In casa bunicilor (9)

Bunicii au nepot cu firman de la motan

   Nepotul e ascultător ca o nepoată. Gura nu i se aude. Chiar şi motanul bunicului s-a alintat de piciorul lui, de la musteaţă până-n vârful cozii, sfârâind ca un titirez. 

   — Ai văzut, Elencule? arătă bunicul zâmbind. 

   — Am văzut, zise bunica. Se scarpină trântorii unul de altul. 

   Dimineaţa, nepotul se deşteaptă mai sprinten. Nu mai întârzie la şcoală. De la şcoală, trece pe-acasă după veşti, şi vine de-a dreptul la bunici. 

   — Să nu-mi umbli lelea pe uliţi, haimana, — i-a spus bunica. Ai bani de tramvai?

   Are. Şi tata şi mama i-au dat la despărţire.
   Într-o zi a venit cu sania de la şcoală. 

   — Lene cu clopoţei, — i-a spus bunica. Numai ciubuc îţi mai lipseşte. 

   — Nu-i aşa, bunică. Nu mai merg tramvaiele. S-au înzăpezit. 

   — Da' picioare n-ai? Bietu' tată-tău trage la jug, şi voi... 

   Iar a doua zi: 

   — Na, hodorogule, să vii cu sania, că ti-i împotmoli şi tu de năuc ce eşti! a spus bunica dându-i o băncuţă de argint din punguţa ei de piele roşie. 

   Bunica nu ştie că bunicul i-a dat decuseară bani de sanie, într-ascuns.

*

   Bunicii se scoală la patru dimineaţă. Bunicul tuşeşte. Bunica zice: 

   — Nu-i fi răcit, Alecule? 

   — Zici şi mata, Elencu! Asta-i tusa me. 

  Aprinde fiecare lampa cu abajur de mătase verde de pe căpătâi. Bunicul citeşte din nou gazeta pe care a citit-o şi cu o zi înainte. Cu glas tare. Dar bunica nu-l ascultă de două ori. Ea se dă degrabă jos din pat şi se iuţeşte la treabă. Dintâi aprinde focu­rile în sobe, cu surceluşe uscate şi hârtii pregătite de cu seară de Măriuca. Un străin din odaia de alături ar crede că Măriuca, „o proastă de la ţară", e lângă bunica. Nepotul însă a învăţat să ştie ca bunica şi când îi singură parc-ar fi cu cineva pe care-l ocărăşte. Bunica e ca un ceasornic supărat. 

    După ce odăile s-au încălzit, bunica spune: 

    — Alecule, da' mata nu te mai scoli? 

    — Şi dacă mă scol, ce să fac? 

   — Să-ţi iei linguriţa cu miere, să-ţi bei paharul cu apă, sa le plimbi frumuşel, — spune bunica cu lână-n glas, muindu-şi sunetul convingător la substantivele „miere" şi „apă”. 

    Dar imediat blândeţa dă în clocot: 

    — Hai, Alecule, comandă ea. 

   Şi bunicul se scoală, ia linguriţa cu miere de tei, bea un pahar cu apă nu prea rece, şi se plimbă frumuşel.    Parcă recită pe de rost vorbele bunicii. 

   Acasă, la patru dimineaţa, nepotul dormea dus. 

   Doarme şi la bunici. Dar de la patru dimineaţa somnul nepotului începe să zâmbească. Îl vede pe bunicul. O aude pe bunica, simte cum se aprind focurile rumenind noaptea cu câte-o gură de zori din fiecare sobă, — şi-ncet cu-ncetul somnul nepotului e parcă transparent. E somn şi nu e somn. Ştie că doarme, dar nu doarme. Motanul bunicului îşi isprăveşte somnul pe cana­peaua nepotului. Apoi vine uşurel ca o călugăriţă mirosul de pâine prăjită de bunica la gura sobei cu furculiţa cea lungă. Motanul pleacă mieunând: e ceasul alb al laptelui din farfurioară. 

    — Scoală-ţi zic. Doar n-ai să dormi până poimâni. 

    — Bună dimineaţa, bunică. Sărut mâna. 

    — Cum poţi să vorbeşti cu bunică-ta nespălat? Hait. 

   Deasupra ligheanului e o cromolitografie cu cadră de lemn negru. Trei fetiţe cu obraji dolofani şi rumeni, una cu ochi al­baştri, alta cu ochi castanii, şi alta cu ochii negri, — suflă balonaşe de săpun. În fiecare dimineaţă nepotul le trimite câte-un balonaş de săpun, în globul căruia s-aprind curcubee de aur. Şi-n fiecare dimineaţă cele trei fetiţe întineresc cu încă o dimineaţă. 

    Aşa începe ziua la bunici: cu noapte la ferestre, foc în sobe şi lumini aprinse. 

    Seara, bunicii mănâncă la şase. Pe la şase fără cinci bunicul spune: 

    — Elencu, ştii ceva? Hai să ne luăm de-o grijă. 

    — Hai, nu sta, se-ncruntă bunica la nepot; i s-a făcut foame lui bunicu-tău. 

   Bunicul mănâncă mai nimic: un ou fiert — bunicii ştiu şi numele găinii, şi ceasul când şi locul unde —, câteva linguri de supă şi un măr creţesc, sau lapte cu orez. 

    Nici la masă bunica n-are astâmpăr. Mereu se scoală cu şer­vetul în mână. Apoi către nepot: 

    — Unde mi-i şervetul? 

    Ca şi cum nepotul i l-ar fi ascuns. Dar el e „cavaler" şi tre­buie să i-l aducă. 

    — Şezi, Elencule, şi mănâncă, — o roagă bunicul. 

    — Ei, de asta-mi arde mie! 

    Totuşi, bunica mănâncă mai bine decât bunicul. 

    La şapte începe să fie târziu în casa bunicilor. 

   Bunicii joacă tabinet, în timp ce două bucăţele de zahăr, stro­pite cu melisă, aşteaptă într-o farfurioară. Într-o zi, bunica a gre­şit şi a pus trei bucăţele. 

   — Na şi ţie, — s-a încruntat ea la nepot. Îţi place? 

   — Dă... nu prea... 

  — Iaca, măi! Nu-i fi vrând să-ţi placă? Asta-i doftorie pen­tru digestia omului, mormolocule. Auzi? Nu-i place. Parcă-i de nasul lui? Abe o lepădat biberonul şi se cucoşeşte! 

   La opt, bunicii se pregătesc de culcare. Căpitanul corăbiei care pleacă pe aripele somnului e bunica. Bunicul încearcă nu­mai dacă uşile sînt încuiate, şi închide obloanele uşilor şi feres­trelor. 

    — Nu ţi-i ruşine să te uiţi la bunicu-tău cum face treaba şi tu stai? 

    Dar bunicul nu vrea. Numai el singur închide obloanele. 

    — Lasă, Elencule... 

    Atâta spune. 

    Şi bunica nu mai spune nimic: despre asta. Dar ochii ei spun nepotului: „Lasă tu, lasă...” 

   Apoi se sting luminile şi se aprinde luna cu trandafiri a nopţii din etac. Motanul se culcă la picioarele bunicului. Nepotul sărută mâna bunicilor. Închide uşa. Deschide gura sobei. Aprinde o ţigară şi-i fericit ca şi cum tot ce-i fum şi abur, şi în el şi în jurul lui, n-ar fi decât o carte de primăvară scrisă de el cu vorbe de caşmir, de rouă şi de toporaşi.

Cap8