătul clopotelor; ieşea lumea de la vecernie. Félicité încetă dintr-odată să mai aiureze. Gândindu-se la procesiune, vedea totul ca şi cum ar fi fost şi ea acolo, dimpreună cu toţi ceilalţi. Copiii de şcoală, coriştii şi pompierii mergeau pe trotuare, pe când prin mijlocul străzii înaintau, mai întâi, aprodul înarmat cu halebarda lui, paracliserul cu o cruce mare, învăţătorul supraveghindu-i pe băieţi, călugăriţa neluându-şi ochii de la şcolăriţele ei; trei, cele mai drăgălaşe dintre ele, cu părul inelat, ca nişte îngeri, presărau petale de trandafiri; diaconul, cu braţele larg deschise, domolea fanfara; şi doi cădelniţari se întorceau la fiecare pas către Sfânta Cuminecătură pe care o ducea, sub un baldachin de catifea purpurie, susţinut de patru epitropi, Sfinţia Sa Preotul, înveşmântat în fru­mosul său patrafir. O grămadă de oameni se îmbulzeau în urmă, între pânzele albe care acopereau pereţii caselor; şi astfel alaiul ajunse la poalele dealului.

O sudoare rece şiroia pe tâmplele muribundei. Bătrâna Simon o ştergea cu o rufă, gândindu-se că într-o zi va trebui să treacă şi ea prin aceleaşi vămi.

Vuietul mulţimii crescu, deveni o clipă foarte puternic, apoi se îndepărtă.

O salvă de împuşcături zgudui geamurile. Erau surugiii care salutau Sfânta Euharistie. Félicité roti ochii şi spuse, cât putu mai desluşit:

– Lui îi e bine? îngrijorată de soarta papagalului.

Începu agonia. Un horcăit din ce în ce mai grăbit îi ridica piep­tul. Un firicel de spumă se ivea la colţurile gurii şi tot trupul îi tremura.

Curând se auzi sforăitul helicoanelor de alamă, glasurile limpezi ale copiilor, glasul grav al bărbaţilor. Totul înceta din timp în timp, şi tropăitul paşilor, înăbuşiţi de florile cu care era presărată strada, semăna cu acela al unei turme umblând prin iarbă.

Clerul intră în curte. Bătrâna Simon se sui pe un scaun ca să ajungă la ferestruică. De acolo putea privi de sus altarul împodobit cu ghirlande verzi şi cu volane de dantelă. În mijlocul lui se afla o casetă în care se păstrau nişte moaşte, la colţuri doi portocali, iar de-a lungul lui erau înşirate sfeşnice de argint şi vase de porţelan din care ţâşneau tot felul de flori, crini, bujori, degeţei, tufe de hortensii, floarea soarelui. Acest noian de culori strălucitoare cobora pieziş din partea de sus a altarului până la covorul ce se prelungea până în stradă; şi fel de fel de lucruri scumpe îţi luau ochii. O zaharniţă de argint suflată cu aur avea o coroană de viorele, nişte cercei cu pietre de Alençon străluceau pe catifeaua verde, două paravane chinezeşti îşi înfăţişau priveliştile. Lulu, ascuns sub nişte trandafiri, nu lăsa să i se vadă decât creştetul albastru ca o podoabă de lapis-lazuli.

Epitropii, cântăreţii, copiii se orânduiră pe cele trei laturi ale curţii. Preotul urcă încet treptele şi aşeză pe dantelă soarele de aur strălucitor. Toţi îngenuncheară. Se aşternu o tăcere adâncă. Şi cădelniţele, clătinându-se de zor, alunecau pe lănţişoare. 

Un abur albastru urcă în camera lui Félicité. Ea îşi umflă nările, trăgându-l adânc în piept cu o senzualitate mistică; apoi închise ochii. Buzele îi zâmbeau. Bătăile inimii  încetiniră treptat, tot mai slabe, tot mai pierdute, ca un ecou care se depărtează, ca un izvor care seacă; şi, când îşi dădu cea din urmă suflare, i se păru că zăreşte în cerul întredeschis un papagal uriaş plutind deasupra capului ei.

---

[1] Recrutarea se făcea prin tragere la sorţi, dar cel pe care căzuseră sorţii îşi putea găsi, contra unei sume de bani, un înlocuitor.

[2] Într-o primă versiune: Lestiboudois, nume identic cu cel al para­cliserului din Doamna Bovary.

[3] E vorba de polonezii refugiaţi în Franţa după dezmembrarea Polo­niei. Mulţi munceau cu ziua în fermele din Normandia. Profesorul de muzică al lui Fiaubert, de care acesta fusese foarte ataşat în copilărie, era un polonez refugiat.